Citesc cu exclamaţii, à bout de souffle, Foxtrot XX, Petrescu, Razvan. Proză scurtă, frustrant de bine şi răutăcios scrisă. Stil cizelat, la vedere. Poţi să nu fii de acord cu judecăţile de editorialist ale autorului, tipărite pe foaie, ai zice, cu ştanţa cea mai frustă, nici nu mă omor după multe din ele: prea definitive pentru a fi încadrabile la "proză", totuşi. Dar te farmecă scriitura, treci cu vederea "optzecismul" nostalgic, cu obrăznicie exhibat (şi niciodată îndrăgit de mine). Un cinism vesel, de cartier bucureştean, o erudiţie de bloc comunist ticsit cu intelectuali. Insuportabil! Doldora de axiome, de aforisme ce-ţi pun la încercare răbdarea şi capacitatea de stocare a memoriei şi-ţi stârnesc afecte ambivalente. Un scris românesc, specific, o să sesizaţi: sec de România. Se citeşte pe nerăsuflate şi, cel mai important, nu merge cu nici un fel de muzică. Am oprit calculatorul de nu mai ştiu câte ori până acum, ca să nu mai aud nici măcar zgomotul cooler-ului.Scriitura răzvanpetresciană nu „îţi amuţeşte închipuirea" (T. Capote), bine garnisită fiind cu inserturi de „calupuri informative" tonice, ci te mână ca din puşcă la pix şi la foaia de hârtie pentru a scrie o carte-paralelă, pentru a pune de-o replică polemică la Foxtrot XX, te contrariază, te provoacă. Vrei s-o contrazici de la primele pagini, dar sfârşeşti lamentabil prin a te înscrie în clubul admiratorilor.
În afară de cele inventariate deja la Sorin Delaskela, nu am citit până acum ceva scris aşa, cu cinismul ăsta autoreferențial, cumplit, nedrept, răpitor, de luat la pumni - de drag, în mod cert.
"Totuşi, la şaisprezece ani, mi s-a năzărit că moartea ar putea fi alungată prin iluzie. Şi cum literatura continua să îmi placă, îl citeam pe Bacovia, Plumb, ieşeam la câte o bere cu profesorul de română, îmi citea din poeziile lui, îndrumat de Marius cântam acum blues, vroiam s-ajung Beethoven, lumea din jur cădea în tăcere, eram fascinat de minuni, de oamenii care le confecţionau cu atâta uşurinţă, îmi doream din tot sufletul să izbutesc ceva similar, să scriu o carte mare, să scap o fiinţă de la moarte, miracolul suprem, se pare, motivând astfel şi decizia unanimă a juriului Nobel, nu atât pentru a ajuta făptura în chestiune, cât, mai ales, pentru a mi-o face pe veci recunoscătoare, numele meu ajungând celebru şi, în consecinţă, nemuritor. Pentru a atinge o asemenea performanţă, trebuia să deprind alfabetul iluziei, puteam începe cu literatura. Aşa c-am intrat la medicină."
"Trecerea fără cărţi a timpului doare ca un dinte stricat."
