Leafa

Urăsc cuvântul leafă, folosit frecvent de premierul Tudose (așadar, are și el o contribuție). Mă duce cu gândul la leșie, la leapșă. La ceva infim și, ca urmare, neserios, pentru care nu te-ai da jos din pat în zilele reci. 

Leafă trimite la o promisiune mereu încălcată. La inconsecvență, azi o vedem și nu e. Leafa e plata golanului. E ceva degradant în leafă, ce ține de minima subzistență. Iar “lefegiu”, pentru mine, e un pierde-vară, un rupt în coate, cu sacou lucios și pantaloni cu genunchi.

Când aud sau citesc cuvântul “leafă”, îmi vine să răspund: leafă-i mă-ta! Dar nu răspund așa, că mi-e rușine.

Leafă este un turcism ordinar (“ülefe”, în original = salariu). Câți dintre noi, în vestul țării, am folosit vreodată acest cuvânt?

Mi se pare că are sonorități umile, cerșetorești, sună ca definiția unui venit încropit, o cvasi-pomană. Sună a începutul secolului XIX, când limba română încă își căuta forma literară, dar n-o găsea. Pentru că, pe de-o parte nici n-o căuta acolo unde trebuia, apoi nici n-o căuta cu o prea mare râvnă.

Cică acest ordinar leafă ar apărea într-o anumită formă (lefa, lefe?) și în sârbo-croată & bulgară, ceea ce nu mă miră. Cele două limbi (și popoare) slave au practicat la greu orizontala cu turcii. După ce au obosit luptând. Ca și noi, de altfel.

Și apoi, nu aștepți nu știu ce muzicalitate de la o limbă slavă sud-dunăreană.

Excrementul numit stânga

Hărțuirea sexuală, agravată de-o poziție de management (de putere) a agresorului, n-a inventat-o Harvey Weinstein. E mai demult. Dificil să i se atribuie o dată exactă de naștere hărțuirii. 

Poate că-i contemporană cu emanciparea femeii. Căci, până la emancipare, molestarea făcea parte din tratamentul “normal”, tradițional, conservator, etno-folcloric, aplicat femeii de șleahta bărbaților (atitudine la care unii ce se cred bisericoși, cu binecunoscuta spaimă de Dumnezeu, ar vrea să ne întoarcem).

Pe mine mă intrigă, totuși, cu câtă întârziere victimele găsesc de cuviință să vorbească (trezite & încurajate subit de tăvălugul campaniei #metoo). Metoo, I alwayswantedtobefamous.

Simt o nespusă dezolare pentru persoanele care au suferit abuzurile boșilor, părinților, rudelor sau ale colegilor. Însă văd căzând o anumită umbră etico-oportunistă peste demersul unora dintre ele (mai ales din cauză că vine abia după 10, uneori 20 de ani sau mai mult!): între a vorbi (speak out) și a-și continua fără piedici strălucita ascensiune (actoricească sau sportivă) victimele au ales frecvent a doua variantă (=cariera).

Vasăzică o carieră împlinită a contat mai mult decât o reparație psiho-morală? Iar acum, când ne-am văzut cu toate prunele-n traistă, pac!, la gazetă cu “lăcrămația”, ca să ne “reperăm” onoarea pătată?

Oare ce li s-ar fi putut întâmpla, dacă ar fi reclamat pe loc asaltul sexual? Nu le-ar mai fi distribuit nimeni în filme și n-ar mai fi ajuns să fie plătite, la apogeu de carieră, cu milioane de $? Ar fi sfârșit în sărăcie lucie una ca G. Paltrow? Mira-m-aș, la talentul ei.

Să zicem că motivul tăcerii a fost trauma, șocul, blocajul, groaza. Dar apoi ne amintim că discutăm despre SUA, unde procesele pe tema asta sunt, de niște decenii, la ordinea zilei. Americanii nu se mai confruntă cu situația juridică din 1905.

Cu unele lucruri nu se glumește. Tocmai de aceea, eu chiar nu glumesc în cele scrise mai sus.

39/42

Numărătoarea cu treizeci era atât de seducătoare. Amăgitoare. Era o mincinoasă desăvârșită. Închipuită ca nesfârșită.

Călărețul polonez* - trei citate ce te fac să citești o carte

„Ce părere ai, Julián? Știința lui don Mercurio îi producea vizitiului o stare de fericire foarte asemănătoare cu angoasa ce provoacă plânsul.” 

„Tot văzându-i pe oameni cu capul în jos în obiectivul aparatului său de fotografiat, a sfârșit prin a pierde respectul față de autorități și a dobândi o ascunsă impertinență (...).” 

„(...) ce chiar și fără influența trădătoare a alcoolului nemțesc era înclinat spre melancolie și autocompasiune și care a trăit anii de după terminarea războiului scufundat într-o întristare asemănătoare unei perpetue înserări de duminică.”

*Volum inclus de periodicul El Mundo pe lista celor mai bune 100 de romane scrise în spaniolă ale secolului al XX-lea şi distins cu Premiul Naţional pentru Literatură al Spaniei şi premiul Planeta.

Le Hamite

O lehamite sănătoasă îmi ascute mintea, mă inspiră să fiu spontan, coroziv, subversiv. Să râd în sinea mea cu înzecită poftă. Fără bucurie.

Doar frigul ce mă mai scoate din sărite și să fiu contrazis fără nici o bază, din ranchiună. Doar cenușiul și aburul murdar de pe geamurile mașinii.

Vreme rea

Nu știu în ce măsură „procesele” intentate în minte, în timpul visului, sunt pentru a obține o pedeapsă ori sunt un drum pe care-o apuc pentru a ajunge, în chinuri, la sine.

Un parlament cu competențe juridice, un tribunal al părinților, alăturându-li-se ca o curte cu juri satul copilăriei mele, străbunicii, soarele de atunci, mirosuri tari de la țară, se întrunește ca să mă ancheteze sau ca să-mi vină în ajutor.

Dramatismul înscenării penale folosește elocvenței. Termenii arizi sunt evitați, scenele incriminatoare sunt reconstituite prin mimă. Ideile și atitudinile de blamat sunt personificate. Emoțiile capătă chip.

Vinovăția capătă mai mereu chipul familiei - sânul cald & aglomerat în care ai încercat-o pentru prima oară.

E-un aer tulbure, umed, hidos. Urâțește sufletele oamenilor. Vălul ăsta deșirat și subțire de ceață. Fulgii meschini ce n-au căzut, dar ne pândesc, stau să cadă. Mizeria ciocolatie de pe asfalt. Stropii de aceeași culoare necomestibilă - pe pantaloni. Când pășești în stradă, dispari după numai câțiva pași, înghițit de glugă, de gânduri, de nevoia de fugă.

Începutul unui bun sfârșit

Cred că am citit maximum zece pagini din romanul lui Attila Bartis, Sfîrșitul, ca să pricep că asta-i cartea care n-aș vrea să se termine niciodată. Nici nu contează despre ce este, dacă e scrisă în modul ăsta până la final, e perfect! Citind, e ca și cum te-ai mângâia tandru dar stăruitor de-a lungul venelor cuprins de amintiri apăsând cu unghiile roase inegal sau netăiate indiferent la sângele ce începe să curgă țâșnind adunat în muguri mici roșii colo sau dincolo pe traseul săpat în timp și cu răbdare din șpațirul necontrolat al unghiilor netăiate pe piele.

Toropeala

Mi-e somn, aud totul, aud nedeslușit, nimic nu-mi scapă, prind orice sunet, iar sunetele nu intră pe-o ureche și ies pe alta, le amplific, nu știu bine cum, cu urechea ori cu mintea, până la dimensiuni explozive.

Starea de pândă a ucigașului din fiecare dintre noi, toropeala vigilentă dinaintea somnului, tulburat de orice zgomot cât de mic repetat la intervale ce nu îngăduie calculul sau preîntâmpinarea, o ușă cu broască veche, înțepenită, gemând ascuțit și neașteptat, un scuipat colectat din toți rinichii, un capac de canal izbit de-o roată, frânturi croncănite din conversația cu tonalitate înaltă a familiei ce are un băiat talentat, emigrat în Germania.

Duminicile sunt ca vizitele neanunțate în case străine. Neinvitat, duminica te face să te simți străin în tine însuți, dar te și îmbie la introspecție, ca și cum dorind să scapi din tine te apuci să sapi galerii și astfel, vrând-nevrând, ajungi să te descoperi, să te cunoști, cred că de aia detestăm ziua de duminică, ne poftește să ne cunoaștem, să trăim mai împăcați cu noi, dar nu reușim, nu mulți recunosc cât de mult o detestă, e cumva păcat să gândești asta, „duminica e sfântă”, nu te atingi de această zi de odihnă și reflecție, rugăciune și căință, crimă și pedeapsă, sense & sensibility.

Cărți așa-și-așa

O linie foarte subțire desparte o carte “mare”, de una bună, bine închegată, dar de larg consum.

Întâlnesc, de exemplu, expresia: “Gândește-te, Daniel, fir-ar să fie, gândește-te!” (Rosa Montero - Instrucțiuni pentru salvarea lumii)

Pentru a găsi o soluție urgentă să scape din captivitate, un personaj își vorbește în gând sieși, chemându-se pe nume: Daniel... Niciodată, în vremuri de restriște, nu mi-am vorbit singur în felul ăsta, spunându-mi “Cristian” ca un scrântit. Asta e o replică caracteristică unui thriller de cinema sau seriei Die Hard cu Bruce Willis.

Dacă e să fiu constrâns de o situație limită, știind că trebuie să ies rapid din ea, gândesc pur și simplu, nu încep să-mi adresez îndemnuri de a gândi, ca și când aș fi o altă persoană, desprinsă din mine însumi.

Cel mult, mă întreb în gând, panicat: “Acum ce dracu’ fac?” În nici un chip nu sub forma: “Acum ce dracu’ faci, Cristiene?” Poate doar de-aș fi Maia Morgenstern ori altă actriță româncă, excesiv de teatrală, incapabilă să-și iasă din rol după ce coboară de pe scenă... V-am făcut acum să percepeți ce tâmpit sună?

Prezența acestei mici replici complet nerealiste în, totuși, reușitul roman pe care-l citesc zilele astea desparte lucrarea lui Montero de cărțile excepționale.

Festival de literatură - faza pe județe

Festivalul de literatură organizat anual (și) în Timișoara (FILTM) se transformă treptat într-un eveniment interjudețean, româno-ex-iugoslav (n-am info despre cine face “casting-ul”).

De ce am aduce atâția scriitori regionali netraduși în românește? Ce facem în situația în care, în urma întâlnirii cu ei la FILTM, ne vine pofta să-i citim? O să mă apuc să învăț slovena, sârbo-croata? Traducerile, la noi, nu țin pasul cu festivalurile.

Salvează o mare parte din “ștaif” prezența d-nei Gabriela Adameșteanu (o scriitoare remarcabilă; posibil cea mai bună prozatoare a noastră). Noroc și cu Dan Lungu & Ion Vianu.

În vremea asta, la festivalul similar din Iași “headliner-ii” sunt, în 2017, laureați ai premiului Nobel (minus Svetlana Aleksievic, care a contramandat), iar în anii trecuți, scriitori de talie internațională (mulți, deja publicați cu succes de Polirom).

Pe de altă parte, chiar era necesar ca și festivalul de literatură să primească particula TM!? Toate-s TM acuma? TMBase (ierte-l Dumnezeu), JazzTM etc. În plus, TM vine de la Timiș, nu de la Timișoara (numai la tv mai auzim despre județul Timișoara). Timișoara e TSR, știm asta de la aeroport...

Haters vs amorțiți

Este curată prostie să etichetezi ca hater un om care dovedește spirit critic - așa, simplu și fără a clipi, i-ai zis hater și cu asta ai rezolvat!

Am văzut că, mai nou, la categoria ‘haters’, milenialii insipizi includ cu o ușurință tembelă nu doar pe Gică Contra, ci și pe oricine își exprimă un oarecare dezacord, chiar dacă-i bine argumentat!

Hipsterul milenial crede (susținut de imitatorii lui nerozi, mai în vârstă) numai într-o neutralitate leșinată. I s-a urât cu răul. Dar și cu binele.

Hipsterul milenial nu-i așa convins de utilitatea Libertății. Libertatea include și dreptul la liberă exprimare, care include - la rândul ei - și dreptul de a mă indigna, de a critica, de a combate, de a nu ne poziționa mereu într-o împăciuire tâmpă unii cu alții.

Call me names

Fiecare nume poartă-n el o rugăciune pentru existență. Cu cât este mai adesea rostit, cu atât purtătorul său va trăi mai multe vieți. De unele, nici măcar nu va fi vreodată conștient! Dar simpla rostire a unui nume funcționează de la sine, își vede de rolul ei.

Grotesque

„(...) are aspectul fără de vârstă al femeilor care nu prea îmbătrânesc, dar care abia dacă au fost vreodată cu adevărat tinere.”

Cât acid! Functionează ca un catharsis neîndurarea de soiul ăsta, transpusă în text ca un fals compliment ce sfârșește prin a-și dizolva destinatarul.

Kafka, Castelul. Până la ce prag de suportabilitate ar putea grotescul să iște umorul, să stârnească râsul, măcar pufnirea, zâmbetul? Probabil că până-n punctul în care se subțiază, prin întindere, hotarul care-l desparte de oroare.

Limbajul visului în Castelul. Absurdul. Oprimarea. Tensiunea neputinței, picurată lent - citind, împotmolit în lectură, ai dori-o canalizată în violență, descărcată subit printr-un eliberator gest brutal. Izbăvirea prin violență.

Cleiul visului, mișcarea greoaie, fluxul aberant al replicilor sau, dimpotrivă, luciditatea lor pătrunzătoare, căzând greoi, dar clar ca un diagnostic psiho. Blocarea tuturor căilor, pustietatea străzilor și frigul. Idolatrizarea ierarhiei birocratice, interșanjabilitatea fantastică a funcționarilor.

Din relatările încâlcite și adesea contradictorii ale sătenilor, K. își figurează o „realitate” mai bogată despre castel decât dacă l-ar fi vizitat el însuși la pas. Castelul se metamorfozează pe nesimțite în ceva mai mult decât un ansamblu de clădiri administrative - devine un înțeles, o semnificație, o poveste - niciodată aceeași - spusă în varii moduri de fiecare dată.

Ascunzându-se în spatele munților de dosare, funcționarii castelului împrumută ceva din aura și intangibilitatea unor spectre de zei olimpieni. Tăcerile lor impun respect, dând un sens și-un miez găunoșeniei. Acolo „se lucrează”. Nimeni nu știe cu exactitate ce anume „se lucrează”. Distanța, și nu meritul, conservă autoritatea. Inaccesibilitatea hârțogarilor menține viu mitul, iar pe ei îi supraumanizează.

„Dezemotificarea”

Scenă din L'Amant de Jean-Jacques Annaud

Palma, mai rece decât frigul de afară. Căptușeala palmei prin care circulă liber tot ce știu și tot ce n-am aflat încă despre tine. Dârele amprentelor, canale săpate în vinilul palmei, pe acolo îți circulă muzica sufletului, ascultată în microscopica incintă acustică a palmei mele. Groove peste groove, palmei nu-i trebuie rotație și ac pentru a fi cântată. Palma mea absoarbe nemijlocit muzica din amprenta palmei tale.

Strângerea de mână ce anticipa vag înflăcărarea vicioasă de mai târziu - în Amantul lui Marguerite Duras. Bancheta din spate a mașinii, degetele cu răsuflarea întretăiată de strânsoarea celorlate degete, privirile ce nu se-ntâlnesc, evitându-se, fiecare caută să deslușească lumea prin fereastra din dreptul căreia se află, strada ce trece, orbi de pasiune.