Eul - limbă de câine bălos

deviantart

Abstinența. Am întâlnit-o, călca ascetic, târându-și picioarele goale pe zgură, murdară pe tălpi și ruptă-n fund. Se așeza pe unde se nimerea. Vorbea doar pentru sine. Bombănea ceva de neînțeles. M-am mai întâlnit și cu furia, cea care ridică și coboară stăvilarul cuvintelor. Un umăr cafeniu dezvelit, rotund și alunecos, privire fixă și rea.

Plasa contra insectelor lucește murdară, verdele curat al soarelui străvezind frunzele mușcatei. Geana de aer înroșit de la apus. Nu știi niciodată dacă anunță o seară liniștită, o zi de mâine vântoasă, un sfârșit de lume.

Septembrie cu lumină prelungă, bleagă, invidioasă. Ultimele țipete, ultimele curse. Ultimii craci superficiali. Vremea vinului roșu, a cărților cu pagini multe. Speranța că și eul ni se va întoarce acasă. Aș fi fost tentat să scriu: eul se întoarce în sine. La sine ar fi fost mai puțin echivoc?

Îmi primesc eul înapoi cu familiaritate și fără efuziuni, cum m-a învățat mama. Toată vara, eul a fluturat înaintea sau în urma mea ca o limbă de câine bălos.

Rănile se tratează de unul singur, închis în casă, când porți numele meu. Soarele mă cheamă, îmbiindu-mă să m-ascund. Mi-e teamă de lume. Când sunt urât, nu am nici un imbold să ies. Am numai spaimă.

Notăm doar în zilele de angoasă inevitabilă? Din duminică în duminică, la un pahar de ceai negru fiert în nisip, servit cald, asezonat cu lapte de cămilă.