Bietele corpuri

Te gîndeşti la cartea-corp viu, nu la cartea-text după ce o citeşti pe Sonia Larian. Ţi se face chiar teamă. Cine trăieşte în această carte, atît de fragilă şi îndurerată, atît de neconvenţional haotică, te întrebi. Şi care sunt bietele corpuri?

Să scriu că nu înseamnă mai nimic să deconstruieşti - de parcă s-ar putea! - cartea asta de haos, că trecută prin gîndire, Bietele corpuri ajunge să nu însemne mai mult decît un jurnal codificat, sub cheie. Că poţi să o închizi într-un sistem, unul simplu: introducere-cuprins-încheiere, şi astfel corpul adevărat („marmelada de carne”) al cărţii se pierde. Întîmplarea e substanţa ei, trecerea de la revoltă şi strigăt la resemnare gravă, la exuberanţă şi duioşii. Marandenbòne, aşa se numeşte în carte această întîmplare feroce şi nestatornică a lumii.

În lumea Marandenbòne trăiesc aceste corpuri: avatarurile Arianei (Gels, Gelsomina, Ariana 1, 2, 3, Stella), bietul corp al Ursului, bietul cîine Monco, colegele de şcoală, regele Richard şi regele Eduard, moartea, suferinţa; lipsesc concluziile, lipsesc sentinţele. Dar cel mai mult vorbesc vocile marandenbòne despre despărţirea de aceste corpuri nefericite, care înlocuiesc oamenii fericiţi din trecut, despărţirea de corpurile care bîntuie.

Lumea locuită de corpuri devine insuportabilă, în timp ce aceea ştiută înainte se destramă, aşa cum Ursul-tată devine dintr-un bărbat înduioşător de tipicar o umbră răutăcioasă, aşa cum se micşorează el şi se scîrbeşte de lume, sub ochii Gelsominei, sub ochii Arianei, sub ochii tuturor. Totuşi, amintirile despre corpul tatălui, despre gesturi şi tabieturi, despre numele lui de alint, despre intonarea vocalelor din nume, în fine, aceste dovezi fizice ale existenţei sale înainte de suferinţă se află în jurul aceluiaşi trup. El bîntuie şi mîngîie (prin ce a fost înainte) în acelaşi timp.

Tot aşa se întîmplă cu fiecare rînd din carte, care pe de o parte alungă, pe de altă parte emoţionează. Să o citeşti raţional ar fi ca şi cum ai trece cu un obiect metalic prin carne, încercînd să îi dai artificial un contur. Să o citeşti pe jumătate inconştient, să o laşi să te ducă acolo unde se duce ea, în dezlînarea ei ambiţioasă, înseamnă să recunoşti că însuţi eşti sensibil şi fragil; un biet corp care simte lumea măreţ, sentimental şi monstruos.

(recenzie aparuta pe bookblog.ro, cineva mi-a amintit de carte, multumesc)

Cumpăr cărţi, dar mă tratez

Cumpăr prea multe cărţi. Nu una pe zi, dar în unele luni turistic sterpe, propice tranzacţiilor online şi lenevelii la orizontală, cum se dovedi acest decembrie, chiar mă paşte primejdia de a ajunge la una pe zi. Cu ce mă aleg din acest sport? Reconfortanta bucurie a posesiunii, tapetarea pereţilor cu volume colorate, ce absorb grijuliu zgomotele şi deziluziile perturbatoare ale străzii de provincie, turnurile strâmbe, inegale, de romane în aşteptare (nu se face să le aşezi înapoi pe raft, ar fi un gest aproape indecent, o acceptare pe tăcute a înfrângerii), angoasa timpului insuficient - care se declanşează imediat după aşternerea pedantă a ultimei semnături pe ultima carte scoasă din pachetul sosit de la editură. Întrebările obsedante asupra rostului lecturii: de ce citesc, pentru că-mi place pur şi simplu sau e mai curând o tentativă sublimată de a-mi culturaliza nemulţumirile? Ce faci, până la urmă, cu ceea ce pui deoparte citind? Atunci când ne confruntăm cu urma respectivă, la ce ne mai foloseşte c a r t e a? Mă opresc aici cu întrebările astea. Prea îmi sunt incomode.

Dacă voi (oricine aţi fi) aţi lua nişte pauze, nu de lectură, de achiziţionare, aş sta şi eu mai calm, cu câte o operă literară sprijinită de abdomen, în dormitorul meu-bibliotecă. Aş muşca apatic sau pasionat (oricum, cu mai scăzută disperare decât în prezent), aşa cum şade bine cititorului vicios, din cărţile deja stivuite. Nu aş mai goni printre rafturi după chilipiruri "strecurate" la reduceri, nu aş mai profita cu obraz îngroşat de cunoştinţele, pilele, amicii situaţi în poziţie de librar pentru acel 45% discount pe care respectabilii humanitaşi de la tejghea îl au la tipăriturile editurii pentru care lucrează. Nu aş mai simţi golul acela invidios-neputincios în inimă, la anunţarea cu fast a fiecărei apariţii jinduite (masivele de la Polirom: Musil, Bulgakov şi de la Cartier - Gide). Degeaba nu fumez, dacă pe viciul meu cu "pretenţii culturale" dau tot atâţia bani câţi consumă fumătorii înrăiţi, lunar, pe pachetul lor zilnic de otravă. Iată de ce nu-mi pot cumpăra şi eu un laptop, ca tot snobul, un aparat foto cu zoom peste 10x, cum are orice mucos întreţinut de părinţii ce trag ca boii în Italia, o mobilă completă pentru living. Dar voi nu vă daţi opriţi.

La anul, aş vrea să citesc cu osebire în franceză (Camus, aproape integral, de exemplu, că tot m-au ajutat oamenii mei de suflet să încropesc o colecţie frumoasă), limbă de care m-am înstrăinat nedrept. Dar nu voi putea, câtă vreme de pe masa_pustie, cu ochiul meu drept, pot căta mereu către linkul ce duce la bookblog.ro, doldora de prezentări una mai entuziastă şi mai apetisantă decât alta. Tapetat cu ispite, bookblogul ăsta! Aş putea să-mi impun să nu mai citesc nici o revistă culturală influentă, cu pagini de recenzii bine scrise. Să citesc exclusiv, bunăoară, inofensivul Supliment de cultură: contactul meu cu publicaţia ieşeană lăsându-se mereu cu straşnice sperieturi. Rămân, totuşi, prietenii ca verigă slabă, în ciuda blocadei neconvingătoare pe care o coc eu presei (pentru a-mi tempera cumva apetitul consumist). În fond, ce prieteni sunt aceia care nu-ţi recomandă cu patos niscai cărţi care i-au mişcat!?

FSN

Pe intelectualii băştinaşi i-a cuprins pofta cea serioasă de politică mare, de "responsabilă" atitudine civică, un piculeţ cam târziu. Mult după ce jocurile ilicite şi împărţeala pe zone între clanurile politice, colorate divers doar de faţadă, au fost bine făcute şi închegate. De aceea, b ă l ă c e a l a mediatică orbeaţă, cu saliva la vedere, penibil necritică, zgomotoasă, cu inadecvate accente fundamentaliste, practicată în grup de domnii Patapievici, Cărtărescu, Mihăieş, Pleşu, Liiceanu alături de o grupare (PD-L nu e partid, nici un partid nu e partid, de fapt, în România) pe care, de câţiva, ani se tot screm subţire să o treacă drept mesianică, hipermorală şi bine intenţionată, îşi recapătă, în zilele astea, accentele ei groteşti, tot mai greu de ambalat, ba chiar frizând prostia.

Singurul amănunt care mă dezgustă la alianţa fătată cu duioase oftaturi telegenice, şi moşită, fireşte, "pentru binele ţărişoarei", "pentru intrarea şi ieşirea din criză" (vom asista la un sex pe rupte cu criza, ceva de speriat, aşezaţi-vă bine) nu este monstruozitatea ei doctrinară (ce va agonisi în stil centru-dreapta pedele va redistribui social pesede?), numeroşi din cei care vor sta la aceeaşi masă guvernamentală au mai fost colegi de partid, indiferent cum s-a numit el, de-a lungul ridicolei istorii post-revoluţionare. Iar în bunele intenţii ale tribului băsescian nu am crezut nici o clipă. Nici un şoc. Nici o noutate. Mă îngreţoşează şi mă îngrozesc (dar asta e o altă poveste, una despre eternele slăbiciuni omeneşti, ce nu ţin seamă de înalte studii) cei din spatele PD-L, în frunte cu mai sus amintiţii 'telectuali. Tăcerea lor descalificantă de acum. Căzută foarte nepotrivit, după neobositele luni de ironii groase sau fine şi cârteli brutale, intransigente, la adresa PNL şi a cârdăşiei parlamentare a acestuia cu imortalul PSD.

În plus, mă dezgustă cohortele de forumişti ce parazitează, înjurând cu şcoală, site-urile ziarelor, şi care, pe unii ca mine - critici sastisiţi ai întregului eşichier politic românesc, deci şi ai preşedintelui Băsescu, şi ai tribului docil ce-i ţine loc de partid - nu ne scoteau din năimiţi, petrodolarişti, pesedişti. Întru trista amintire a zilelor în care eram terfeliţi porceşte şi discreditaţi gratuit pentru nişte opinii sincere, contrare curentului şi, mai ales, emise de bună voie, nu plătite de Patriciu, mă bucur acum să-i urmăresc îngurgitând cu foame de zile mari căcatul pe care l-au aruncat asupra "coruptului, mafiotului, infrecventabilului" PSD.

În tot anul ăsta electoral a avut loc un singur gest demn, de recunoaştere prin demisie a erorii de înregimentare: gestul nobil, de renunţare la candidatură, al lui Cătălin Avramescu, survenit imediat după înhăitarea PD-L - PRM pentru susţinerea lui Vadim Tudor. Dilematicul (actualmente, pare-se, om fără îndoieli) Sever Voinescu a ales să meargă mai departe, servind acum cina victoriei dimpreună cu Boc, Năstase, Mitrea din troaca de reziduuri (leftovers) programatic-doctrinare la care se înghesuie, practic, toată pseudo-politica mioritică. Dar, nu-i aşa, să nu disperăm: ce atinge PD-L, preacurăţeşte. Rămâne să mă întreb - nu baş făţarnic, nici îngrijorat - dacă nu cumva, la următoarele alegeri, în 2012, vor fi cooptate în guvern toate partidele parlamentare, că tot am fost martorii intrării precoce a României într-un post-viitor în care ideologiile sunt deja mofturi de excitat chiţibuşarii retrograzi ca mine. Procesul electoral pentru alegerea organului legislativ al ţării tocmai şi-a dovedit, în anul de greaţă (nu graţie) 2008, inutilitatea. Odată această alianţă parafată, noţiunea de alegere, de opţiune electorală, adică, este lovită de nulitate.

Witold al lui Gombrowicz

Cosmos-ul lui Gomobrowicz este mai lesne de pătruns dacă, în prealabil, ne punem la punct cu minime detalii biografice referitoare la polonezul acesta rătăcitor. Aşadar, vedeţi singuri ce-a mai făptuit şi pătimit domnul autor până să scrie cartea pomenită aici. Este vorba de un text care-şi sprijină îndrăzneala, cu bună ştiinţă, pe umerii viguroşi ai operei lui W.G. de până la acea dată. Nu este un "cântec de lebădă", ci un fel de muzică surdă a vieţii, un geamăt incoerent care l-a însoţit, se pare, toată existenţa şi a aşteptat "cel mai potrivit moment" să iasă, să se poată face auzit.

Estetic, Gombrowicz era deja consacrat la data apariţiei acestui "tratat despre dezintegrare". Potenţialul risc de a fi întâmpinat cu neînţelegere, hulit cu superficialitate, chiar respins pentru stranietatea suprarealistă a scriiturii l-ar fi putut primi cu o anumită împăcare, opera fusese scrisă.

Recent, vorbind cu un prieten despre Cosmos, am desprins noi aproape simultan concluzia că "metoda" de cercetare mentală a haosului (ascuns sub rânduiala de comun acord numită realitate), folosită de dl. W, detectiv ad-hoc, e una de natură a dematerializa semnele/obiectele, prin exces de apropiere, preschimbându-le o dată în atomi, logic - de neîmblânzit. Apoi, în stări şi proiecţii echivoce (ale sale, ale celorlalte personaje). Suntem puşi martori saltului său voit - colectare de material probatoriu pentru o "ştiinţă" personală - în capriciile (nu neapărat validabile ale) percepţiei - cognitivă, sufletească, nu importă. Munţii devin stări/afecte, din formaţiuni geologice, "cetăţi ale orbirii şi ale muţeniei", vestesc - fără a-l numi - secretul care urmează să fie revelat; zidurile caselor - stări/ecrane pe care se proiectează culpe obscure; abundenţa carnivoră a vegetaţiei, minuţios înregistrată (a se revedea B. Schulz)... etc. Deci un soi de naturalism mai puţin pedant şi mai deferent (păstrându-i, adică, rugozităţile) cu tâlcul pe care încearcă să-l transmită. Ancheta (poliţienească a) lui Witold asupra adevărului propriu îşi dă silinţa să se lepede de ispita oricărei "deviaţii" raţionaliste. E ceea ce mă atrage în mod deosebit către textele gombrowicziene! Şi asta nu e tot. Totul e să te ţii bine când stările de care scriam încep să-şi dorească - de parcă ar avea o conştiinţă proprie - să se grupeze tematic. Răpind cu ele părţi din obiectele peste care se suprapuseseră, sub bagheta subiectivismului auctorial deloc ruşinat de sine, şi realcătuindu-se mai apoi în alte forme, tot mai bizare. Pură sursă de scrânteală pentru creierul comod al cititorului.

Locuieşte clandestin (ca o rudă ce trebuie neapărat ascunsă ochilor lumii), în cartea despre care tocmai îmi aduc aminte în prezentarea de faţă, o gâtuită şi neostoită năzuinţă a ei de a se fi scris de mai multă vreme. Cu toată dorinţa asta mult timp ţinută la conservare, la ceasul ajungerii ei pe hârtie, cartea rămâne tot un chin, o spovedanie fărâmiţată, ce uzează de o grafie strâmbă, parcă aşternută pe întuneric. Un puzzle autoconfesiv, grotescă tentativă de parcelare a absurdului pentru a-l face digerabil. O hăcuire în dumicaturi inegale a adevărului despre sine, menită a înlesni cumva enunţarea lui, eliberarea lui în lume şi, astfel, exorcizarea sperată de scriitor. Fireşte, paradoxul nu putea lipsi: deşi contribuie la perpetuarea şi iuţirea mişcării centrifuge, Witold depune în acelaşi timp şi un sfâşietor efort de strunire a descompunerii - prin repetare, rememorarea precarelor "indicii". În fine, Gombrowicz îşi va fi dobândit revelaţia ultimă (actul de sinceritate care i-a încoronat opera), lăsând intact adevărului privilegiul de a fi greu accesibil, (ca într-o înţelegere dintre gentilomi) un pact manifest, spun eu, tocmai în părelnica ilizibilitate a romanului.

Greu de însăilat ceva fluent despre aşa o sucită de carte. Iată un fragment atât cât trebuie de grăitor, scutindu-mă să înspăimânt vrednicii cititori mai mult decât am făcut-o deja mai sus:

"Casa din faţa noastră părea bine muşcată de amurg, chiar în materia ei şubrezită... şi văiuga semăna cu o cupă falsă, cu un buchet otrăvitor, plin de neputinţă, cerul dispărea, se trăgeau şi se închideau cortinele, creştea rezistenţa, lucrurile nu voiau să se expună, se ascundeau în vizuini, atrofiere, descompunere, sfârşit - deşi era destulă lumină -, se făcea simţită deteriorarea virulentă a vederii. Am zâmbit fiindcă îmi spuneam că întunericul este uneori mai convenabil, la întuneric te poţi apropia, infiltra, poţi atinge, cuprinde, îmbrăţişa şi iubi până înnebuneşti..."

Cică

„Cînd ai chef, fă din şedinţa ta un dans african, o meditaţie calmă sau solicită-i partenerului tău o informaţie.” (A. Moreau) Îhîm.
Şi încă asta nu-i cea mai mare aiureală pe care-am citit/auzit-o în această săptămînă glorioasă.

URSS - Crima ca rutină

Rusia din zilele noastre este o ţară cu care, încă, nu se poate discuta (în sens reparatoriu) despre monstruozităţile comise în timpul regimului stalinist (în schimb, state ca România au fost obligate să plătească prompt, ani de zile, despăgubiri de război - în ciuda efortului depus după 1944). Înţeleg că în "marele stat de la răsărit" interesul pentru explicarea şi exorcizarea genocidului comis asupra poporului rus este minim, atrocităţile tratate cu indiferenţă, cu orbire, cu muţenie, cu teamă. Dar sovieticii nu s-au "mărginit" la atât, ci au "colectat" pentru a nimici şi elitele ţărilor estice proaspăt ocupate (vezi Polonia), ţări obişnuite cu actul dreptăţii, ţări demne, nu veşnice ştoarfe ale diverselor experimente ideologice! Pentru asta, autarhilor ruşi şi poporului lor docil li se va cere neîncetat socoteală. Tăcerea lor, ca răspuns, e una aproape violentă.

Katyn (peste 20 000 de ofiţeri polonezi masacraţi fără proces, fără vină) a fost posibil într-o perioadă în care Polonia se regăsea abandonată senin la discreţia Germaniei şi URSS (care şi-au găsit să facă paradă de eroism ieftin într-o ţară lipsită de orice apărare), iar inşi ca Churchill şi Roosevelt se deosebeau prea puţin, în ce priveşte predispoziţia sau complicitatea la crimă, de Stalin. Doar că ce au făcut ei se numeşte azi, eufemistic, pragmatism, au făcut-o în numele luptei antifasciste (unde le era antifascismul la Muenchen, când au cedat Cehia sau la 1 septembrie 1939?). Încerc să contribui şi eu la neuitare, postând acest link - Memorialul Katyń 1940 online. Citiţi despre Masacrul de la Katyń - Wikipedia, urmăriţi recentul film al lui A. Wajda. Nu uitaţi! Dacă nu ştiaţi, informaţi-vă acum. Odată citind, NU UITAŢI! Este vorba de bestia din vecini. Bestia care zace ne-moartă în însăşi secretomania conservată până azi la adăpostul supuşeniei şi "umilinţei" îndelung literaturizate ale unui popor totuşi imprevizibil, în vâscozitatea greu de pătruns a patetismului său revoluţionar (de faţadă) mult cântat, privit cu simpatie de intelighenţia occidentală - paravan pentru crime atroce.

Stefan, "zi gerrrmăn"

Mi s-a părut azi neverosimil ca un neamţ să se numească Stefan (stadt, spiel, sport, stange, strasse, ş-ul care spurcă cuvântul), rostit Ştefan, îţi vine să te tragi cu dânsul de bretele când auzi chemându-l: Stefaaaan, ca pe plaiuri moldave, şi să nu-l iei în serios - aşa cum cu un neamţ get-beget nu se cade, în faţa lor tre' să înţepeneşti întru admiraţie, mamă, uite un neamţ!, corect, rect, inflexibil, mare meşter ce-şi mănâncă din cur de avar ce e şi fumează, cu degete galbene, ţigări lipite cu limba-i ariană.

Eu ce să fac între timp, până mă obişnuiesc, spune şi tu, măi Stefane, ce pot întreprinde, adică, vorba cuvântului, să prind între, ca să umplu ce-i de umplut, nu timpul, ci singurătatea şi urâtul care s-au cuibărit din nou între coastele mele bucuroase de oaspeţi, o solitudine fără oglindă şi fără ecou, una care nu mă mişcă, nu mă mută din loc, nu mă trimite şi nu mă solicită nicăieri, nu-mi dă nici un ţel, o misiune, un rol, eu cu tine vorbesc aici, măi Stefane, nu cu pereţii!, nici cu paturile astea îmbrăţişate şi pătate fără nădejde de serii şi serii de copii răsfăţaţi, nespălaţi, înstăriţi ori pârliţi

la ce bun să ţin socoteala semnelor de întrebare, când fiecare cuvânt pe care-l scriu e, de la sine înţeles, o întrebare nepusă: singura certitudine pe care o am, în rest - doar supoziţii, bănuieli, amintiri dezagreabile, ştii tu cum e să-ţi aminteşti ceea ce nici măcar nu ai trăit vreodată, neîncrederea pură, nelămurită şi rămasă aşa încă din vechime, răspunsuri neprimite la întrebări nerostite, e de groază când se ridică toate din locul lor de veci şi-mi fut o vizită inopinată în alt chip decât prin obişnuitele înţepături de panică în inimă şi cu potop de efedrină în sânge, Stefan

poate te reţin, poate ai altă treabă, poate e vreo femeie la mijloc, cu care te pregăteşti să te culci, nu cu mai multe femei - iepuraşi digitali din playboy, ci cu una adevărată, întrupată, cu aluniţele lăsate la locul lor de photoshopul lui Dumnezeu, caldă în pat, lângă tine, recunoşti că, ştiind-o respirând alături, parcă simţi că zăboveşte clipa aia, parcă tinereţea ta puţin cam ofilită începe să fie mai răbdătoare, iar bătrâneţea acceptă să întârzie puţin, cu femeia ta atât de aproape, te încumeţi cu uşoară nesocotinţă să-i întorci spatele, dacă ţi-e somn, să adormi tranchilizat de o nepăsare fără margini, de tihna lui a avea: una, o

nu ştii cum e să aştepţi telefoane, nu cântăreşti promisiuni neonorate, nu contabilizezi patetismele proprii, scăpate din gură sau din pix în orice împrejurare, mostre "profunde" din filosofia bărbaţilor, de felul: aşteptând prea îndelung femeia, te poţi trezi că ţi se strecoară nehotărârea în trup, totul începe cu articolul nehotărât, căci te mulţumeşti cu o femeie, una fără nici o semnificaţie, refugiu pentru penis, şi apoi cu alta, cu altele, oarecare, o, alta, nişte... până la deplina reîntoarcere în nămolul promiscuu din care - în urma unei zdravene sperieturi şi cu un imens efort de voinţă - te-ai smuls nu de multă vreme, îngreunat cu o desagă de acuze, numeroase şi nedrepte, speriat, cum ziceam, pentru totdeauna,

nu-mi place să recunosc, măi Stefane, sau, de ce nu, măi Siegfride, dar v-aş invita pe amândoi la o bere chiar acuşica, de ce să mai zăbovim şi să ne tot scriem mesaje costisitoare, declaraţii de dragoste prefăcută, Siegy, dubistderliebstedeutschemenschdenichjemalskennengelernthabe, apoi nimic, că nu-l cunoscusem decât ca pe un fin şi de folos deţinător de celular, un curier între mine şi ea, un util hermes fără aripi la sandale, ce, parcă ar conta altceva!

dar nu putem slobozi vraişte copiii răsfăţaţi, nespălaţi, înstăriţi ori pârliţi prin cabana asta şubredă şi, Doamne apără, inflamabilă, mai bine doar să-mi imaginez cum vii în camera mea la noapte, baţi la uşă, în mână - lumânarea consumată, eşti îmbrăcată în cămeşoi lung, alb, transparent, ce pare a tremura pe tine în lumina incertă a radiatorului electric cu un ochi ars şi a lumânării cu fitil plăpând, ce politicos te-aş mai primi în patul meu şi te-aş cuprinde, ca să uit de sihăstrie, mai întâi asta şi mai încolo treburile omeneşti, prea omeneşti, de fapt, ştii ce?, cum hotărăsc simţurile, tu nu te poţi opune, în orice caz, o noapte umplută cu o femeie, cu o nehotărât-articulată, cu una din multe altele, e o noapte de pierzanie, epuizată în virtutea speranţei mele de a mă reîntregi alipindu-mi-te

dacă te-ai alungi lângă mine, nu, nu tu, Stefane, şi te-aş încleşta în braţe şi aş coborî orbecâind cu un pahar gol la intrarea în trupul lăudat (din vârful degetelor cercetez dacă s-a maturat sucul vieţii), tu ţi-ai da pe loc seama că trebuie să fi rătăcit de ceva vreme în căutarea ei, a femeii articulate, te vei simţi îndată întrebuinţată ca un mijloc fix, nu pe tine te vreau, şi mă vei împinge în silă, ridicându-te, luându-ţi smucit cămaşa lungă, albă şi străvezie de pe răstaniţa patului, fără altă discuţie

tu faci cursuri să-ţi îmbunătăţeşti dialogul, eu fac antrenamente pentru a-mi păstra minţile şi mă gândesc la noi pentru amândoi deodată, mai sună-mă, Stefan, pot să-ţi zic Fane?, de pe acum ne cunoaştem bine, ţi-am făcut servicii, faxul nu l-am primit, aprecierile mai târziu, cum doreşti, Fănică, nu te grăbi, take your time, watch tv and have some tea, îţi face bine la stomac, cearcănele se vor estompa cu timpul, avon a descoperit illuminexul, doar să fii precaut, întinde crema în porţiunea special delimitată de sub ochi, iar dacă apar alergii, consultă şi tu un poticarăş, nu te jena, fii şi tu mai voluntar, Stefane, impune-ţi şi tu cu mai multă tărie voinţa, nu fi degenerat, eşti neamţ, nu trăi doar cu bere, ia o stalinskaia, crezi că te voi turna superiorilor, supervizorilor, statului care finanţează "proiectele" tale sociale de parazit onegist, înlocuieşti femeia cu o femeie, articolul hotărât, împăcat cu sine, cu unul indecis, nedefinit, îţi dă o rezultantă R cu care poţi face ceva, de exemplu, te ştergi cu ea la cur, Stefane.

Am visat cum era un vînt aşa puternic că lua oamenii de pe pasarelă, cu sau fără umbrele, cum erau ei, şi îi făcea să zboare. Dar ei păreau fericiţi.

Melania G. Mazzucco - Vita

Un sărut pe păr, unul pe obraz, altul pe nas, pe mâini, în scobitura cotului, pe gât, pe pleoape, pe gene. Şi apoi, pielea îi frigea ca la o arsură.

Şi asta ce înseamnă, o poveste de dragoste? Senzaţia asta de pericol, de bucurie şi răscolire e cea care te face să roşeşti, să-ţi năvălească sângele în vene, să-ţi tremure genunchii? Diamante se ridica întotdeauna tulburat, emoţionat ca un hoţ. Sărutările Vitei erau acre ca lămâile sălbatice. Şi, tot ca ele, îi alungau setea.

(...) iar Vita aluneca pe lângă găleţi, se ghemuiau amândoi pe scările întunecate şi şopteau ore întregi, cu obrazul apropiat unul de altul, atingându-se - help, work, cry - sărutându-şi - kill, live, pray - urechile, degetele, ceafa, bărbia, genunchii, unghiile, palmele, pulpele, umerii, gropiţele. Gura.

Melania G. Mazzucco - Numele ei era Viaţă, Polirom, 2006

Inainte, în primitivism!

Toate cele trei partide semnificative înscrise în luptă (PSD, PNL, PD-L) au uzat, din nefericire, de mijloace de “convingere” primitive, de care eu mă dezic cu tărie: invective isterice, vandalizări de afişe, goană tâmpită pe străzi pentru acapararea ultimului stâlp disponibil. În campania electorală, afişul este pentru mine ultimul obiect din arsenalul unui partid care mi-ar putea câştiga sprijinul, votul. Dar campania nu este făcută pentru mine, mi se va spune, ci pentru omul care nu are neapărat abonament la un ziar şi care crede că tot ce se dă pe OTV este real. Altfel, ce individ cu capul pe umeri ar da vreun leu pe nişte promisiuni aruncate la întâmplare în termenul strict determinat pentru asta, înainte de alegeri?

File de histerie

...să mai plângi cu ceapa în batistă (sau poate omul e sincer, naiba ştie), după 90 de ani, pentru un teritoriu pe care nu-l deţineai decât ca efect al unei nedrepte asupriri (maghiarimea nu s-a format ori născut în Carpaţi şi nici în Pannonia), este e recidivă patologică deja! Mă întreb, oamenii ăştia, liderii UDMR, cum trăiesc acasă: în mediu aseptic, ethnically uncontaminated, consumă exclusiv produse ungureşti, au culorile naţionale imprimate în măduva oaselor? Ei mai ies în lume, aşa, barem vag, să vadă care-s ideile astăzi, încotro ne îndreptăm, cât mai contează naţionalul în balanţă cu globalul?! Chestii d-astea, elementare. Poate că servesc masa în izmene tradiţionale, de honved, au argaţi români, încă, şi îşi zic grof unul altuia, grof şi grofiţă. Poate că citesc doar presa secolului XIX. Şi trimit încă scrisori de cocoşi băţoşi kaiserului de la Viena.

Continuarea aici: Terapia prin agonie (www.starlog.ro)

Cries and whispers

Neliniştit, ca şi când ar aştepta pe cineva, insuficient pregătit pentru a rămâne singur peste noapte cu atâta dorinţă. Ieri noapte visase sex, multă umezeală, hai acuma că-s pregătită iar eu adâncindu-mă cât puteam în ceea ce mi se dăruia.

Contactul lui intim cu femeile se rezumă, tot la două zile, la schimbarea pansamentului pe care încă îl mai poartă pe sub haine, lipit de spate. Una l-a masat puţin, să vadă dacă e curată rana şi nu mai colectează (asistentele împrumută cu entuziasm limbajul ăsta formolizant). A fost prima atingere adevărată după două luni de singurătate. Ai vrea să-i aduni rotunjimile cu nesaţ în palme, plimbându-i-le pe tot trupul. Ai vrea să-ţi vorbească şi ea obscen, să ştii că şi ea se gândeşte la asta, că abia mai respiră fără tine, că te doreşte în fiecare clipă şi nu te va lăsa să-i scapi, subit inspirată. Te va lua în serios, nu se va limita doar la a te face (iarăși) nebun.

Avea obiceiul să strige în gura mare prin localuri că-l prinseseră (nu o dată) zorii zilei cu mâna vârâtă până-n muchie într-o fată cu înfățișare cât se poate de comună. Şi că iernii îi este greu să revină, la finele lui ianuarie, şi din cauza cântecului matinal al guguştiucului. Guguştiucul se trezeşte de regulă înaintea ei, a iernii, de când cu încălzirea globală din ultima săptămână. Guguştiucul îşi face în mare grabă şi cu o mare artă solo-ul inimitabil. Surprins şi întărâtat de disponibilitatea fetei. Vecinii de masă îl mai temperau spărgându-i sticle în cap, el îşi învârtea mai departe pumnul fragil în trupul fetei, fata curgea vâscos la vale, acceptându-l, îi făcea și mai mult loc, înşurubată în mâna lui, depindea de mişcările lui.

Miller's crossing

"Iar când o să-mi arătaţi un om care se exprimă perfect, eu nu am să zic că nu-i un om mare, ci că nu mă atrage deloc. Îmi lipsesc calităţile de receptare. Când mă gândesc că sarcina pe care artistul şi-o asumă implicit este aceea de a răsturna valorile existente, de a face din haosul ce-l înconjoară o ordine proprie numai a lui, de a semăna vrajba şi fermentul în asemenea măsură încât, prin descărcare emotivă, cei ce-au murit să poată fi redaţi vieţii, încep să alerg cu bucurie spre marii imperfecţi, confuzia lor mă hrăneşte, iar bâlbâiala lor sună ca o muzică pentru urechile mele." (Henry MILLER)

Sforţări

Unde-s cuvintele care, cu câteva clipe mai devreme, îşi revendicau gălăgioase dreptul de a fi puse pe o pagină? Cuvintele proaste visează şi ele la o viaţă bogată. Oare merită să mă sforţez zilnic, să nu-mi dau răgaz până când reuşesc să scriu câte ceva, indiferent de calibru? Întrebări riscante pentru wwweb, ele pot primi răspunsuri „pe măsură", în josul paginii, la comentarii. E acesta un exerciţiu? Sau doar un screamăt ca oricare altul, unul inferior şi celui (autentic) produs pe scaunul toaletei?