Am visat cum era un vînt aşa puternic că lua oamenii de pe pasarelă, cu sau fără umbrele, cum erau ei, şi îi făcea să zboare. Dar ei păreau fericiţi.

Melania G. Mazzucco - Vita

Un sărut pe păr, unul pe obraz, altul pe nas, pe mâini, în scobitura cotului, pe gât, pe pleoape, pe gene. Şi apoi, pielea îi frigea ca la o arsură.

Şi asta ce înseamnă, o poveste de dragoste? Senzaţia asta de pericol, de bucurie şi răscolire e cea care te face să roşeşti, să-ţi năvălească sângele în vene, să-ţi tremure genunchii? Diamante se ridica întotdeauna tulburat, emoţionat ca un hoţ. Sărutările Vitei erau acre ca lămâile sălbatice. Şi, tot ca ele, îi alungau setea.

(...) iar Vita aluneca pe lângă găleţi, se ghemuiau amândoi pe scările întunecate şi şopteau ore întregi, cu obrazul apropiat unul de altul, atingându-se - help, work, cry - sărutându-şi - kill, live, pray - urechile, degetele, ceafa, bărbia, genunchii, unghiile, palmele, pulpele, umerii, gropiţele. Gura.

Melania G. Mazzucco - Numele ei era Viaţă, Polirom, 2006

Inainte, în primitivism!

Toate cele trei partide semnificative înscrise în luptă (PSD, PNL, PD-L) au uzat, din nefericire, de mijloace de “convingere” primitive, de care eu mă dezic cu tărie: invective isterice, vandalizări de afişe, goană tâmpită pe străzi pentru acapararea ultimului stâlp disponibil. În campania electorală, afişul este pentru mine ultimul obiect din arsenalul unui partid care mi-ar putea câştiga sprijinul, votul. Dar campania nu este făcută pentru mine, mi se va spune, ci pentru omul care nu are neapărat abonament la un ziar şi care crede că tot ce se dă pe OTV este real. Altfel, ce individ cu capul pe umeri ar da vreun leu pe nişte promisiuni aruncate la întâmplare în termenul strict determinat pentru asta, înainte de alegeri?

File de histerie

...să mai plângi cu ceapa în batistă (sau poate omul e sincer, naiba ştie), după 90 de ani, pentru un teritoriu pe care nu-l deţineai decât ca efect al unei nedrepte asupriri (maghiarimea nu s-a format ori născut în Carpaţi şi nici în Pannonia), este e recidivă patologică deja! Mă întreb, oamenii ăştia, liderii UDMR, cum trăiesc acasă: în mediu aseptic, ethnically uncontaminated, consumă exclusiv produse ungureşti, au culorile naţionale imprimate în măduva oaselor? Ei mai ies în lume, aşa, barem vag, să vadă care-s ideile astăzi, încotro ne îndreptăm, cât mai contează naţionalul în balanţă cu globalul?! Chestii d-astea, elementare. Poate că servesc masa în izmene tradiţionale, de honved, au argaţi români, încă, şi îşi zic grof unul altuia, grof şi grofiţă. Poate că citesc doar presa secolului XIX. Şi trimit încă scrisori de cocoşi băţoşi kaiserului de la Viena.

Continuarea aici: Terapia prin agonie (www.starlog.ro)

Cries and whispers

Neliniştit, ca şi când ar aştepta pe cineva, insuficient pregătit pentru a rămâne singur peste noapte cu atâta dorinţă. Ieri noapte visase sex, multă umezeală, hai acuma că-s pregătită iar eu adâncindu-mă cât puteam în ceea ce mi se dăruia.

Contactul lui intim cu femeile se rezumă, tot la două zile, la schimbarea pansamentului pe care încă îl mai poartă pe sub haine, lipit de spate. Una l-a masat puţin, să vadă dacă e curată rana şi nu mai colectează (asistentele împrumută cu entuziasm limbajul ăsta formolizant). A fost prima atingere adevărată după două luni de singurătate. Ai vrea să-i aduni rotunjimile cu nesaţ în palme, plimbându-i-le pe tot trupul. Ai vrea să-ţi vorbească şi ea obscen, să ştii că şi ea se gândeşte la asta, că abia mai respiră fără tine, că te doreşte în fiecare clipă şi nu te va lăsa să-i scapi, subit inspirată. Te va lua în serios, nu se va limita doar la a te face (iarăși) nebun.

Avea obiceiul să strige în gura mare prin localuri că-l prinseseră (nu o dată) zorii zilei cu mâna vârâtă până-n muchie într-o fată cu înfățișare cât se poate de comună. Şi că iernii îi este greu să revină, la finele lui ianuarie, şi din cauza cântecului matinal al guguştiucului. Guguştiucul se trezeşte de regulă înaintea ei, a iernii, de când cu încălzirea globală din ultima săptămână. Guguştiucul îşi face în mare grabă şi cu o mare artă solo-ul inimitabil. Surprins şi întărâtat de disponibilitatea fetei. Vecinii de masă îl mai temperau spărgându-i sticle în cap, el îşi învârtea mai departe pumnul fragil în trupul fetei, fata curgea vâscos la vale, acceptându-l, îi făcea și mai mult loc, înşurubată în mâna lui, depindea de mişcările lui.

Miller's crossing

"Iar când o să-mi arătaţi un om care se exprimă perfect, eu nu am să zic că nu-i un om mare, ci că nu mă atrage deloc. Îmi lipsesc calităţile de receptare. Când mă gândesc că sarcina pe care artistul şi-o asumă implicit este aceea de a răsturna valorile existente, de a face din haosul ce-l înconjoară o ordine proprie numai a lui, de a semăna vrajba şi fermentul în asemenea măsură încât, prin descărcare emotivă, cei ce-au murit să poată fi redaţi vieţii, încep să alerg cu bucurie spre marii imperfecţi, confuzia lor mă hrăneşte, iar bâlbâiala lor sună ca o muzică pentru urechile mele." (Henry MILLER)

Sforţări

Unde-s cuvintele care, cu câteva clipe mai devreme, îşi revendicau gălăgioase dreptul de a fi puse pe o pagină? Cuvintele proaste visează şi ele la o viaţă bogată. Oare merită să mă sforţez zilnic, să nu-mi dau răgaz până când reuşesc să scriu câte ceva, indiferent de calibru? Întrebări riscante pentru wwweb, ele pot primi răspunsuri „pe măsură", în josul paginii, la comentarii. E acesta un exerciţiu? Sau doar un screamăt ca oricare altul, unul inferior şi celui (autentic) produs pe scaunul toaletei?

Strangleză

conversând cu un supus britanic, niciodată nu-ţi permiţi cu inimă uşoară să te făleşti că eşti bun la engleză, sărmanul grai imperial, ce pocit sună el în gura unora de condiţia noastră, ce puţin prolifici verbal suntem noi folosind limba engleză cu traduceri şi automatisme mentale papagaliceşti din graiul nostru strămoşesc, ce neexprimaţi rămânem, cu vorbele-n gât, cum nu ne putem întinde la taclale, unde-s subordonatele?, le căutăm cu înverşunare, frazele se sfârşesc, sterile, prea repede pentru noi, românii, obişnuiţi cu trimiteri la subsol, cu parabole, cu tatonări, aluziile noastre sărate prost, bancurile, poantele noastre autoironice se pierd în construcţii de plastic, durate într-o limbă ce nu se potriveşte gândirii noastre

colegii care nu mă băgau neam în seamă când ceream bani cu împrumut, rămâneau amuţiţi şi opaci, iar eu îmi înghiţeam nesăbuinţa în îmbucături mari, regulate, după sfatul medicului de stomac, şi aşteptam cuminte să mai treacă o zi, n-am să pomenesc nimic despre ruşinea încă şi mai mare în care m-a vârât nesimţirea unui om ce nu-şi ştie plăti debitele la scadenţă, plângând doar atunci când îi trebuie, nu şi atunci când ar trebui să crape de jenă, amestecată gastric cu sentimentul singurătăţii

dacă vreţi să vă prezint o domnişoară, instantaneu bărbaţii, numai ei, au strigat în cor un „da" sugestiv, femeile nu au zis nici fă-te-ncoa', dorim, cu condiţia să nu fie de la asigurări, bănuisem eu câte ceva de rău augur despre portmoneele lor, apoi soarele s-a stins în nişte rubensieni nori albi, grăsulii, cu puţintică spoială în obraji, am făcut câţiva paşi repezi în recunoaştere, ne surprinsese cu vizita ei în plină reorganizare, iar accentul său era proaspăt rupt din recentele pelicule britanice pe care le urmărisem ca pe nişte trufandale, unde să-mi fi dosit părerea de rău că nu vorbeam mai bine limba asta ploios-aspră, imens sacrilegiu să pocesc o asemenea bine pusă la respect sintaxă, muncită şi şlefuită franţuzeşte de-a latul secolelor! oops, nu am pus punct la finalul enunţurilor. şi am început cu literă mică, mică de tot...

Ţine cu tine...

Sibiu

Numărăm. O zi, două, trei - până la prima zăpadă. Ăştia, copacii, sunt pregătiţi, au amuţit şi stau cu ramurile, a groază, la ochi. Sunt scorţoşi şi, deşi nu vor să o arate, deznădăjduiţi. Mie de ei mi-e milă, în fiecare an când intrăm în liniştea asta de dinaintea primei ninsori, nu de pavlovienii care nu-s în stare să scoată Crăciunul dindărătul fenomenelor meteo. Auzi: nu am avut zăpadă de Crăciun, nici nu am simţit că a fost… Şi eu vă zic: nici nu meritaţi să simţiţi, dacă pentru voi Crăciunul nu e o sărbătoare creştină, ci un cortegiu de manifestări atmosferice obligatorii (altfel, îl refuzăm) şi o avalanşă de cadouri. Materialism, ghiftuire, bucurie bovină în faţa oalei cu sarmale. Condiţionare, scenarită hollywoodiană: „când se arată colindătorii în poartă, începe să ningă". Ce să spun, cât mai ningea, în pustiu, în ziua Naşterii, pe tărâmurile semite!

Eu ţin cu copacii. Îi cercetez cu grijă, până în primăvară. Bucuria oamenilor, pentru că e condiţionată material, mi-e indiferentă.

Lacrimi pe sârmă

Pentru ca mai târziu să-i înmânez cu mare fast, tipic pentru îndrăgostiţii de profesie, un inel de logodnă, ce-a mai plâns, ce s-a mai codit: să nu ne grăbim, a zis, te iubesc, dar nu sunt pregătită, să-mi fi spus şi tu din timp, făceam o prăjitură măcar, preparam o mică gustare, mi-aş fi spălat rufele şi acum ar fi fost uscate, le-am fi adunat împreună de pe sârmă, toate alea, numai că nu pot să-mi pun inelul, e prea devreme, cum spuneam, la nici patruzeci de ani..., ştii cum e, nu aş vrea să mă pripesc, lasă-mi un răgaz să-mi desăvârşesc cariera şi, cu cinci ani înainte de pensie, voi fi eu cea care te va căuta, cumpăr chiar eu inelul de la anticariat, mi-l trag singură pe degetul potrivit şi, la urmă, odată dragostea împlinită, îl vom vinde şi vom împărţi câştigul, îl vom reinvesti şi ne vom asigura o pensie trainică şi frumoasă. Cu multe drumeţii şi călătorii peste hotare, cu vacanţe prelungi în fecunde insule tropicale. Aşteaptă şi tu puţin, nu sunt adepta iuţelii în asemenea împrejurări. Nu am nici patruzeci de ani, dar uită-te la mine - plâng, mă scutură hohotele, te iubesc, te îmbrăţişez, îţi mulţumesc că te-ai gândit la mine, cineva trebuie să fie romantic în lumea asta.

Fetiţa cu mingea

Sărmanii ochişori! Le rămâne lor să păstreze un licăr de viaţă în lumina lor, cât timp obrazul devine pământiu, palid şi buzele capătă nuanţe vineţii. Simptomele de suprafaţă ale gripei. Fetiţa cu mingea clipeşte acum rar, somnoros; din când în când, o văd rămânând fixată cu privirea asupra colegului de alături. Fără nici o curiozitate în căutătură. Doarme sau visează cu ochii deschişi. Îşi cântă şi se leagănă singură. Lumea în care trăieşte e prea departe de ea.

Nuditate

Subit, mă simt ruşinat a scrie cu public, urmărit cu hămeseală fals exigentă, cu criticism sau cu admiraţie din tribună. Ghicind publicul, trimiţându-i ocheade, simţindu-i, alteori, lipsa grăitoare. Iată nevoia de a mă întoarce la caietul meu (pare făţarnic exprimată acum, ar fi bine, totuşi, să nu o nesocotesc). El „m-a făcut ce sunt", sper că tot el mă va primi înapoi. 

Doar să mă obişnuiesc la loc să țin pixul între degetele cele stângace şi tocite de scrisul deformat. Cu timpul, m-am mai învăţat să deosebesc lauda de cântecul sirenelor. La primele acorduri, mă las, ca sub vrajă, încântat de amândouă; mai apoi, însă, cântecul sirenelor termină prin a mă jigni. În „sfera" autosuficientă sunt puţini cei care strigă fără ură sau dorinţă de a demola că Împăratul e gol. Bine, un strigăt, prin natura lui, e cam greu să probeze bună creştere. Aş fi vrut să devin, la rându-mi, măcar un Împărat gol, destăinuit ochilor celorlaţi de un om cu bun simţ. Să mă facă să roşesc cu câtă dreptate ar fi avut şi nu să roşesc de furie.

Patima ce-mi tot lubrifiază scrisul m-a ruşinat, într-o oarece seară. De curând. Şi m-am simţit dezvelit, cu părţile ruşinoase expuse hămesiţilor pomeniţi mai sus. Cel mai mult m-a speriat că părţile ruşinoase nu vădeau nici o ruşine, la fereala amurgului. Zâmbeam, erotizat, ca un prepuţ. Şi atunci, am hotărât să le împachetez, părţile, rușinoasele, înapoi în hârtie. Sau poate că am gândit că e timpul să preschimb în trăire autentică ceea ce mă pricepusem destul de bine să mâzgălesc în aceste e-foi inexistente. Ori, să fi fost faptul că văd - după nişte ani, o vezi cu limpezime năucitoare - cum scriem şi nothing happens? Nu e vorba de a prăbuşi guverne, de a vrăji mase, de a provoca furtuni devastatoare. Pur şi simplu, nu se întâmplă nimic. Atât nimic mare, cât şi nimic mic.

Revenind la caiet, pierzi, pe de-o parte, contactul măgulitor, dulceag, narcotic, cu „b-sfera" (foarte voluntară în a-ţi impune stiluri şi a te încremeni în ele, altfel nu te mai citeşte); din contră: dobândeşti iubire. Pură iubire, aşteptată, amânată până în prag de renunţare laşă, finalmente şi trăită, şi iarăşi aşteptată. Prima iubire matură din viaţa ta. Şi descoperi cum matur nu e neapărat un adjectiv încărcat de un car inutil de ani. Matur poate însemna sfat nocturn plăcut epuizant, dialog; înseamnă a construi, natural, a te plimba prin odaie complet nud, dintr-o dată ferice şi conştient de propriul trup (cât timp Celălalt zăbovește, învelit sumar, în pat), scuturându-te cu un fior de trupul-mască al scrisului surogat. Aproape peste noapte - după o noapte ce dura de zeci de ani -, ţi se arată cum o mie şi una de postări pot fi atât de uşor şi netraumatic înlocuite cu o răbdătoare drumeţie tandră, cu palma, cu vârful novice al degetelor, pe spinarea tensionată de speranţe a Celuilalt.

Totodată, în ciuda pudorii ăsteia de domnişoară victoriană, ce m-a năpădit ca din senin, e ceva în rotunjimea cifrei 300 (cercetaţi mai bine blogul) care îmi dă un oareşicare nou curaj a rătăci mai departe, rostogolind "sfera" ca un sisif de dimensiuni cobaiceşti ce sunt eu, docil lui însuşi şi mişcării sale fără sens pentru un privitor amuzat.

În ultima vreme

Am pierdut cîteva lucruri dragi. Am pierdut timpul pe care-l aveam pentru mine. Am ascultat aceeaşi muzică dintotdeauna. Am citit cărţi diferite de ceea ce citesc de obicei (şi asta s-a văzut în recenziile neutru-dezamăgite). Au trecut pe lîngă mine ca oamenii de pe stradă, la care nu mă uit cercetător. Altfel, se întîmplă lucruri interesante, lumea se duce încolo şi încoace, afişele şi pliantele din cutia poştală se înmulţesc (exteriorul ţi se bagă pe gît, în suflet cu de-a sila, iar tu nu mai ai cu ce te apăra), e o criză care îi face pe toţi conştiincioşii ingrijoraţi şi iritaţi şi îmbogăţeşte fondul de glume nesărate. M-am bucurat de o carte primită pe neaşteptate. M-am bucurat de cîteva zile pierdute, în care n-am făcut nimic, au fost cele mai frumoase din ultimul timp. Am zîmbit la complimente false şi perieri inutile. Trăiesc în continuare într-un cartier sinistru. Ajung în mijlocul unei certe în fiecare zi, niciodată nu apuc să aplic „regulile de aur ale rezolvării conflictului” (în care nici nu cred).

Mai nou, am un vas mare, gol, în care pun obiecte (şi de aceea nu mai scriu, fiindcă mă preocup să îl umplu)

Temă de casă

Ia puneţi mâna şi mai citiţi şi altceva decât bloguri. Cu mari dificultăţi m-am decis asupra unui fragment din excepţionalul eseu despre chip, culoare, fotografie, portret, expresivitate şi mai vedeţi acolo, semnat de Sorin Lavric în Idei în Dialog - Anul IV, Nr. 10 (49), OCTOMBRIE 2008: Coribantul şi menadele. De citit, musai! Treceţi la treabă, este o încântare! Lipsa diacriticelor nu-mi aparţine...Coribantul si menadele | Idei in Dialog

Si acum ajungem la punctul-cheie al calatoriei noastre: drama majoritatii oamenilor este ca intreaga viata si-o petrec sub pragul de declansare a reactiilor lirice. Si nu e vorba doar de scaderea bioritmului, de o incetinire a vitezei de reactie psihica, dar mai ales de renuntarea la hrana care i-a tinut treji in noptile adolescentei apuse: fantasmele si idealurile. Preschimbati in nacele desertate de un continut propriu, acesti oameni simt cum facultatile ce ar fi trebuit sa le dea stralucirea – volitia, imaginatia si creatia – li se atrofiaza. Vibratia interioara li se sleieste si, in locul fiorului empatic de imbratisare a lumii, le apare o platosa cornoasa de rezistenta insensibila la remuscari. Caci remuscarea e semnalul de alarma pe care spiritul aflat in cadere incepe sa-l emita. Cind coribantul launtric moare, menadele bocesc, si bocetul lor e resimtit de constiinta sub forma autoreprosurilor si caintelor. Acum insa procesele de constiinta inceteaza sa mai tulbure victima, caci menadelor li s-a pus calus. Si asa cum, intr-un organism, partile care isi pierd functia sint inlocuite cu un tesut fibros, inert si nereactiv, care nu face decit sa ocupe locul lasat vacant de atrofia intervenita, tot asa incinta racita a hipotimicilor se umple cu un tampon menit a le amortiza caderea. Cu alte cuvinte, cu un sistem bine pus la punct de justificari linistitoare. Mai precis: exista un adenom psihic care obtureaza canalul de secretie a sucurilor mentale, iar acel adenom se numeste autojustificare.