A străluci pe seama altuia

Am rătăcit captiv prin Jurnalul lui Julien Green, reeditat la Humanitas în 2007 (o antologie insuficientă, în opinia mea, din volumele I-IV - atâta cât au socotit de cuviinţă să selecteze pentru noi editorii şi traducătorul Modest Morariu; ca în cazul lui Jules Renard, de altfel). Prima carte din 2009, iată! Foarte bine tradusă, iscusit, elegant alese sinonimele; din păcate, cu multe greşeli de culegere. O lectură-şcoală, aş cuteza să spun. Înduioşător cum se străduieşte impresionabilul Green, în caiete, să-şi sublimeze, să-şi civilizeze, să-şi mascheze hiperpudic senzualitatea dezlănţuită (ghicită printre rânduri sau mărturisită de-a dreptul, fireşte, în formulări "cuminţi", sfătoase, binecrescute). În unele dăţi, am fost gata a crede că aceasta-i plămada din care i s-au născut zecile de romane: imperioasa nevoie de a se echilibra, de a face frecventabile înclinaţiile erotice, trebuinţele trupului (hm, chiar de a le justifica, deşi nimeni nu i-a cerut făţiş socoteală!) contrabalansată de compulsia de a-şi spovedi total aceleaşi înclinaţii (ce contraveneau atât educaţiei primite în familie, cât şi opţiunilor sale de ordin spiritual-religios: catolicismul ferm, bine interiorizat). Pentru a le putea converti artistic? Pentru a fi izbăvit, spirit credincios fiind? Până la urmă, din "caznele" sufleteşti şi culturale cărora singur li s-a supus în peste nouăzeci de ani de viaţă, pare să-i izbutească balansul.

Scrie foarte bine şi D. Anzieu - Psihanaliza travaliului creator (dar despre Valery): "În aceste două explorări (cea a resurselor corpului şi cea a posibilităţilor gândirii, n.m.) voinţa de totalizare este cât se poate de clară la narator. La fel de clară e şi intenţia de a menţine distincte aceste două ordine, de a separa Eul psihic de Eul corporal, aşa cum adolescentului îi place să exerseze în această direcţie şi aşa cum nevroticul obsesional îi duce tehnica până la un grad patologic."

Ofer, în cele ce urmează, nişte fragmente (antologia conţine din belşug rostiri aforistice demne de iluştrii moralişti francezi), gânduri, idei, mâhniri din care unele, de mi-ar fi aparţinut, m-ar fi ajutat să punctez definitiv (poate) în unele polemici. Totuşi, într-o altă formă, răs-răsucindu-le, le-am tot dat târcoale şi eu pe aici (sau în corespondenţa cu prietenii, unde încercam aproape cu disperare să lămurim de ce la texte generaliste primim intervenţii ad hominem la subsol, adică: scrii aşa pentru că eşti tâmpiţel în loc de: simt că te înşeli, uite cum cred eu că stau lucrurile), atunci când fariseismul pedant, admirarea buricului propriu şi stilistica seacă întâlnite pe alte bloguri mă exasperau, eu - proaspăt blogptizat. Mai târziu, m-am surprins şi pe mine suferind de primele semne ale unei găunoase, precoce mulţumiri de sine... Dar şi lovit aiurea sub centură pentru un punct în titlu - pe masa_pustie, pentru o virgulă la apoziţie - pe blogul faimosului Radu Iliescu (nu conta că textul la care comentam conţinea inepţii savant formulate, la citirea cărora Dumnezeu şi dl. W. Shakespeare trebuie să fi râs cu poftă, virgula mea era flagrant absentă!).

Julien Green are cuvântul:

"... Cineva îmi spune: 'Fiecare om caută întotdeauna să-şi umilească aproapele.' Mi-e teamă că e cumplit de adevărat. Mania noastră de a avea întotdeauna dreptate, de exemplu, nu-i altceva, ca şi dorinţa de-a străluci pe seama altuia, ca şi răutăţile nestăpânite care ne umplu gura."

"Inutilitatea oricărei discuţii mi se pare din ce în ce mai evidentă. Nu discutăm ca să ajungem la adevăr, ci ca să ne impunem punctul de vedere şi să-l exterminăm pe interlocutor. Vrem să dispară, să nu mai existe, doborât de umilinţă şi ruşine. (...) Faptul în sine nu prezintă cine ştie ce interes, dar totul este bun ca să obţinem glorificarea eului nostru şi victoria totală a orgoliului nostru. Am văzut oameni blajini, gravi, înţelepţi, devenind fiare turbate pentru un amănunt de cronologie sau de ortografie."

"Wilde spunea că partea tristă a bătrâneţii nu-i că ajungi bătrân, ci că rămâi tânăr."

Praf fîn ochi

Sunt lumi întregi pe care nu le cunosc, de care nu am auzit măcar, sunt idei care nu mi-au trecut niciodată prin cap şi, cu toate acestea, nu mă consider mai sărac, nu trebuie să mint ca şi cum aş vrea să mă apăr, ce să apăr, când, minţind, eu deja nu mai sunt, sunt praf în ochi.

Disponibile, dar însoţite. Aşa se vindeau anumite produse, ca nişte fecioare, pe vremea comunismului, cu „însoţitori" obligatorii: la o bicicletă - un iepure, o gâscă pentru maşina de spălat, peşti la pâine sau feştilă (fitil) de lampă! Îi ţineam, în acest fel, ÎN VIAŢĂ pe oamenii muncii de la oraşe (țineți minte: baie de două ori pe săptămână, toată familia în aceeaşi apă), cei mult regretaţi astăzi de majoritatea românilor (remember refrenul: „pe vremea lui Ceauşescu, cu toţii aveam un loc de muncă asigurat”, deci „era mai bine”). Nu mai contează că produceau lucruri inutile, nevandabile, care nu rezistau nici unei concurenţe, nici măcar în CAER, lucrau numai ca să nu stea locului, cui îi mai păsa de calitatea şi necesitatea acelor false mărfuri? Cui îi pasă acum că atunci nu aveai ce cumpăra cu banii și se făceau cozi rușinoase la produse de primă necesitate? Au fost date uitării sfertul de pachet de unt, pâinea neagră ca tureacul, zahărul raționalizat, ca-n starea de asediu, vânzarea pe sub mână a produselor exotice, la care ajungeau doar micii și mari ștabi.

Cu un bunic frânt în închisorile politice şi combatant anti-sovietic şi un tată nedreptăţit profesional din cauza dosarului nesănătos al bunicului, nu cred că aş putea fi bănuit de simpatii pro-comuniste sau de nostalgii ceauşiste. Totuşi, nu de multă vreme (posomorât foarte de amintirea maturităţii precoce adusă firii mele de privaţiunile anilor '80), am avut un gând limpede, lucid, de punere în îndoială a rostului radioului Europa liberă. Ce naiba era asta: Rezistenţa pe unde medii şi scurte? Doar atât a izbutit, în lupta cu „hidra", consistentul (totuşi) exil intelectual românesc în anii totalitarismului: să se adune parţial şi să peroreze sub umbrela unui post de radio? Să poarte o guerrilla de odaie antifonată? Mi se va spune că se încerca crearea unei impresii de recuperare a normalităţii (emisiuni muzicale, critică literară, emisiuni politice), însă ce mult aduce asta cu mioritica, jugănita „rezistenţă prin cultură" a celor rămaşi, întru veşnică adormire de conştiinţă, înlăuntrul graniţelor! Dar, oare, atitudinea asta distant-aseptic-rebelicoasă ce efecte perverse avea? Oare, pe lângă o nuștiuce reanimare a speranţei, nu sădea şi o anumită uşurătate, o acceptare mai lesnicioasă a realităţii (altfel, intolerabilă, umilitoare) de afară? Nu zic acum că taman E.L. a pus umărul la perpetuarea comunismului în România. Au avut grijă de amănuntul acesta (de supravieţuirea în anii '80 a terorii post-teroare - definitorie pentru anii '50) informatorii, turnătorii: rudele, prietenii, colegii noştri. Las întrebările aşa, fără răspuns, sunt destul de scandaloase, dar fie-mi îngăduite, nu vorbim aici despre îngeri.

Noaptea e nefiresc de albă, întunericul - neputincios în trânta cu zăpada. Mai e şi Luna, care trimite, cu mişcări suspecte, de moartă, bezele reci de dincolo de nori.

Ia mai techno, măi flăcăi!

Aceasta e o dedicaţie pentru balcanicul de serviciu, cineastul Kusturica, care, cu câtva timp în urmă, a spus vorbe rele şi proaste despre techno, proaste ca el şi ca filmele pe care le-a scos după Arizona Dream şi Underground. Proaste ca muzica lui de doi lei, alături de No Smoking Band. Şi mai e una, caldă, cu textul: chiar aşa de fugit irreparabile tempus?, pentru Radu, Bobo, Barna, Ada, Momo, Ancussa, Robi, Melinda et comp. My dearest techno party people.În această seară: vin roşu de Bordeaux, cabernet-sauvignon de Dealu Mare şi pinot noir de Coteşti Region (neaoş şi nealcoş sună!), amestecate bine şi fără discernământ oenologic la burtoase, cu telemea ordinară, fără mucegai, cârnaţi frământaţi în cohă la mama de cumnatu', spaghetti cu ton şi salam aprig (tot roşu) de Szeged, făcut să alunece pe maţ cu murături dulci-acrişoare din şpaiţ.

Unde nu mi-ţi-oi pune la boxoace un techno tâmpit rău la cap, 140 bpm, mixat de de-alde Ponticelli, Beyer, Liebing, i-auzi cum depresurizează locomotivele şi slobozesc galopul halucinant al electronilor! Ia mai mânaţi din cale, hăi, melancolici de profesie, cu degetele zdrelite la orele de chitară date de prieteni pe-nserat! Auzi la el: bum-bum, bum-bum-bum! Doi cu trei. Greu cum cade, şi cum îl funkesc pe la spate înaltele. Hahaaaa! Ce plăcut e să mai uiţi dracului de clasici şi să cobori în underground, nu că ai fi snob, ci că acolo e distracţia până-n grindă. Muzica fără mesaj, fără teză. Fum, beat, torsuri umede, priviri rătăcite, stupefiate. Hai cu tata: acu' descântă o cubaneză, îi răspund negrii, ca pe plantaţie, la bumbac, cât timp tempoul e cam aşa: 1-2-3 cu 1-2-3. Ca din iad tună. Techno pur. Până acum doi ani, la Hoia, Cluj Raving Society promova ritmurile astea fără jenă. În ciuda scepticilor, care cred că trebuie să asculţi cu stetoscopul cerinţele publicului, a prins! Mii de tineri fremătau în galopul muzicii teutone: Pacou.

Hai, la mulţi ani! Nu am timp de discursuri. Scriu din picioare, după cum se poate vedea cu ochiul liber.

Personaje în căutarea unei identităţi

Stilul. Ucigaş cu simbrie al amintirilor nude. Eu, sincer, nu mai ştiu dacă socioloaga de la nuntă a existat cu adevărat sau am visat-o. Flirtul nostru dezmăţat, sub ochii soţului, să fi fost el, oare, posibil la vârsta pe care o aveam atunci sau l-am închipuit din dorinţa de a-mi „repara" şi glorifica trecutul? Nu este o trădare faţă de jurnal a mă apuca să iau de acolo sâmburi de realitate (trecuţi deja printr-o încifrare, pentru ochii indiscreţi) şi să îi semăn pe-aici, în pustiul virtual, crezând precum atâţia alţii că dacă „stilizez" (a se citi mint cu stil) se cheamă că scriu?

Fata din tren - cea cu seminţele de dovleac recuperate şi înghiţite direct de pe bancheta soioasă a compartimentului - e mai proaspătă în minte, dar, tot din aceeaşi oloagă dorinţă de autoglorificare, descrierea ei se naşte greoi, în termeni pedanţi, amănunţiţi, îndelung căutaţi, de aceea: adevăraţi? Cu timpul, mi se va fixa în memorie atât de perfectă şi, în consecință, neverosimilă încât voi deplânge că am omis să amintesc de pufuşorul fermecător care îi înconjura arcadele şi le unea aproape inobservabil cu tâmplele, printr-o punte deloc dezagreabilă de firişoare incolore de păr.

Unde este loc şi pentru mine în toată alergătura asta, adeseori searbădă, în întâmpinarea scriitorului care nu sunt? Cât din vocea mea mai rămâne nealterat în urma zecilor de intervenţii asupra textelor, cu rindeaua (nu de puţine ori sterilizantă a) stilului. Pe blog, tentativele diaristice suferă enorm de falsificare (asta se întâmplă şi în caiet, dar nu în aceeaşi cantitate), ochiul nostru implorând-salivând la public, despre care scriam acum câteva luni, ne înfoaie în pene şi ne face să credem că mai e puţin şi ne putem freca pe burtă cu Mateiu Caragiale, cu P. Roth sau cu mai pământescul Cristian Tudor Popescu (impresia de rimă e involuntară). Breasla grafomanilor e încăpătoare. Din rândurile ei, rareori se desprinde câte unul a cărui scrijelitură nu se cocleşte cu trecerea timpului.

Conştiinţa lui Xena

Am abandonat, cu gust leşios, de vechi, de static, de stufos, datat, lectura romanului Conştiinţa lui Zeno. La pagina 420! Îmi pare aşa rău de timpul pierdut cu cartea asta încât îmi vine să-l revendic înapoi, şi anume de la Polirom. Măcar de-ar fi posibil. O fi fost apreciată de James Joyce şi comparată cu opere de-ale lui Kafka şi Musil (oare de ce?), mie mi-a evocat cu exactitate cele enumerate mai sus. Mai bine Austen decat Svevo! Cine l-o fi împins să scrie? Joyce? Era vremea prea ploioasă în Irlanda, de ce nu a stat Jimmy al nostru acasă în acea perioadă a anului? Fu musai să-l vadă pe Svevo? Nu o citiţi, nu o cumpăraţi. V-o fac eu cadou, dacă e necesar. Mă întreb: Bogdan-Alexandru Stănescu (domnul e cel care violenta gemând „adrese” de ymessenger ca să câştige Rushdie Booker-ul) ce carte o fi citit de îi fute așa o postfaţă elogioasă?

Animalul Roth

O să notez scurt despre Animal pe moarte de Philip Roth, lectură încheiată azi: lucrătură desăvârşită. Un roman pe care l-aș înscrie în „şirul” de mătănii literare (alături de ultima tradusă în româneşte: Everyman) închinat de Roth, după 2000, trecerii, absurdului inerent acesteia, vecinătăţii morţii, spaimei de moarte. Suflet viu, curios ca la 20 de ani, animat din belşug de dorinţe, într-un trup ce ameninţă să nu mai răspundă, descompunându-se, împuţinându-se de viu. Roth se instalează confortabil în top 10-ul meu cu scriitori.

Cu scârbă. Despre ziare

Am încetat a scrie, de la o vreme, despre ziarele româneşti, fireşte, din perspectiva consumatorului dependent de presă. Nu aveam ce, dar aş fi putut să îmi dau şi eu câtuşi de puţin silinţa. Acum, când toţi suntem mai buni, mai drepţi, mai iubitori şi când sms-urile tembele şi prefabricate care încep cu fie ca... parcă mişcă nişte coarde ruginite în inimile noastre, m-am hotărât să scriu câteva rânduri rele, mârşave, ranchiunoase, intolerante despre ziarele autohtone.

Am primit iarăşi un The Independent. Ancussa mi l-a adus (iar eu l-am întâmpinat ca pe moaşte, nu-mi permit un abonament) taman din Londra. Costă o liră sterlină, are 60 de pagini - ediţia de joi, 18 decembrie, ziua zborului ei spre casă. Articolele încep, aproape fără excepţie, ca nişte povestiri, ia priviţi: When a young student calling himself Barry Obama showed up at a small university in Los Angeles in 1980, he had one thing on his mind - meeting girls. Nu este un reportaj, este doar un obişnuit articol, dintre atâtea altele. Publicat la pagina a treia, intitulată NEWS. Mai către mijloc, ceea ce caut eu în orice jurnal respectabil: nu mai puţin de 7 (şapte!) pagini de editoriale, opinii şi dezbateri. Format compact.
Acestea fiind spuse, "obiectivul" meu - arătarea obrazului - a fost atins. Mai urmează să-i întreb pe exagerat denumiţii noştri "jurnalişti": nu vă crapă obrazul de jenă, nu vi se risipeşte şi puţina ştiinţă de scris când se întâmplă să vedeţi pe un stand o instituţie de presă ca The Independent? Nu vă inhibă asta un strop pofta de ieftinătăţuri şi precupeţisme? Ce spun eu, România nu deţine nici măcar o publicaţie care să aibă ţinuta unui Magyar Nemzet (încă apare sobru, alb-negru, pe o hârtie de invidiat) cu care un EVZ (cică ziar "serios", cu simpatii de dreapta) să se poată compara! Ce naiba visez eu la presa occidentală?

În urma acestui nou contact sexualo-religios cu hârtia gazetei britanice, îmi va fi şi mai greu să caut şi să citesc pseudo-ştirile culese de ţoapele agramate de-şi zic ziariste în paginile idiot-multicolore ale EVZ, Gândul, Cotidianul. Practic, în balanţă cu orice ziar serios din vest, noi nu avem presă. Ceea ce se vinde la noi e şarlatanie, e risipă de celuloză. Jurnaliştii noştri tineri - nişte pulaci umili, care mai ieri umblau rupţi în fund, aduşi cu japca în capitală, constrânşi azi de propria prostie să scrie (chiar la cotidianele "centrale") doar despre problemele personale ale unor vedete de căcat, accidente atroce, aranjamente politice convenite în toalete. Alături, semnează nişte înlocuitori de ziarişti, luaţi cu împrumut din literatură, critică sau filosofie, înghesuiţi pe două firave pagini de opinii şi editoriale.

Numele acestei meserii de jurnalist ar trebui să fie o TM înregistrată în Occident. Iar românilor să le rămână în exclusivitate apelativul de mâzgălitori fără coloană, sclavi ai gusturilor joase ale publicului de ei de-format.

Ariane LEWENSTEIN - lectura cu ochii închişi

Nu-mi place ideea cu scriitorii care se maschează cu pseudonim (iar pe www îmi sunt antipatice aceste nicknames, alegerea anonimatului sub nume de împrumut). Nu le dau dreptate atunci când ei decid să-şi marketizeze numele, de zici că ar fi mari actori, staruri. Sonia Larian, numele, sună bine, dar... nu e ea: Ariane LEWENSTEIN. Asta aşa, ca să-mi fac curaj să scriu despre indescriptibil.

"Romanul" Bietele corpuri este, incontestabil, al ei. Atât de al ei, încât, în cazul în care nu găsim resurse empatice suficiente pentru a-l parcurge şi a-l lăsa să lucreze în noi, ne vine oara să-l dăm de pereţi cu toate cele aproape 300 de pagini ale sale. L-am imaginat de câteva ori bune, pe la ultimele 40 de file, ferfeniţându-se în contact cu oarece zid al camerei. Mai întîi că fermentează în mine, coace, îmi scotoceşte fără tact în sertarele cu dosarele clasate ale conştiinţei. Ne încleştăm reciproc, eu şi corpurile, cam de-o săptămână, cu cărţi digestive, ajutătoare, citite în paralel. Nu este o carte de epuizat în două zile, cu deadline. Cine are prostul obicei al cititului industrial şi îl aplică Bietelor corpuri, o pierde. Ci e de abordat bătrîneşte, în momente prielnice, câteva frânturi pe zi, ca pe psalmi, după cum scrie paracliserul pe tăbliţă.

Notele cu caracter diaristic ale Soniei Larian au şi ceva din răceala precisă şi mizantropia diagnosticelor unui medic psihiatru (care ştie prea multe despre mizeriile înnăscute ce zac sau acţionează în oameni), atunci când nu sunt pure şi încâlcite simptome nevrotice literaturizate - vezi lirismul aproape dulce al frazelor (după mine, o căutare înverşunată şi cam zadarnică a oricăror rămăşiţe de sentiment de vinovăţie, pentru completarea târzie a unui doliu nedus, la timpu-i, pînă la capăt). Mai datorează enorm aceste însemnări şi crudei, strâmtei şi egoistei "viziuni" asupra vieţii, specifice copiilor (toată familia ştie că ursul-tată e pe moarte, la aproape 70 de ani, dar asta nu-i împiedică pe copii să-l numească "străin", adică să nu zăbovească nici o clipă pentru a-i pricepe straniile apucături şi să-şi dorească să scape de el; în acelaşi timp, îl jelesc).

Că Bietele corpuri nu este nici pe departe un roman nu cred că mai trebuie demonstrat. E un răvăşitor eseu despre moarte, împuţinare, degradare, da! Un sferic jurnal intim al eroziunii, al singurătăţii înaintea morţii şi al ruşinii de a muri. Insist pe intim, boldurile nu-mi par îndestulătoare. Larian nu se adresează cuiva. Nu pare a ţine la impresia receptorilor. Nu ni se adresează. Poezia şi ermetismul "confesiunilor" ei sunt desăvârşite. Poţi doar să-i simţi scriitura, nici chiar cele mai inteligente consideraţiuni ale ei nu au ca ţintă pura raţiune. De multe ori, nici măcar nu citim cuvintele autoarei, ci transcrierile ei din Proust, Mann, Kirkegaard, Platon, Borges - ei sunt aleşi să o grăiască. De departe, cele mai dragi mi-au fost fragmentele din cugetările eseistului-biolog Jean Rostand. Pe lângă Rostand, mi-au mai plăcut în mod cu totul aparte speculaţiile etimologice ale scriitoarei - impecabile stilistic, nişte intuiţii perfect... rezonabile.

Mă ţin a fi iubitor de franceză, nu-i întorc anglofil spatele când o întâlnesc. Dar să-l redai până şi pe Platon în limba asta... mi-a fost destul de greu de înghiţit. Am răbdat texte din tot felul de fizicieni, filosofi obscuri, madame de cutare, am ajuns scrâşnind la Kirkegaard, dar când deja şi bunul Platon grăia în frâncă am căutat repede un perete fără tablouri, bun pentru a o trânti. Din nou. Cu toată plecăciunea în faţa rezultatului final, găsesc că e o incomodă dovadă de vanitate. M-am gândit, cu prefăcut altruism, la cititorii care nu sunt familiari cu limba lui Voltaire (de ce se foloseşte mereu clişeul ăsta, limba lui Voltaire?). Ok, o fi citit lucrările respective în traducere franceză, dar nu cred că a-l "păstra" pe Platon în franceză contribuie la mai buna lui înţelegere, nu e limba lui nativă. Nu m-a dat pe spate cu vastele ei lecturi. Mi se şopteşte, din regie, în cască: poate la vremea aceea citatul ăla reprezenta o parte din ea; poate spunea ceva despre ea, mai mult si mai bine. Prin urmare, mai uşor cu superficiala tendinţă de a respinge. Rămâne: de ce în franceză?

Ar fi ieşit o culegere de poezii fermecătoare, sumbre, dureroase la citire, din Bietele corpuri.

Ah, uitasem: "aceasta nu e o recenzie". Am încercat să înşir în special ce nu mi-a convenit. Cartea e o izbândă a literaturii române, perfect (şi musai!) traductibilă în Occident.

Legături

Un interviu interesant în Contrafort:

A. D.: În articolul „Scoţând limba şi lingând păunul”, Sławek Sierakowski scrie că tu încerci să realizezi un program similar cu cel al Elfridei Jelinek – „Când oamenilor li se vâră limba-napoi în gură, atunci aceasta dobândeşte o incredibilă putere explozivă.” Ai spune despre tine că, asemeni Elfridei Jelinek, te lupţi cu limba pentru a-ţi dobândi limba?

D. M.: Abia de curând am experimentat o străfulgerare de genul acesta. Am constatat că limba este cel mai puternic material exploziv, adică am conştientizat dintr-odată, probabil influenţată şi de faptul că am un copil, că omul veritabil începe atunci când începe să dea nume lucrurilor. Acel articol al lui Sierakowski a fost teribil de important pentru mine, căci el a scris nişte chestii la care mă tot gândeam de la o vreme: că limba este elementul de bază al minţii şi că a răzbate în limbă înseamnă a căpăta putere asupra omului. Tot ascultam la radio cântecele de genul „Te iubesc, se-ntorc păsările de la munte”, şi mă gândeam în sinea mea: uite, eşti o coafeză, auzi fragmentul ăsta de douăzeci de ori pe parcursul unei singure zile, şi când te întorci seara de la servici, îi spui soţului: Te iubesc, se-ntorc păsările de la munte, şi nu e suficient că o spui, dar o şi mai gândeşti. Sistemul îţi bagă limba în gură şi-ţi manipulează viaţa, dragostea, sufletul. Pentru mine e o chestiune foarte reală faptul că lumea, societatea, aşa cum este ea, vrea să umple oamenii cu strujitură, cu pilitură de lemn.

şi :

Bovarismul şi-a depăşit timpul, este foarte contemporan, pentru că tocmai contemporaneitatea creează astfel de lanuri de oameni neprefăcuţi, identici, „formataţi” (ca un hard disk), şi care se urăsc din cauza asta. Singurul drog pe care-l au la dispoziţie e chiar această dorinţă, ridicată în slăvi de cultura de masă, că cineva, în curând, îi va observa pe stradă şi-i va invita să participe la un program televizat sau la o emisiune radiofonică.

Pentru mine, cartea Dorotei Maslowska nu a fost o revelaţie, am apreciat-o moderat. Poate ar trebui să mă scutur de moderaţie, că-i tare confortabilă.

2. O carte din multele pe care le vreau: Cartea ruşinilor

3. Adler seamănă teribil cu un om care-a venit într-o zi să cumpere un radio uriaş pentru bunicul lui, iar peste 2 săptămîni a mai vrut un radio uriaş pentru preotul din satul bunicului.

Labirint - "filet de livre" în sos de vis

On chassa bébé cochon. Il ne sera jamais bon. Pour faire du jambon. Ou du pâté, du filet mignon, du boudin, des côtes de porc, des rillettes, du fromage de... Visez că sunt, ca-n viaţă, clădit pe file de carte. Lecturi dezordonate, unele nerecomandate. Mortarul - cerneala tipografică, pe care o inhalez ca aurolacii, face mai alunecos complicatul proces de optare pentru o carte sau alta (rezumatul de pe coperta a 4-a este de multe ori confuz sau înșelător).

Puţin mai încolo, sunt prins fără voia mea în „proba biletelor". Pe aceste bucăţi de hârtie ni se cere să trecem anumite răspunsuri şi date personale, ca într-un test. Numele tatălui şi-al mamei, adresa, seria şi subsemnatul. Toată tinerimea oraşului părea să se fi adunat acolo; mai toţi dăduseră un răspuns oarecare; caut cu înfrigurare prin bilete, ca să mă inspir (nu înţelegeam deloc despre ce este vorba, mecanismul de subminare a gândirii intrase în funcţiune). Nu înţelegeam întrebările, iar uşurinţa cu care ceilalţi găsiseră răspunsurile corecte mă imobiliza, mă înspăimânta o dată în plus, minimalizându-mă, determinându-mă să mă cred generalmente neştiutor, nepriceput, ca de obicei, rămas în urmă, neajutorat, aşa cum am şi fost dintotdeauna în mondenitate, sosit în ultima clipă.

Abia pe urmă a venit greul. Coridoare nesfârşite, revărsându-se în străzi întortocheate, burg colinar, piatră cubică, pântecoasă, în pavaj. Eu conduc un autobuz cu o uşurinţă nemaivăzută. Sunt însoţit de câţiva prieteni. Unul e în mod cert A. Pe ceilalţi i-am pierdut la deşteptarea din somn. Amintiri, peticite cu impresii eronate, edulcorate. Atmosfera e îngreunată de umezeală, autobuzul sunt eu, de fapt; într-o pantă foarte abruptă se opreşte, ca şi cum ar fi ostenit; ceilalţi trebuie să mă împingă. Dorinţa de a conduce, de a dezvălui eu însumi surprizele locului. Oraşul este o rezervaţie istorică, cu arhitectură barocă la exterior şi gotică, rece şi umedă, în interioarele sale tainice. Cineva ne urmăreşte, intrăm, purtaţi de întâmplare, în burta oraşului. Rău de înălţime, iscat în locuri deloc înalte, groaza nemaipomenită înaintea treptelor fără balustradă (un alt motiv frecvent al viselor mele). Spaima se intensifică la coborâre, când trebuie să mă întorc de unde am plecat. Aşa stând lucrurile, înţepenesc, mor de frică şi nu mai pot face nimic, singurul cotlon viu din mine este teama, restul fiind blocat, fără altă putinţă de resuscitare decât prin revenirea în starea de veghe.

Îmi doresc să respir un aer mai tăios, care să-mi pătrundă adânc în plămâni, nu densitatea aceea umedă cu miros rotund, de pântece. Din coridoarele întunecate ies bătrâni despre care îmi spun că s-ar afla acolo la tratament sau la azil. Sunt fiinţe reci, abia comunică, ni se adresează doar pentru a ne încuraja să coborâm scările fără balustradă în beciul al cărui fund nici nu-l bănuim. A. îndrăzneşte, trece un timp oarecare, nu lung, mă întreb dacă va mai ieşi de acolo. Îi aud paşii, gândul fulgerător că s-ar putea să nu fie A., visul, însă, mi-l aduce pe el. Scările conduc spre nicăieri, mă asigură el. Le privesc din nou şi, chiar acum, în stare de veghe, mă mir cum rămân mereu paralizat când le văd desfăşurându-mi-se în spirală, dinainte; chiar dacă nimeni nu mă contrânge să le folosesc, imediat mă lipesc ca îngheţat de perete, lipsa unei stinghii de sprijin de care să mă ţin, aflat - mediat de groază - aproape în contact cu necuprinsul de jos, anticiparea unei posibile căderi din înalt spre ce oare? Treptele nu au contact cu zidul, gol - de-o parte şi de alta a lor. Absolut convins că voi aluneca pe ele, îmi voi pierde echilibrul şi mă voi prăbuşi.

La final, ieşirea în grădinile însorite din spatele acelei case imense. O vegetaţie înăbuşitoare, bogată ne aşteaptă. Iarba e atât de grasă încât abia înaintăm, împiedicându-ne la fiece pas. Nu avem răgaz să ne destindem. Suntem încă fugari, vrem să scăpăm. Cineva ne urmăreşte. Îl ghicesc, deşi mi-e interzis să-l caut din ochi. Visul depune eforturi epuizante să-l umanizeze pe urmăritor; bucăţi de carne, grasă, prăjită, se desprind şi zboară de pe feţele însoţitorilor mei, în urma unor lovituri care se abat asupra lor cine ştie de unde...

Ce-mi place?

Îmi plac oamenii care iau viaţa aşa cum e, neîncercând să pară mai afectaţi decât trebuie de ceea ce se li se petrece. Fără planuri paranoide de viitor, fără încercări jalnice de a te manipula în folosul lor: râzând la toate glumele tale, izbutite sau ba, dându-ţi mereu dreptate şi apoi, cerându-ţi bani cu împrumut, cerşindu-ţi o aprobare fără temei sau legitimarea unor stupidităţi de comportament de-ale lor.

Vreau să stau la masă cu un prieten jovial şi cu nişte necunoscuţi. Să râdem şi să bem. Noi doi - ştim noi de ce, ei, crezând că ştiu ei de ce. Să mă prefac mirat, să admir cu exagerare, pentru a provoca mărturisiri intime, inutile. Aşa, doar de dragul zâmbetului interior.

Staţie

E ca şi când viaţa încă nu a început, vreau să spun Viaţa. Te pomeneşti că toată viaţa o fi o pregătire pentru Viaţă. Ca să observi la sfârşit că trebuia să faci cu totul altceva. Când începe? Ce să fac pentru a nu pierde timpul? Şi să-mi citesc cărţile.

Azi nu ştiu ce s-a întîmplat, dar toate vînzătoarele pe care le-am întîlnit au fost peste măsură de amabile. Ceva neobişnuit. În rest, împletesc o recenzie la Supunerea, de Eugen Uricaru. Mi se pare o carte plină, alt cuvînt mai bun nu-i găsesc, deşi autorul are cîteva ocazii să rateze (prin cruzime, prin naivitate, prin exces). Cartea asta a fost un lucru bun de săptămîna trecută, citită pe nerăsuflate. Şi poate de aia cumpăr cărţi fără măsură, pentru a trăi de mai multe ori sentimentul acela febril: şiiii mai departe ce s-a întîmplat? cu care m-am învăţat din copilărie (să ştiu continuarea poveştii, dar şi să prelungesc suspansul)
Alt lucru bun a fost un oraş mîndru, cu case-prăjitură, din care mai vreau să gust şi să mă înminunez.

Bileţele către trup

Nu-s într-o perioadă fastă şi trupul meu o ştie. Numaidecât îşi delimitează supărările cu punctuleţe, deluşoare rozalii şi întinse pete roşii-semafor. Marfa expusă nu se atinge. Iar cea vândută nu se schimbă. Domniţa Klara mă chestiona, prin evul mediu, în stil lepşesc, care este relaţia mea cu trupul meu. În general, bună. Mergem împreună la cumpărături. Iubim cărţile, îndeosebi. Suntem iresponsabili. Ne bărbierim. Ne ferchezuim, ţifrăşim, toaletăm cu meticulozitate de câteva ori pe săptămână. Înlăturăm de comun acord, şi-n deplină armonie, ce e excesiv şi sporeşte cu nesimţire, de regulă, în cele mai nepotrivite momente. Nu ne-am măritat niciodată până acum. Ehei, au existat ele şi unele planuri maritale, rostite în beţia adolescenţei foarte târzii, noaptea, când ochii nu văd şi inima cere. Trupul meu se defineşte în funcţie de mângâieri. Nu are conştiinţă de sine decât în clipele când i se urmăreşte relieful cu degetele, cu toată palma, se acceptă şi pe sărite, şi cu talpa. Trupul ştie să aprecieze sincopele, punctele de suspensie şi versurile albe, inconsecvenţa unei traiectorii. Eu nu mă pricep să mă conturez. Mi-e şi ruşine. Ce-o să-mi zică? Trupul se arată în toată geografia lui doar când mi-e atins de altcineva. Recunoaşte imediat zimţurile amprentelor străine. În rest, stă pe undeva risipit între mine şi împrejurimi. Nu are sediu fix. Nu tot timpul port tot trupul cu mine. Nu îmi aduc aminte cu precizie cât trup am, cert e că obişnuiesc să fiu slab. Nici unde ţin depozitat ceea ce nu iau în deplasări. Pentru rezervele de trup neadăugate la rezultatul final - cel de care mă folosesc ca să merg la shopping şi să fac amor deosebit de grav - las bileţele pe te miri unde, ca să fie găsite uşor şi să se simtă, astfel, şi ele, rămăşiţele, luate în seamă. Să nu se creadă abandonate acolo unde-or fi.