Senica, Skalica, Bratislava - destinul rătăcit

Ştiţi, odată întors acasă de la Viena, copleşit până în străfundurile fiinţei de fala încă neapusă a rămăşiţelor Imperiului habsburgic, parcă nu durează atât de mult până când reuşeşti să alungi din tine ca pe ceva rău dorinţa de a găsi şi în centrul oraşului tău (ori în Bucureşti) aceeaşi curăţenie, aceeaşi monumentalitate bine întreţinută, aceeaşi grijă vădită pentru ambient, arhitectură unitară, aceeaşi politeţe elegantă a semenilor. Nu ne comparăm noi cu austriecii, îţi spui, şi parcă aşa astâmperi un strop din zbuciumul interior, provocat de inevitabila nevoie de asemuire.

Iar, dacă doriţi să gustaţi mai departe din veninul neputinţei mele, citiţi textul integral: Distanţa irecuperabilă

Foto: Bratislava, Institutul francez.

Alte fotografii (sau Cum să valorifici o capitală): Slovacia Senica, Skalica, BRATISLAVA …

În România reuşesc doar cei care, naturaliter, ar trebui să piardă. O ţară în care prostia, arivismul, crâncen, linguşirea râncedă şi nepotismul la sânge sunt criterii de promovare, o ţară în care funcţionează perfect doar contraselecţia şi antivaloarea ca nestrămutată politică socială, în care se exploatează la maximum doar imbecilitatea şi mitocănia, ei bine, acea ţară nu poate avea decât un destin minor, suicidar.
IOAN. F. POP - PROSTIA CA PARADIGMĂ, ID, NR 1/2008

Sfatul Ţării. Bucureşti, la 1637

- Măria Ta, e mulţi afară, e frig, e bine, ţine-mă strâns!

- Vornice Ulea, poruncă, e mulţi, da' proşti, da' stupizi, da' house.

- Măria Ta, proşti, da' mulţi, deştepţi, da' puţini.

- Paharnice Stroe, puţini, da' mulţi, umple paharul, pune dopul, dă cep, purcede.

- Măria Ta, se închide sezonul la raţe sălbatice, da' multe.

- Ah, ardeţi tot, adunaţi copiii mei de prin ţeară şi daţi-le nume corespunzătoare, lor le las totul, mulţi şi proşti, nu contează, proşti, deci mulţi. Apoi, încălziţi-mi birja, chemaţi sfatul. Munţi mulţi, ciobani desculţi.

- Să nu ne subminăm singuri jilţurile proprii, Măria Ta, să ne păstrăm cumpătul, iară nu să-l dăm oricui ne iese în cale, sunt totuşi două sute de catarge în larg.

- Stolnice Udrea sau Urdea, nu-mi amintesc, pune pe foc.

- Ce, poruncă, Măria Ta, ce să pun pe foc, Doamne, poate un lemn, poate o laboşă cu de-ale gurii, poate doar o oliţă cu de-ale curului sau poate, sau poate cu inima ta, da, da, da?

"E bine, domnu Geo?"

"Bine."

- Cine-s ăştia doi care glăsuiesc peste mine, hatmane Purice?

- Nişte proşti, Măria Ta, să mă ierţi, nişte proşti.

- E mulţi? ie mulţi? i e mulţi, pivnicer Butoi? Sfetnice Bufniţeanu, de ce taci?

- Păi, Tus Măridad să-ţi Tus, Permiso ley a la o las personas naturales o jurídicas que deseen realizar una competencia, exhibición o evento de artes marciales. Comentarios de actualidad política, social y costumbrista? A veces no me aguanto y se me escapa un poco de mala baba. Hm, hm...

- Grămătice Sechelea?
- I e unul în abecepeneţecedar, unul şi prost, care mai are şi punct pe deasupra!

- Eh, on n'se pup pas, procuror Ştefea?

- Mai taci, iertare, Măria Ta.

- Bine, mă duc a mă culca, boieri dumneavoastră; dacă vin turcii să mă deşteptaţi şi pe mine, că-s curios, deci exist.

- Cum porunceşti, mărite voievod.

- Spătar Atulnicăresei!

- Da, mărite.

- Fă-te aproape, aşa, ei, nu chiar aşa aproape: bă, cine sunt eu?

semnat: Radu de la Asortaţi

Telepubelă

Colea îşi strânse mai bine cârpa de-ntins în jurul burţii, îşi netezi viziclul şi ieşi la uliţă, lăsându-se apucat vânjos de umeri de fiul său, al său e oare?, Feri - copil cu două mame şi doi taţi, care de fapt sunt fraţii lui şi nu maică-sa este, în fapt, taică-su, şi nici vecinul, ci bunicul lui, rezultat obţinut în urma expertizei medico-legale a amprentelor de pe târnăcopul de bătut măr şniţelele, cum adică ce căuta târnăcopul în oala de făcut ciorbă de burtă din bucătărie? căuta acolo suta de lei pe care o pierduse

dar, subit, Iosana fu cuprinsă de un somn adânc, cu ciorapul tras bine pe cap, cu răbdarea pusă la încercare şi cu telefonul oprit, mirat, în priză. Priza protesta, se zbătea, încerca să scape (venea 29 martie), strigându-i televizorului să iasă de acolo, fratele lui stejărel se numea brăduţ, bunica lui era sora lui şi taică-su era vecinul soră-sii, dar soră-sa nu era nici ea ea însăşi, ci unchiul vanea al lui cehov, picat prin preajmă de nu se ştie unde.

Vineri

De la începutul săptămînii am redescoperit gustul cafelei, fiorul metalic, tremurul din nări, ca şi cum m-aş fi trezit dintr-o palidă hibernare.

Apoi am observat că soarele se-agaţă într-un mîner de metal, după-amiaza mă zgîiesc la un mîner de metal.
Apoi am fost în piaţă. În piaţă totul e verde şi auriu şi-n mozaic, gusturile se discută apăsat, marfa se strigă, mulţumescul merge cu dă-te mai încolo. Am respirat. Am ajuns acasă şi-am făcut salată de spanac.
Seara am întîlnit-o pe Irina. Am mers împreună cu ea şi cu Gabi la artişti -nu, artiştii încă nu s-au arătat, dar ceaiul a fost bun, ciocolata dulce, conversaţia minunată. Tare m-am entuziasmat, am rîs cu tot sufletul, am vorbit despre lucruri care există şi lucruri care nu există sau nu existau pînă să vorbim despre ele. Am furat priviri, un zîmbet, o voce, povestiri despre vechiul Ateneu, despre bomboane...
În tramvai, m-am trezit prinsă într-un dialog suprareal, unde-a existat ciocolată neagră şi nu mai ştiu; noaptea am visat că mă rătăcisem în carrefour, niciodată nu-mi mai fusese aşa groază de geamuri imense, luminate colorat. Poza arată cum, a doua zi, am reuşit să prind plicul de ceai. Oarecum :)

Dar spune ceva!

Spun: în timp ce eu lipseam, spiriduşii, dar alţii, nu cei despre care am mai scris, spiriduşii au făcut ceva minunat prin casă pe la mine. Fiindcă vreau să le mulţumesc şi nu ştiu cum şi oricum nu m-am priceput niciodată, scriu aici: merci les filles!

Romania: search inside

În România interioară trăiesc ca-n Marele Babilon: amestec de limbi otrăvite, înjurături spirituale, politeţe obscenă. Oamenii care-şi plănuiesc vacanţele pentru următorii trei ani, copiii, întîlnirile, viitoarele amoruri stau împreună cu cei care aşteaptă (să se întîmple ceva, să vină un miracol, să ne fie mai bine).

Documentare din exterior

Aaa, ce oraş frumos e la dumneavoastră! Aveţi multe monumente, statui multe, tare frumos.
Dialog în tren între mamă şi fiică, venite dintr-o ţară caldă şi mai civilizată: -Strînge gunoaiele astea aşa. -Păi şi unde le arunc? -Pe geam, unde?!
Păi da, c-aşa-i la noi. (aşa cum? la noi cine?)
This is the only place where I felt like home.
Trăim într-o ţară unde nu se există să fie respect pentru oameni.

Documentare din interior

România arată ca singurul loc în care am senzaţia că pot: privi pe cineva drept în ochi, rîde, face glume proaste, ţine discursuri despre orice abstracţiune, pleca şi rămîne pe loc, că pot să nu mă liniştesc niciodată. E singurul loc în care am senzaţia că pot, în acelaşi timp, să exist şi să nu exist. Fireşte, România e aceea în care-mi pot spune impertinentul Depinde!

Leapşa cu sinapse - întrebarea de la Zaza sună aşa: Cum arată România voastră de dinăuntru?- merge mai departe la Cristian.

Frumuseţe de sămânţă. Et Dieu créa la faim

Nu, frumuseţea nu a pierit de pe această lume. O sprijin aici pe Hiacint, căutătoarea noastră neobosită de inscripţii oculte pe pereţi. Frumuseţea poate fi întâlnită, călătorind anonimă, până şi în trenurile intrajudeţene. De exemplu, în populara cursă Arad - Brad. Încercând o zicală truistă: umbli cu trenul, cunoşti oameni. Din seria atât de la îndemână pentru sărăcia imaginativă a „creative"-ilor români: te uiţi şi câştigi, priveşti şi vezi, mesteci şi respiri uşor, trăieşti, deci exişti...

Stăteam şi eu, timid-ipohondric, cu una bucată fesă aproape suspendată deasupra jegului banchetei susnumitului tren. Compartimentul se umple într-un ritm anume, care îi este probabil familiar, cu obişnuiţi de-ai „casei": navetişti, elevi de pripas, alte minorităţi conlocuitoare. Apare şi fata. Dă să treacă mai departe, dar îi recunoaşte pe doi dintre cei cu care împărţeam cuşca umblătoare. Hm, pardesiu roz cu alb, dungat, bine croit - cambrat, îi venea până puţin deasupra coapselor. Pullover alb pe dedesubt, cu un guler larg, ce ar fi putut dezveli umerii, la nevoie. Pantaloni de catifea maronii, raiaţi, asortaţi cu poşeta, tot din catifea, foarte şic-simplă, şi cu puzderia de floricele - baroc executate - de pe balerinii din picioare. Impecabilă!

Degetele mâinilor, a căror folosință în conversație și-n compunerea generală a posturii trăda pricepere și îngăduinţă - dimensiune medie, dar (trompe d'oeil) tărăgănate către lung de subţirimea lor nenoduroasă, de forma lor parcă rectangulară, cu pielea uscată, mulată măiastru pe falange. Două zgârieturi ample pe dosul palmei drepte plebeizau oarecum tot acest ansamblu graţios.

Faţa, făcută pentru surâs larg şi tristeţi mute, un oval desăvârşit, smeadă, cu trăsăturile ce însoţesc în numeroase dăţi acest tip de figură: pomeţi sensibil proeminenţi, fără excese însă, o buză inferioară de dimensiuni tantrice, un brâncuşianism în carne. Dimpreună cu cea de sus, mezina (mărinimoasă, când era să dezvăluie albul dinţilor), năşteau în chinuri, buzele cele două, un botic de fatal manechin şaizecist. Tâmple temperat mărginite, frunte înaltă, totul încoronat de părul strâns ferm în spic, la ceafă. Sprâncenele: lăsate să crească în voie, vădit nesperiate vreodată de pensetă, tocmai pentru că se târau leneş şi îndestulător de înguste către tâmple, urmând credincioase linia fină a arcadei. Genele periate maniac, mai că le puteai număra, dacă nu ar fi fluturat aşa tulbure asupra ochilor cafenii. Avea o dorinţă tâmpă, prinsă în privire. Vâscozitatea aceea greu focalizantă pe care cu greu o poţi despărţi dintre semnele prostiei, pentru a o strămuta între cele ale erotismului.

Când vecina ei de banchetă - cunoştinţă, pesemne - i-a întins punga cu seminţe de dovleac şi ea, cu aceleaşi gesturi molatece, princiare, nu a refuzat, ci a început degrabă să o crănţăne solemn pe prima, mi s-a întărit convingerea că visele sunt făcute ca să se destrame, chiar mai repede de miezul nopţii. Iar atunci când un sâmbure gata decojit i-a scăpat accidental pe bancheta deja descrisă, şi ea, la demoiselle, l-a luat cu maximă delicateţă şi l-a băgat în gură, am căutat o fisură, o gaură, un geam deschis pe undeva, ca să sar din tren.

My Beautiful World

Ba da, este!, eu aşa ştiu.

Acum două zile, în timp ce treceam ca năvălitorii întîrziaţi, aud: Of doamne, ci m-oi chinui eu atîta, parc-aş avea 100 di copchii (o fată cărînd vreo cinci genţi)
Iar ieri mă uitam stingherită la o prietenie triunghi, cu personaje neobişnuite, aerul de pe lîngă cei trei era electric, încearcă numai să treci pe acolo, să reduci distanţa safe, să.
Iar săptămîna trecută... Dar despre asta om mai scrie.

Moi, Robinson (un fel de)

Leapşa cu mesajul din sticlă, de la Oblia. Aş scrie aşa:

Mamă, coborîm jos

şi i-aş da drumul pe apă.

Gaze electorale euforizante

Traian Băsescu, privat fiind de Constituţie de puteri executive şi nedorind ca poporul admirator să remarce asta cu luciditate, s-a pus pe scris. Am mai pomenit eu cândva (şi nu doar eu) că avem un preşedinte editorialist. În lipsa unei foi, însă, în care să-şi publice liber opiniile şi să rămână, astfel, cum năzuieşte, mereu în centrul atenţiei, Traian Băsescu recurge la hârtiile cu antetul Administraţiei Prezidenţiale, care suportă multe şi nu necesită cine ştie ce cunoştinţe de tehnoredactare.

Adresantul principal este Guvernul, cu direcţia: primul ministru C. P. Tăriceanu. Cea mai recentă misivă prezidenţială se referă, cu o oarecare întârziere (timp în care mass-media s-a agitat mai mult decât autorităţile), la ilegalitatea taxei de primă înmatriculare, conform reglementărilor U.E. Ştiţi, când te opui aplicării unei taxe (altfel, stupidă), umbli mai mult la sentiment şi la emoţiile alegătorului. Nu mai stai să iei în considerare şi efectele financiare, bugetare, adverse ale opoziţiei tale. Ai, adică, o bună idee despre slăbiciunea românului mic şi mediu pentru automobil, cunoşti că o maşină străină în curte îl face pe român să uite şi de foame şi de noua sarcină a nevestii. Prin urmare, te opui. Nu ţin minte să fi avut, anul trecut, şi măsura de mărire a pensiilor acelaşi efect revoltător asupra d-lui Traian Băsescu. Păi, e un gest de sinucidere politică să te pui în calea unei indexări, în România. Nu contează cât de justificat ar fi veto-ul.

Continuare: Scrisoarea a n-a

Concert din muzică de drac

Ascultăm legaţi de scaune un frumos şi captivant concert simfonic, susţinut de o orchestră de copii şi adolescenţi berlinezi. Fiorul artistic stârneşte din ţesuturile epidermice ale melomanilor din sală mirosuri mortale, de putreziciune, ca şi când muzica, în loc să aibă darul bănuit de a opri timpul, i-ar grăbi trecerea, accelerând îmbătrânirea.

Geamurile se cutremură, transpiraţia se înalță în formă de vapori verzui la tavan, acolo condensându-se şi transformându-se în ploaie acidă, ne cade părul de pe cap în smocuri, suntem supuși poluării, scaunele nu se clintesc, suntem legaţi de ele printr-o dragoste veşnică, ne cade tot părul, cadavrele se deşiră cu o şi mai mare iuţeală, alegro, alegretto, molto vivace. Unii dintre noi pot fi văzuţi murind, gata descompuşi, descărnaţi, li se desprind și cad capetele cu zgomot în timp ce aplaudă, străduindu-se să pută cât mai convingător, să nu dezamăgească pe nimeni.

"Poţi să ai şi eşecuri, poţi să ai şi succesuri...

pot să fie oameni care nu vor să vorbesc cu tine." (mezina Băsescu)

Dar nu despre citatul-titlu (puseu senzaţionalist-tabloidic al meu) e vorba, ci de frumosul review, Un film de cinema, al lui Cristian Tudor Popescu din Gândul de azi pentru "Restul e tăcere", filmul recent lansat al lui Nae Caranfil. Iar "afurisismul" de mai sus este cinematografic şi antologic prin prostia lui şi, remontant dans le passé, a celor care, cu limbile scoase pentru lins, au ales-o aproape unanim-coreean, pe d-ra Băsescu, pentru că e fiica lu' tac-su, în funcţia de secretar al TPD-L. Dar să (mai şi) admirăm:

După părerea mea, un singur lucru îi lipseşte lui „Restul e tăcere”: o cinematografie românească din care să facă parte. Filmul lui Nae Caranfil aparţine acelei cinematografii româneşti care s-ar fi putut dezvolta normal în anii 50, 60, 70 dacă nu venea dictatura comunistă. „Restul e tăcere” este „Jezebel”, „Totul despre Eva”, „La strada”, „Sunetul muzicii”, „Amadeus”, „Cyrano de Bergerac” al nostru. Este filmul care îmi place mie, dar i-ar fi plăcut şi mamei, şi bunicii mele.

Acest film ar fi trebuit să-l vedem în anii aceia, nu comediile şi melodramele „juste“ sau „superproducţiile” cu daci, romani şi popoare migratoare având drept coregizor Consiliul Culturii şi Educaţiei socialiste, pe care mari actori le salvau prin singulare prestaţii de geniu.

„Restul e tăcere” este şi filmul unei Românii aproape şterse din memoria colectivă. România marilor gesturi şi marilor prăbuşiri, a onoarei şi abuzului cu zâmbetul pe buze, a Parisului de vis, România revelaţiei la o halbă de bere băută spovedit, a monoclului şi pălăriilor purtate de femei frumoase, marcate de viciu şi destin, România râsului melancolic cu melon şi baston.

Nu-i de glumă

Sufăr. Am un şoarece în casă. Un şoricel. Un şoricel în casa mea lustruită, sclipitoare sub dezordinea de suprafaţă. În casa unde singurele vietăţi sunt plantele. Ce caută aici?
Brusc, povestind neamurilor bărbăteşti întîlnirea cu şoarecele (şi ei deloc impresionaţi), mi-am adus aminte de Lennie. Nebunul şi copilul cu şoareci în buzunar, monstrul nevinovat. Aşa că mi s-au lăsat colţurile gurii în jos, Lennie din Şoareci şi oameni e slăbiciunea mea; mă face ridicolă, prostuţă şi plîngăcioasă din nimic.
Dar eu nu sunt o lennie, pentru mine ideea că pot avea un şoricel în spaţiul meu de secol XXI, internetizat, virtualizat, e paralizantă. Ce caută aici?
Cred că nu mă mai mişc din fotoliu pînă mîine.
Şi nu, nu e amuzant.

Oraşul fotosintetic

hiacint: mi-am mai amintit ceva
tocurile
tocurile metalice
tocurile metalice pe asfalt
tocurile metalice pe sinele de tramvai
acidjazzman: insuportabile
hiacint: mersul uritit de tocurile inalte metalice
acidjazzman: nu vrei sa scrii asta?

Ba da. În plus, cum strălucesc seara liniile ferate, simţi că-ţi trec prin ochi spre nu-ştiu-unde.