Lămâi

 Rămas acasă, o anumită nostalgie de a mă simți ușor bolnav, concediu medical, compătimirea de fațadă din partea colegilor, a apropiaților.

Oare am să fac obișnuita, solitara „călătorie în jurul lumii de la vârsta de 50 de ani”? Cu banii ăștia de acum, nu.

Observi și doar intuiești ce se petrece, nu poți explica. Nu poți explica și, explicând, să poți asimila cele observate. Observând și intuind, înțelegi totul dintr-o înghițitură, nu înțelegerea e problema. Ci cum să „sectorizezi” informația primită în vrac, încât să poți trece peste gravitatea ei, continuând să-ți vezi de viață.

Înțelegi doar șocurile faptelor brute ce te izbesc în tâmple, prizoniere în mintea ta, te paralizează cu anxietate, pe când tu vrei să pricepi originea lucrurilor - intuiția îți spune, câteodată amăgitor, că gândind în avans răspunsurile, implicațiile, consecințele (anticipându-le), vei supraviețui mai bine, vei suferi mai puțin.

Nu știu din ce motiv, victimele și chiar martorii unui eveniment zguduitor au reflexul să se desprindă de magnetismul acelei fapte, de unda ei de șoc, prin interpretare.

Ca și cum, cineva care ți-a spart nasul, dacă ar rămâne cu tine după agresiune și ți-ar explica în amănunt motivele pentru care a făcut-o, te-ar putea ajuta în felul ăsta să nu te mai doară atât de tare osul rupt.

Mă autopoziționez la mare distanță de toți oamenii. Mai e și senzația că oamenii, cu toții, se află undeva împreună, solidari, iar eu, aici, singur, eu și stiloul prins stângaci între degete, purtând în interiorul carcasei sale metalice ultimul cartuș de cerneală.