luni, 29 septembrie 2008

Domneala Veche

1. Mi-a fost îndeajuns de câte ori m-am "simţit" categorie sub pixul filosofico-moralist al lui Andrei Pleşu. În ultimul număr, se "ia" de cei care scriu, deci şi de mine. Din încercările dumisale de definiţie şi câtcuprindere înţelegem că toţi am avea un bai cu scrisul, dar nu că ne-ar frământa nervul şi morbul, ci că suntem, pur şi simplu, grafomani. "Pofta de a scrie e un sindrom adolescentin" - decide marele nostru autor de câteva cărţi epocale. "Am trecut cu toţii prin frisonul post-pubertar al autorlâcului...". Am impresia că unii, şi anume dânsul, au şi rămas acolo. Desigur, noi, seniorii, cei care scriem indubitabil cu sens, ne scoatem implicit din rând, suntem imuni criticilor. "Am văzut tineri pompoşi şi netrăiţi care se sufocă de nerăbdare dinaintea celei mai firave perspective editoriale...". Aha, ne-am prins, am intrat cumva, coane Andi, în criza vârstei..., a cărei vârste, oare? Vous nu aţi fost gălăgios, grafoman şi aprins răzvrătit illo tempore? Aţi scris direct hegelian şi heilbronnian? Vă şade rău în postură de Dan Chişu, reţetar al cumsescriecurostului. Sau, mai rău (?), de Oana Cuzino.

2. S.G. îl face "ceresc" pe Leonard Cohen. Ok, am răbdat stoic: fermecătorul evreu, bătrânul evreu, misticul, şamanul, folkpapst, omul care aduce ploaia, vrăjitorul, magicul (am mai scris?), ironicul, povestaşul, excitantul. Cohen - element ceresc nu am întâlnit până la lectura pastilei 3, 14 a S.G. Am citit tot felul de plocoane media, şi nu numai, la adresa individului. Fiecare mă ţine tot mai departe sufleteşte de creaţia sa: prin lipsa de minim criticism, (să fie măcar capabili să explice de ce; pe mine mă interesează de ce numai el) prin idolatrie fascinată, prin vorbirea gâscosonoră, de imitaţie, rumegată, care se face despre acest folker, ca şi când el ar fi inventat muzica şi cheia sol. Poate că am această atitudine şi pentru că l-am întâlnit pe, să zicem, Sinatra înaintea lui. Preferam să-l aud vorbind pe Iosif Sava, fie iertat. Şi cântând pe Hooker, J. Brown, Ella, Bassey, toate femeile inegalabile ale jazzului, Nelu Ploieşteanu, melofermecători măcar egali, dacă nu, vocal, superiori evreului canadian. Iar azi, solişti ca: Diana Krall, Eliane Elias, DeeDee Bridgewater, DAVE GAHAN - minunate generaţii noi! Poate din cauză că am apucat mai întâi să freamăt pe trilurile incredibile ale Aurei Urziceanu. Poate pentru că am avut doar 14 ani în 1989 şi am apucat apoi să descopăr fără prejudecăţi atâtea alte stiluri muzicale, unele de fericită sinteză, atâtea voci de aur. Ia să mai fiu slăbit!

3. S-a întors Cristian Ghinea de la London. Îmi plăcea mai mult acolo, că îmi citea din The Times, The Independent, etc. Când a reapărut în Bucureşti, când a ţinut neapărat să-şi declare nefireasca dragoste faţă de urbe. Neuitând să se afirme pe sine drept un obosit al textelor şi zicerilor cârtitoare despre Capitală. Îi doresc multe maşini, mulţi câini, multe clădiri demolate şi cât mai mulţi coloşi de beton fără estetică. Ca să-i ajungă. Ah, şi cantităţi mari de accent din ăla repezit, milităros,
şiuierat, alunecuos, dreci, jimekeri, Cluji, aşea. Vreau şi eu două pâini şi o sticlă de Borsec. Duduie. Miţa, Mitică, Tache, Fane.

Iată trei motive pe care le voi inventaria, adăugându-le la altele, deja adunate (Alex. Leo Şerban scriind despre Vanity Fair, despre Toulouse or not to lose, etc), motive care mă vor determina să încetez abonamentul de la 1 ianuarie 2009.

Sau mai repede, dacă o publică încă o dată, în următoarele 2 săptămâni, pe cititoarea din Râşnov. Umoral.

Vă pup în fund, conducător iubit!

Osana! Măreţului voievod, inspiratului strateg, invincibilului politician, misteriosului combatant. Cum ne păcăleşte el - nu-i aşa?, spune-mi că e aşa - că s-a schimbat, dar de fapt doar părul şi l-a lepădat - nu mă înşel, nu? - şi că la anul îşi va regăsi fervoarea, vehemenţa antisistem, el - purul, durul, neatinsul, mielul! Ssst, acum se repliază, acum lucrează, acum veghează asupra bunăstării şi hotarelor ţării.

Scrie în EVZ Mircea Mihăieş, idolatrul:

Există, pe această tablă de şah în curs de limpezire, o singură necunoscută: Traian Băsescu. Dac-aş fi adversar al său, m-aş teme tocmai de aparenta sa repliere într-un discurs rece, analitic, detaşat-necruţător, cu atributele unui necrolog al întregii clase politice. Atâta timp cât Traian Băsescu a evoluat în prim-planul scenei politice, într-un one-man show la vedere, inamicii au putut spera să-l anihileze, tocmai pentru că gesturile sale erau, până la un punct, conforme cu logica personajului. Cred că în clipa de faţă asistăm la încă una din metamorfozele prezidenţiale ale cărei consecinţe le vom vedea abia după alegeri. Adică atunci când pentru adversarii săi - care, o spun fără urmă de patetism, sunt şi duşmanii românului amărât - s-ar putea să fie prea târziu!

duminică, 28 septembrie 2008

„Okay”

O grijă din ultimele zilele: acel lucru, bormaşina din creier, care îţi suceşte imaginarul fricos în realitate, fapte prozaice care produc groaza pură, acel lucru care spulberă interesul simplu pentru celălalt şi transformă lumea într-un desen nemişcat.

sâmbătă, 27 septembrie 2008

One of the Last Greats

Paul Newman se duce însoţit de admiraţia mea surdă, niciodată mărturisită public, nici măcar în faţa prietenilor. Băiatul ăsta teribil cu privire fixă. Golanul abisal.

One of the Last Greats

vineri, 26 septembrie 2008

"Aşa s-a petrecut îndrăgostirea..."

"...odată cu educarea noastră reciprocă şi convalescenţa comună". My life as a man m-a nevrozat. Prin realismul ei stânjenitor, inconfortabil unei minţi refuznice. Nevroza ca o eternă şi indispensabilă convalescenţă. Cele două eu-ri disociate şi supradimensionate narcisic ale lui Roth - Tarnopol şi Zuckerman - sunt trimise pe teren aux mains nues, pentru a depune mărturie completă, nemincinoasă, universală (!) despre infirmitatea vieţii de cuplu. Cei doi par a-şi dori să scrie (fără prea mare nădejde, fără tragere de inimă) romanul perfect, onest până la dezintegrare, despre mariaj - în detaliu: despre mobilurile neştiute, deseori psihotice, care ne aruncă în braţele (alt)cuiva. Cei doi Roth nu-şi dau uşor seama că - aşa fragmentar, dezlânat, ajutaţi infidel de memorie - chiar izbutesc, ci au impresia frustrantă că toţi cei din jur, în primul rând partenerele ocazionale (oficiale sau nu), deţin unelte mult mai măiastru folosite pentru a autopsia definitiv căsătoria - zbaterea, deseori zadarnică, a doi oameni de a trăi împreună.

Fiu de emigranţi evrei de dată relativ recentă, Tarnopol, cel care "scrie" în "realitate" Viaţa mea de bărbat, este împuternicit (pedepsit?) de P. Roth să trăiască şi să sufere - imobilizat acolo de pedanta educaţie aşkenadă şi de străvechea tradiţie semită a non-violenţei - în infernul istovitor al căsniciei. Este o prescripţie sacrificială flaubertiană, adoptată şi aplicată de Peter T. cu o râvnă suspectă de masochism, care "garantează" fecunditatea creaţiei: să trăieşti ca un burghez "serios", conformist în viaţa de toate zilele, pentru a te desfăşura cu violenţă, original şi în toată splendoarea capacităţii de a denunţa la masa de scris. În vederea atingerii acestui scop sublim, scriitorul acceptă să devină un Sisif al menajului ratat.

Rar mi-a fost dat, ţinând în mână alte romane, să am ca acum surpriza de a mă identifica, în varii proporţii, cu toate personajele semnificative, masculine şi/sau feminine, ale acestei istorii care se vrea una a bărbatului universal (ca să persiflez veşteda consideraţiune călinesciană). Am fost, pe rând (eu sau persoane nefaste din trecutul meu), câte puţin din Nathan, Sharon, Lydia, Maureen (în întrebările acelea cu o logică nebună, inchizitoriale, de o precizie autopunitivă specific paranoică), eteric-frigida Susan ("o colecţie de simptome"), contorsionat-sterilul Tarnopol. Mirosurile din bucătăria de scriitor a lui Philip Roth nu mi-au făcut mereu bine, nu-s comode deloc. Numesc bucătărie internă de scriitor atât inserturile teoretice ce ar ţine mai degrabă de o lucrare de genul Arta romanului ori Adevărul minciunilor, cât şi metoda asta crudă de a se perinda "cu cartea pe faţă" pe dinaintea cititorului, nu rareori având eu simţământul penibil că îl văd înmuindu-şi cu maximă satisfacţie, amestecată cu o firească doză de durere empatică, peniţa în vaginul inert şi ofilit al lui Maureen (Lydia). Încă unul, îmi spuneam, care scrie ca să nu ucidă.

Profesorul P. este un individ orb la structura sa internă de mare solitar, de inadecvat lumii, dar debordând de o senzualitate neamericană (ca să prejudec), fragilizat până la stadiul de idiot social de lucrările din "marea literatură" şi critică citite (i se pare deseori că serveşte interlocutorilor replici de roman şi nu propriile gânduri), devorate (ghicim) mai mult cu simţurile, mai mult cu ochii prea clar-văzători ai debilităţii lui precoce decât cu raţiunea sau cu scopul bunei creşteri a iubirii de estetic. Un narcisic ce trăieşte întru sondarea fără final şi fără finalitate conştientă a ego-ului. Ego-ul de sine gândit, dar şi în relaţie cu femeile lui dezaxate. "Eul e pentru mulţi romancieri ceea ce e fizionomia proprie pentru pictorul portretist: subiectul cel mai la îndemână ce se cere cercetat, o problemă pe care să o rezolve arta lui...". El vrea cu orice preţ să vadă, să asiste aproape voyeuristic, cu suflul crimei în ceafă, cum şi din ce anume (din existenţa sa telenovelistică) i se naşte arta. Şi cred că acest impuls de moaşă intelectuală (poate şi dorinţa de a fi o "mamă" a propriei opere la fel de minunată ca mama sa) îl şi ţine până la capăt lângă o soţie dezechilibrată.

Viaţa mea de bărbat poate fi citită, de împătimiţi, şi ca romanul unei psihanalize. Îţi trebuie stomac de oţel şi niscai lecturi din "clasici" pentru asta, pentru a asimila cum se cuvine pasajele psihanalitice şi înfruntările ambivalente înfăţişate în interiorul lor (plus cele ce îţi apar, prin inevitabila lectură afectiv-complice, în minte): de exemplu, conflictul iscat de confuzia - viaţa, inspiraţie pentru artă vs. arta - factor distorsionant în percepţia realităţii; simultaneitatea - Maureen, muză şi femeie castratoare. Eu unul am căzut în capcană, mi-am pierdut cumpătul de câteva ori şi iată-mă în plină regresie, "ajutat" semnificativ, fireşte, şi de năvala oportunistă a conflictelor nerezolvate din viaţa de toate zilele. Cam acestea dinspre partea mea despre ceea ce consider a fi cel mai cathartic-epuizant roman al lui P. Roth citit de mine până în prezent. Grijă mare: cartea refuză să se sfârşească, s-ar putea ca într-o bună zi să ne trezim noi înşine continuând-o.

joi, 25 septembrie 2008

The shit eater

Nu e nevoie să mi se amintească: ştiu cum e să taci la telefon despre motivele tale închipuite de autosuprimare, despre sfârşitul impetuos-narcisic al lumii clădite într-o vară cu picioarele-n râu, în timp ce contorul măsoară sutele de euro de hău financiar şi goliciunea sufletească, netaxabilă. Minutele dumneavoastră la contor! Cine a intrat mai nou în discuţie, vă rog, prezentaţi abonamentele sau cartelele reîncărcabile. Sufletele dezgolite ulterior nu vor fi luate în considerare.

De ce guvernul actual trebuie să dispară

Răspunsul exact se găseşte în mesajul foarte PRizat al preşedintelui Traian Băsescu, rostit în faţa parlamentarilor. Pentru că nu s-a referit din nou băşcălios, mitocăneşte sau cu aluzii ieftine la adresa unor miniştri incompetenţi, pentru că nu a delirat iarăşi pe marginea subiectului răsuflat şi tivit cu probe prea plăpânde, mai mult viscerale (pentru a fi capabile să justifice nefericita generalizare) al oligarhilor presei şi tonomatelor lor, discursul nu mi-a displăcut. Are dreptate: actualul guvern, în actuala formulă, trebuie să plece. Cei care-l compun, dacă decid să mai candideze, nu mai trebuie votaţi în colegiile ce le-au fost, prin troc, repartizate! Au fost 4 ani irosiţi, petrecuţi cu aceleaşi cârpeli făcute cu bani de la buget şi masive mite electorale pe ultima sută de metri.
Eu nu votez un PNL care cumpără spaţiu publicitar în presă pentru a se lăuda acolo că a mărit şi va mai creşte pensiile şi salariile. Ce liberali de rahat sunt ăştia care cred că bunăstarea se poate ajusta cu indexări de la bugetul statului?! S-au învăţat prost să vină în faţa naţiunii cu "indicatorii" ăştia macro, foarte "optimişti", care se prespune că trebuie să-mi ţină mie loc de drumuri, leu puternic, servicii impecabile. Prosperitatea (secretul ei) stă în calitate, în productivitate internă, în mâna de lucru calificată, nu în mutarea banilor dintr-un buzunar mai plin într-unul prin care bate vântul. Prin urmare, Băsescu are dreptate. Palatul Victoria trebuie curăţat, de la directorii de cabinete până la ultimul funcţionar, şi apoi, angajaţi şi numiţi alţii pe bază de selecţie drastică, iar gradele de rudenie şi disponibilitatea la adulter să dispară de la "criterii pentru candidatul ideal". EVZ - Băsescu face exerciţii pentru prezidenţiale:

„Este nevoie de o nouă viziune“, a proclamat Băsescu fără prea multă vlagă, vorbind de un „deficit de alocare eficientă a resurselor“ şi altul „de democraţie“. „Structura economiei este una dintre cele mai înapoiate din cadrul Uniunii. (...) România alocă ineficient cel mai important factor de producţie: mâna de lucru. (...) Lipsurile din sănătate şi educaţie continuă să persiste şi chiar să se acutizeze. (...) România nu a fost capabilă să atragă nici măcar un euro din cele peste 5,5 miliarde de euro care pot fi utilizate în construcţia de autostrăzi. (...) Deşi suntem în UE, o mare parte din populaţia rurală nu beneficiază de condiţiile minime necesare unui trai decent: apă curentă şi canalizare“, a arătat preşedintele spre „reacţia întârziată“ de la guvern.

miercuri, 24 septembrie 2008


Stau ca un gîndac fericit sub prima izbucnire a soarelui în nu ştiu cîte zile, mie mi s-au părut luni mohorîte şi reci. Asta s-a întîmplat în mare parte fiindcă am aşteptat. La noi, aşteptatul la rînd e artă, trebuie să îţi şlefuieşti răbdarea, să sară scîntei din ea. Sau să aştepţi să-ţi crească o a doua piele, indiferentă, rezistentă. În plus, e genul de aşteptare în care nu mai eşti sigur că scopul, finalitatea nu o iau razna, nu pleacă de tot pînă îţi ajunge rîndul.
Doar că eu nu vreau să mă împac cu asta.

marți, 23 septembrie 2008

L'Ins...

Este locul unde mi-am petrecut cele mai neîndestulătoare clipe liniştite din Bucureşti. Căutam cu ochi speriaţi acele ceasului, era sâmbăta, de regulă, şi sâmbăta se închide mai repede, iar vraful de reviste şi ziare franţuzeşti, pe care trebuia să le "recuperez" prin lectură contra cronometru, tot nu scădea. Până şi scârţâitul podelelelor curgea uşor în liniştea respectuoasă a fostei mansarde. Institutul cultural francez. Nu voi uita nicicând parfumul cărţilor, ziua strecurată prin luminatorul generos din centru, şoaptele clienţilor, parcă ieşite din cărţi, feţele altfel care se perindau pe acolo în maximă discreţie. Îmi va fi mereu dor de Institut, ca de un cămin.Stârnit de articolul lui Andrei Pippidi din recenta Dilema Veche, iată, mă confesez.

duminică, 21 septembrie 2008

Minulescu

Azi am avut o duioşie bruscă pentru Ion Minulescu. Drept pentru care:

N-am vrut să fiu volumul ideal
Cu sute de ediţii repetate -
Volumul voluptăţilor mărunte,
Cu titlul gras,
Multiplu
Şi greoi -
Un titlu cât o listă de bucate,
Iar filele cu text aproape goale (În loc de prefaţă)

(din cauza unui om bun care mi-a povestit de scrisorile lui M. către buburuză)

sâmbătă, 20 septembrie 2008

Eine Form des unangenehmen Fühlens*

Mi-a plăcut dintotdeauna să mă surghiunesc în camera mea, în braţele reci ale unei cărţi. Mai târziu, să mă retrag, departe, în braţele albe ale cutărei fete. Probam şi atunci, în pruncie, groaza asta de a primi oaspeţi, neamuri. Mă ascundeam de ei, pur şi simplu. Fobia a ţinut până astăzi. Acum nu mă mai vizitează nimeni. Măcar se scutesc singuri de solicitudinea mea obosită.

Mi se comunica periodic verdictul familial că-s „ciumat". Pentru că mă ascundeam de rude şi cunoscuţi. Nu suportam să-mi tulbure litania, procesiunea maniacă a gândurilor. Căci aşezam frumos fiecare zi lăsată de Dumnezeu în sertarele minţii mele. Meticulos, cu răbdare. Era nevoie de timp pentru această îndeletnicire. Uram pe oricine îmi întrerupea procedeul ăsta obsesional. Până şi în ziua de azi mă dau cu greu scos din casă înainte de a fi apucat să petrec cu mine însumi măcar două ore de „inventar".

Am mai scris că singura realitate valabilă pentru mine e cea din capul meu. Ce e în afară e tulburare sau chiar patologie. Firescul e în mine. La fel şi fluxul vieţii. Gălăgia exteriorităţii are însușirea să mă hărțuiască, să mă înstrăineze de mine. Acţiunile mele chinuite sunt tot atâţia paşi nesiguri în afara mea. Departe de ceea ce sunt eu. Mi se pare că acţionând mă îndepărtez de adevărul meu. Adevărul care mi-e sprijin, deşi nu l-am cunoscut pe de-a-ntregul vreodată, cel mult l-am bănuit.
__________________________________________
* din: Die Stimmung bezeichnet man in der Psychologie eine Form des angenehmen oder unangenehmen Fühlens.

“the most beautiful word in the English language: ‘In-dig-na-tion!’ ”

"Who could have imagined that one would have forever to remember each moment of life down to its tiniest component? . . . There is no letup — for the afterlife is without sleep as well. . . . There are no doors. There are no days. . . . And the judgment is endless, though not because some deity judges you, but because your actions are naggingly being judged for all time by yourself.”

The unnamed protagonist of “Everyman” at least gets a joyous flash of himself as a boy at the ocean before the lights go out; “Indignation” makes even that terminally grim book seem sentimental. “Everyman” and “Exit Ghost” both have a mood of sorrowful resignation; this book goes about its grieving savagely. And of all Roth’s recent novels, it ventures farthest into the unknowable. In his unshowy way, with all his quotidian specificity and merciless skepticism, Roth is attempting to storm heaven — an endeavor all the more desperately daring because he seems dead certain it’s not there.

'Indignation' - cel mai recent P. Roth - recenzie în The New York Times.

vineri, 19 septembrie 2008

Tot ciclul "Mai taci în mă-ta!"

Nu am probleme cu cei care îl critică sau chiar îl desfiinţează pe premierul Tăriceanu. E greu să aduni câte ceva în apărarea acestui promotor al compromiterii ideii de liberalism în România. Dar nu îngădui ca doi lătrăi de curte cotrocenistă, T.R. Ungureanu şi scriitorul la modă M. Cărtărescu să-l prezinte neobosit, redundant, imbecilizant pe Traian Băsescu drept simbolul şi purtătorul de stindard al zisei lupte anticomuniste post-revoluţionare, un fel de taică precist al "eşichierului". Nimeni nu-i aşa pur şi bine intenţionat (cum vor să creadă curtenii) pe eşichier, nici măcar în comparaţie cu cei mai josnici politicieni. Şi apoi, T.B. nu poate sta pe acelaşi nivel cu bunicul meu sau cu Elisabeta Rizea întru ură şi luptă împotriva comunismului, da?

1. "Băsescu a urmat politica însănătoşirii climatului vieţii naţionale prin condamnarea trecutului comunist, deconspirarea colaboratorilor fostei Securităţi şi urmărirea, în plan extern, a priorităţilor naţionale: integrarea în NATO şi UE şi unificarea cu Republica Moldova." Băsescu, spre tristeţea lui, nu e preşedintele Franţei, nici al SUA. Prerogativele sale constituţionale extrem de limitate transformă orice proiect politic (să presupunem că ar fi avut unul) în simplu discurs pe la recepţii sau rostit de la tribuna electorală. Apoi, Băsescu nu are nimic visceral anticomunist (ne amintim că a cerut dovezi ca să poată condamna comunismul...), cum ar presupune creditul imens şi necondiţionat pe care i-l dau aceşti intelectuali fără spinare. Condamnarea verbală a comunismului (lăudabilă, altfel, munca d-lui Tismăneanu et comp.) nu a produs nici un efect, nici măcar moral, nu are efect de lege, de lustraţie, ci doar valoarea palidă a unui gest simbolic. Or, România, forma aberantă de stalinism pe care ţara a cunoscut-o, ar avea nevoie de mult mai mult decât un exerciţiu oratoric istoriceşte argumentat.

2. "Se ştie ce a urmat: Băsescu a devenit un pericol suprem (s.m.) pentru cursul lucrurilor în România, pentru, adică, sistemul oligarhic, complex politico-economic construit pe fundaţiile fostei Securităţi. Cum acest sistem e transpartinic, preşedintele s-a văzut deodată singur în faţa unei formidabile coaliţii care-a forţat debarcarea sa, fiind salvat doar de plebiscit, adică de apelul direct la populaţie, nemediat de clasa politică." Încă o dată, şi voi repeta asta până la mult aşteptatul final al mandatului său (un mandat gălăgios, apăsător, plin de scandaluri inutile): preşedintele nu este "singur în faţa formidabilei coaliţii", ci, simplu, prostesc de simplu: în faţa puţinelor sale puteri politice. Deci nu oarece coaliţie monstruoasă l-a oprit pe el să-şi ducă măreţul plan de mântuire a neamului până la bun sfârşit, ci lipsa atribuţiilor (şi poate incompetenţa întru coordonarea unicului partid care îl ascultă orbeşte), aberaţia pe care o întrupează: preşedinte neînzestrat din punct de vedere executiv, ales prin sufragiu universal!

O fi bun păpuşar dl. preşedinte, e, probabil, un maestru al loviturilor de teatru, un excepţional şi fin şantajist, are - se zice - o uluitoare prezenţă de spirit, o fi o felină politică, mereu căzând în picioare (pentru mine, deşi poate sună măgulitor, astea nu-s calităţi prezidenţiale, ci elemente bune, obligatorii pentru a-ţi permite să ieşi câştigător dintr-un joc sau dintr-un circ). Dar ceea ce spune Cărtărescu, ca pe un involuntar compliment, că Băsescu va fi perceput peste 20 de ani ca un "reacţionar", aceasta este porcăria anului jurnalistic! Reacţionar, adică un conservator, Traian Băsescu? Nu permit. Cel mult, un conservator al puterii proprii. Singura calitate de largă recunoaştere a preşedintelui actual cred că e aceea de mare mirositor al oportunităţilor, dar nefiind dublată de o viziune demnă de un politician cu educaţie europeană, se iroseşte în van. Cărtărescu (de câte ori am promis că nu-l mai citesc?) s-o fi crezând la vreo curte regală, cu monarh uns prin voia lui Dumnezeu ca să binecuvânteze neamul, conducându-l fără greşeală. Eu cred că e cine nu trebuie dincolo de zidurile caselor de bolnavi mintal.

joi, 18 septembrie 2008

Titlurile în care trăim

Motive pentru care ne iubim aşa intens ţara, statul şi conducătorii, orice altceva pălind...:
Atât! Ah, încă ceva: sunt mândru că sunt liberal, păcat că nu am partid.
Vestea cea bună ne vine din Marea Britanie: conservatorii au 28 puncte avans, în sondaje, faţă de laburişti - creditaţi cu doar 24% din intenţiile de vot (Reuters): The poll found 52 per cent of those who said they would definitely vote at the next election backed the Conservatives. Sper că astfel va fi lăsată mai moale "democratizarea" Casei Regale şi tăierea marxistă a privilegiilor acesteia.