Scăpaţi de bibliotecă!

Feriţi-vă de cultură! Citiţi reviste glossy. Sau site-uri cu profilul "Citeşti, deci tâmpeşti". Iată o pildă, o bunăoară:

"Scapati de biblioteca. In foarte multe locuinte, in living, exista si o biblioteca. Este un lucru foarte bun insa din pacate acest mobilier ocupa mult spatiu si sufoca atmosfera creand o stare de spirit mai putin placuta pentru dumneavoastra. Inlocuiti asa dar corpul voluminos si masiv cu polite sau rafturi suspendate cu un design deschis. Va arata mult mai bine din punct de vedere estetic si veti beneficia de un aer modern in living. In cazul in care aveti foarte multe carti trebuie sa gasiti urgent un spatiu pe care sa il amenajati sub forma unui mic birou. In orice caz, in living nu mai este cazul sa tineti si biblioteca."

http://www.condo.ro/

la tîrgul de haine

Tîrîndu-mă spre casă, prin întuneric, aud o doamnă vorbind singură: Eh, cum stăteau frumos banii mei mulţi, legaţi cu o sfoară.

Ce m-a enervat pe mine

Jamie bucătarul. Nu numai că invită la mîncare şi sex cu apariţia aia de băiat al mamei care ştie ce e o grădină de zarzavat şi urăşte supa la plic, dar cartea lui, fabuloasa carte de reţete e o mare abureală. Nu ştiu în ce lume se găsesc ingredientele pe care le pomeneşte el acolo şi de ce îmi trebuie cuptor de piatră în imensa grădină pe care o deţin ca să fac o biată omletă cu şuncă (bacon, haha), de exemplu. Şi cînd am reuşit şi eu să ajung la capătul unei reţete delicious, cum spune el ţuguindu-şi buzele, avea gust de condimente (?! De magazin alimentar vrac şi la litru).

Asta: Alege în fiecare zi o altă culoare pentru ochii tăi

Toate cărţile necitite care mă privesc cu reproş şi nefericire din bibliotecă.

Că găsesc în fiecare dimineaţă cîte un păianjen în baie, dar musafiri nu am. Că mi-am pierdut cafeneaua perfectă şi că nu-mi pasă, nici nu vreau să-mi găsesc alta.

Ritmul tocurilor pe trotuare. Metalic-toc-poc. Poc. Sunt condamnată să-l aud şi-n somn.

Enervări sporadice

Ce m-a enervat recent, temporar, în averse şi doar pe alocuri, în zonele de deal şi de scandal:

A. Eşaloanele "superioare" ale bisericilor recunoscute în România şi protejate de extincţie prin legi date de statul „laic" au beneficiat de măriri substanţiale de salarii. Astfel, episcopii (foarte mulţi, deconspiraţi sau mărturisiţi ca foşti informatori ai Securităţii) se vor răsfăţa cu retribuţii ce se apropie de 1700-1800 euro lunar, de la 6000 de lei în sus. Patriarhul Daniel, primul inter pares, are cu 600 lei mai puţin decât preşedintele ţării, adică 7997 lei. Ca interlocutor direct al lui Dumnezeu, nu se cade să sufere lipsuri de vreu fel, et ne nos inducas in temptationem. În acest timp, preoţii de la ţară abia dacă se vor apropia de 773 lei. Et dimitte nobis peccata nostra siquidem et ipsi dimittimus omni debenti nobis. Partea a doua a acestei pastile este legată de insistenţa IPS Daniel de a se începe, totuşi, lucrările la catedrala mântuirii. Luând în considerare ultimele crime, producţie naţională, mântuirea trebuie urgentată şi băgată pe ochii poporului, cum altfel dacă nu sub forma unui mastodont menit să exagereze şi mai mult impresia de vastă credincioşie a românilor. Desigur, construcţia se va ridica pe teren public.

B. Traian Băsescu se plimbă prin ţară cu pupitrul Administraţiei prezidenţiale, poziţie din care pretinde că organizează nevinovate conferinţe de presă despre starea naţiunii şi utilitatea trecerii la votul uninominal. Toate bune, pân-aci, dacă nu ar fi un pic ridicole. Preşedintele nu-şi va asuma previzibilul eşec al referendumului (prin neprezentare), cum anunţase că va proceda dacă suspendarea lui ar fi fost validată de popor, în urmă cu 5 luni. A identificat deja responsabilii: Guvernul şi TVR, pentru că nu popularizează suficient. Aşa este, pentru indiferenţa românilor şi slaba lor civilizaţie politică mereu alţii au fost găsiţi ţapi ispăşitori, niciodată românii înşişi. Cum altfel ar fi câştigat alegerile, de 18 ani, toţi făţarnicii cu cefe groase, cum altfel s-ar vinde presa, dacă aceasta şi-ar propune într-adevăr să facă şi educaţie, nu numai valuri demagogice! Traian Băsescu simplifică cu naivitate prefăcută lucrurile, de parcă noi toţi am suge educaţie exclusiv de la o mână de persoane, iar mijloacele de informare ne-ar fi cu totul inaccesibile, ca să ne formăm o opinie clară chiar şi fără aportul TVR şi al Guvernului! Dacă am fi mai puţin paternalişti, am mai arăta cu degetul şi către noi înşine, nu am pune numai în cârca administraţiei de stat până şi gunoiul din sufragerie. Părerea mea este că în cazul în care referendumul va eşua, va fi în primul rând înfrângerea noastră, responsabilitatea omului de rând neimplicat şi neinteresat de trebile cetăţii.

C. Greva funcţionarilor publici şi a feroviarilor din Franţa. Cu obişnuita contribuţie a studenţilor marxişti. Ce m-a enervat: câteva mii de oameni, hrăniţi de stat, care luptă pentru păstrarea unor privilegii împovărătoare fiscal pentru cei din domeniul privat. O contradicţie mare cât ţara în care ea se petrece: o castă stângistă prin excelenţă se revoltă pentru păstrarea privilegiilor! Parcă la 1789 fusese taman pe dos... Nu înţeleg, unde este solidaritatea, clamată pe toate drumurile de cei roşii? Cred, de aceea, cu înzecită putere în justeţea luptei celor de dreapta pentru a spulbera, la rându-le, avantajele comode, parazitare ale clienţilor stângii. Studenţii francezi (ar trebui să treacă mai des prin România, să înveţe cum e să fii pe cont propriu, să nu fii protejat de nici un contrat première embauche) au blocat jumătate din universităţi pentru a protesta, fiţi tari, împotriva autonomiei universitare! La noi, războiul PENTRU autonomie se duce de aproape douăzeci de ani, ei, din buricul Occidentului, cer vehement păstrarea intervenţionismului statal! Scuzaţi-mi multele semne de exclamare, dar ele nici pe departe nu exprimă reala-mi respingere, să nu zic scârbă. Nu am stat cu mâna întinsă la Guvern să-mi achite şcoala, m-am descurcat cum am putut, fără a face parte din oligarhia noilor ciocoi.

Trebuie să fie cumplit să conduci o ţară ca Franţa, cu un aparat de stat supradimensionat, invidiat până şi de orânduirile comuniste care mai supravieţuiesc prin lume. Trebuie să fie foarte greu, către imposibil, să investeşti bani într-o afacere privată în Hexagon, unde te belesc cu cereri ce frizează absurdul sindicatele. Empatizez cu N. Sarkozy, care chiar demonstrează că nu este un liberal de conjunctură, ca Tăriceanu şi ceilalţi penelişti (nu le zic liberali, din respect pentru acest apelativ), şi îşi riscă popularitatea, aplicând cuvânt cu cuvânt programul de reforme radicale cu care a câştigat alegerile. Franţa a ajuns la vremea în care clasa mijlocie şi cea bogată, din cauza exasperării şi a poverilor fiscale impuse pentru a întreţine categoriile fără iniţiativă, sunt pe cale să pornească o revoluţie ele însele. Contra naturii! Ce mă bucură: 70% din populaţie se opune grevelor actuale, considerându-le nejustificate. Aceea este Franţa sănătoasă!

O dragoste mare pentru mine, această neconformă France!

D. PNL a pornit la drumul pentru Parlamentul European cu afişe care pun în vedere ceva de genul: Noi v-am dat pensii mărite! Un asemenea motiv de laudă şi propagandă la un partid, cică, de dreapta nu mai necesită comentarii din partea mea.

Blogaiureli

1. Merg pe Podul Obscenităţilor în fiecare zi. Are cîteva becuri aprinse cenuşiu, dar mai mult stinse. Poţi păşi ca o pisică de uşor, totul se va zgudui şi cutremura. Şubred cum e, îl trec cucoane ce-şi prind tocurile printre scînduri – e una mai ales, cu palton roşu, cu care mi-am potrivit ceasul, mergem împreună la braţ, deşi nu ne ştim -, fete care chicotesc, oameni cu nasul în paltoane, oameni care vin de la gară, în fine, lume multă. Dar bine, tocmai am insinuat, podul ăsta e pustiu. Pussstiu. Piaţa înjurăturilor, a propunerilor, a ghionturilor, a despărţirilor spectaculoase – goală, a nimănui.

2. Mă gîndesc la vecinii care-au ţinut şedinţa lunară în faţa uşii mele subţiri, firave, ei cu voci pătimaşe, aşa suntem noi oamenii – devenim pătimaşi, azi am auzit această replică seacă, mi-a plăcut; în mod normal, l-aş fi tratat pe replicator cu o privire-bici, dar a zis-o cu drag: devenim pătimaşi.

3. Aş vrea să scriu un manual despre petrecerile în pijamale, ceaiurile de iarnă şi alte ocazii sociale. Cu un capitol special despre decriptarea glumelor de atmosferă.

Cronici. La taclale cu Woody. L'Express despre ultimul Roth

Pentru cunoscători și admiratori. A apărut o (nouă) carte de convorbiri cu regizorul pomenit mai pe larg acum câteva articole. Recenzia, în NYT, Woody Allen in His Own Words.

Şi o replică, eram dator de data trecută: “I’m a firm believer that when you’re dead, naming a street after you doesn’t help your metabolism.” Pentru cei care nu-mi vor urma link-ul.

CONVERSATIONS WITH WOODY ALLEN
His Films, the Movies, and Moviemaking. De Eric Lax.

Săptămânalul francez L'Express anunţă într-o cronică elogioasă apariţia în limba franceză a celui mai recent roman - Everyman (Povestea lui Orişicine, Polirom) - al lui Philip Roth, alt controversat povestitor evreu şi, pe deasupra, newyorkez (prin adopţie). Printre altele, François Busnel - L'oeuvre au noir - scrie:

"L'angoisse de l'homme ordinaire, suggère Roth, est moins la mort elle-même que la façon dont on y entre. Ce que craint notre homme est d'entrer dans le nulle part sans en avoir conscience. Philip Roth l'accompagne tout au long de son chemin en trouvant des mots d'une étonnante justesse, évitant tous les pièges de cet exercice si périlleux qui consiste à évoquer la fin. Nulle philosophie derrière ce récit du destin, si classique, d'un homme qui s'aperçoit qu'il se définit moins par son nom (Roth ne lui en donne aucun) que par son rapport aux autres (mari, amant, fils, père, travailleur...). Aucune leçon de morale. Certainement pas un testament, comme l'ont cru d'aveugles lecteurs. Juste l'exemple (qu'il faut peut-être ne pas suivre, d'ailleurs) d'une conscience face à sa destruction. Roth, plus que jamais, au sommet de son art."

Răsplata unei zile de indignare

Mai toată ziua mi-am petrecut-o sub apăsarea ştirilor cu români trataţi discriminatoriu, dinspre Italia. Nu credeam că în finalul ei îmi va fi dat să râd scurt, dar adânc şi să rezolv astfel toată tensiunea. Ghiciţi cine scrie, mai nou, în Business Standard, la secţiunea de comentarii şi analize? Nu, nu Daniela Nane. Ea a fost adjudecată de EVZ.

Dan Chişu! Nu l-a mai încăput televiziunea, pac!, la foaie. Cooking & Travel se cheamă rubrica sa. Am o veche bănuială că omul ăsta s-a trezit bucătar în virtutea inerţiei tv. Între timp, a început să creadă şi el în vocaţia cu care camerele de luat vederi l-au "înzestrat" peste noapte. Dar nu despre asta voiam să scriu. Şi nu asta m-a făcut să izbucnesc spontan în râs, adică scrisul lui Chişu. Ci numele felului de mâncare recomandat astăzi de el:

Coaste de porc Che Guevara.

Porc, alături de Che Guevara, sună, ce-i drept, un pic pleonastic, poate chiar redundant, dar tocmai de aceea. Abia aştept să le gust.

„Bucureştiul ar fi putut să facă mai mult...”

„...pentru a evita sosirile romilor care contribuie la atitudinea antiromânească în Italia"

Declaraţia aparţine ministrului de interne italian, Giuliano Amato, ceea ce demonstrează că fiecare ţară îşi are Cioroianul său. Doar că Amato a folosit termeni mai "europeni" pentru a desemna, până la urmă, tot necesitatea aplicării unor restricţii la adresa etniei rome. Pentru că la altceva nu ne duce gândul. Gitanii sunt la fel de "bine" integraţi şi-n Franţa, de exemplu, ca pe aceste multiculturale tărâmuri.

Europa nu procedează cu mult mai înţelept, în comparaţie cu noi, în privinţa abordării situaţiei ţiganilor răspândiţi şi neintegraţi de-a lungul şi de latul bătrânului continent. Aceleaşi declaraţii cu ton "didactic" şi vindicativ, ba chiar, uneori, superior. Occidentalii (în speţă, italienii) par a considera mult mai îndepărtată decât este ea de fapt epoca nazismului înfloritor, când soluţiile finale aplicate minorităţilor nu depăşeau, ca imaginaţie, gazul toxic, munca epuizantă, forţată, vagoanele de vite.

Ca să se ştie, găinăriile românilor - reprobabile, desigur - nu pot depăşi în "valoare" economia subterană susţinută de mafia "tradiţională" italiană - circa 80 de miliarde de euro estimativ! Dar aceasta face parte, nu-i aşa, din tradiţia locului, a intrat deja în oferta agenţiilor de turism: vizite la locurile crimelor, cină romantică în compania lui il capo di tutti capi, alergare prin codrii peninsulari în cătarea lunetelor ţintaşilor napolitani şi altele, cel puţin la fel de atractive şi palpitante.

Italienii s-au foarte ofuscat când au aflat că Ministerul de Externe român le-a trecut scumpa ţară pe lista celor cu risc pentru noi. Mie această măsură mi se pare a fi singura inteligentă, luată cu simţul realităţii în aceste zile de MAE. Bineînţeles, ca orice decizie fermă, ea a fost aplicată doar trei zile. Că românii au ajuns brusc şi in corpore vinovaţi şi suspecţi de serviciu (ordinea cuvintelor este neîntâmplătoare) cu greu poate fi negat. S-a ajuns până acolo încât "martori" italieni declară că anumiţi suspecţi în cutare infracţiuni aveau "un pronunţat accent est european". Bine că nu aveau nas coroiat, cârlionţi roşcaţi, tichie şi se salutau cu "Shalom".

A le interzice unor cetăţeni UE să circule liber este împotriva reglementărilor în vigoare. Şi dacă nu ar exista reglementări, ar fi orişicât împotriva spiritului "tolerant" european. Mă rog, până una alta, ultimele evenimente au declanşat mecanismul ruginit al respingerii (faţă de atotprezenţii italieni, precizez!) inclusiv în mine. Nu m-am omorât nicicând de dragul lor (începând cu limba şi terminând cu prezenţa). Cu toate că nu-s naţionalist, nu pot rămâne insensibil când suntem trataţi în masă de subumani. Culmea e că la noi în ţară, deşi toată lumea ne acuză de rasişti, în urma frecventelor acte penale săvârşite de ţigani, nu au fost emise legi speciale pentru această categorie. Dimpotrivă, spre onoarea noastră. Au acces la tot ce vor, doar să arate bunăvoinţă.

Posibile efecte "colaterale": A picat site-ul ziarului italian il secolo xix! S-au tinut hackerii romani de cuvant?

Woody Allen

Iată-mă din nou în poziţia de a recomanda un articol de Teodor Baconsky din Dilema Veche. Teologului ambasador pare să-i pice bine viaţa la Paris. Şi nouă, datorită lui, lectura Dilemei.

Dilematicul ni se dezvăluie şi ca înfocat cinefil şi, întâmplător sau nu, scrie despre cineastul meu favorit, Woody Allen - „Un domn cu ochelari “. Eu fiind în prezent în plină campanie de colecţionare a filmelor alleniene, m-am foarte înduioşat citind surprinzătoarea pledoarie din amintita revistă. Cu atât mai mult cu cât Allen este cunoscut ca fiind un nihilist tonic, nimic de-a face, deci, cu religia creştină, cu ortodoxia afirmată a lui Baconsky.

În adolescenţă, mă simţeam atras de peliculele lui Woody Allen mai ales pentru ingredientul lor de bază: sarcasmul de o inteligenţă ucigătoare. Din fericire, lipsa alternativei numite tv prin cablu, mă împingea seara către programele TVR (aşa m-am învăţat şi cu jazz-ul; să fi apărut pe lume mai târziu, aş fi avut parte, precum copiii de azi, doar de manga zone şi de kiss fm), doldora de filme neconvenţionale. L-am întâlnit astfel pe nevroticul newyorkez cu ochelari inestetici. Umorul acela fioros și absurd al replicilor sale îmi provoca bunul simţ la partide de râs interminabile, cu efecte îndelungate, peste zile.

Omul nu s-a maturizat deloc cu anii. Doar umorul i-a devenit şi mai şlefuit, de un negru sclipitor. Să-i urmăresc filmele, ce chin plăcut - simt nevoia să-i reţin şi să-i despic în patru fiecare rostire. Asta, însă, ia timp şi nu-ţi permiţi să pierzi ceea ce urmează. Ca şi în cazul lui Octavian Paler, îi ţin socoteala vârstei şi sufăr râzând, alături de el, de nimicnicia lumii. Nu ştiu de ce seamănă acest text cu un ferpar. Sunt convins însă că înainte de (...), replica adresată de W.A. cretinei cu coasa o va descumpăni pe aceasta pentru totdeauna.

Azi

Azi mi-ai fost urît, oraş de fantome...

Craiova

Cînd am luat biletul de tren spre Craiova, din aceeaşi gară neterminată, spălăcită, temporară, aveam senzaţia antireală cum că "Aşa ceva nu se poate. Mi se pare, de fapt, sunt încă sub pătură, dorm şi visez." Asta pentru că, deşi nu le-am mai descris cu aceeaşi încîntare, toate călătoriile sunt evenimente. Cu o metaforă exactă: a călători e acelaşi lucru cu a vedea o clădire fantezistă (decoraţiuni interioare) între două blocuri afumate, ceţoase.

Planul meu de-a renunţa senin la cafea s-a terminat brusc cu paharul roşu (Gare du Nord), lîngă care n-a fost nici o brioşă de data asta. În trenul nr. 2, foarte dezamăgită de lipsa poveştilor dinspre vecinii de călătorie, am încercat să înţeleg vorbăria oltenească a unor puşti, setaţi pe "repede înainte". Nici o şansă.

În sfîrşit, Craiova. Kleine Wa(l)lachei. Ca în toate oraşele frumoase, gara e în lucru, derutant, cît să nu ştii la ce te poţi aştepta. Eu eram atît de emoţionată de întîlnirea cu redacţia (şi mărturisirea nu contravine stilului evaziv, fiindcă spuneam mai acum cîteva zile că am trecut la "confesiv"), încît n-am observat nici un detaliu iritant sau trist. Nici un cenuşiu care să nu-mi placă.

Pentru plăcutul ăsta trebuie să mulţumesc călăuzelor mele, care mi-au ascuns cu eleganţă partea mai puţin spectaculoasă a Craiovei, m-au copleşit cu străduţe numite prietenos, cu clădiri care te împietresc prin frumuseţe, cu toamna aia liniştită, imperială. Adejctivez abundent, numai ca să nu scriu zeci de rînduri de exclamaţii "Vai, cît e de frumos!" (ar fi şi lipsit de imaginaţie, de altfel)

Întîmplarea a făcut să prind şi o parte din Zilele Craiovei, în special pe aceea cu lacul în flăcări, destul de stranie, mă gîndeam. Ce-ar fi fost dacă scenariul, uşor de ghicit, ar fi fost adevărat, imprevizibil, noir. Dacă oamenii care se uitau la bărci şi proiecţii de pe marginea lacului nu ar fi ştiut că toată întîmplarea e organizată (de cineva, de o instituţie), ar fi luat-o la fugă fără să se gîndească de două ori. Asta mi-a plăcut: ce ar fi putut fi.

Pe urmă, la Muzeul de Artă, unde-am văzut o expoziţie foto (cu o oroare de poză care se chema Mihaela), dar mai ales tablouri despre care credeam că există doar teoretic. Recunosc că mă sperie muzeele, mă fac să mă gîndesc la vernisaje vampirice, obositoare, la o impozanţă care-ţi suflă din cap şi ultimul gînd omenesc; acesta a fost o excepţie, împreună cu proaspăt renovatul Muzeu al Unirii din Iaşi, unde am îndrăznit să mă apropii de uriaşele brăţări dacice.

Dar dincolo de clădiri ascunse sub iederă, vii şi moarte, cu ferestre înalte, dincolo de mătuşa contesă şi domeniul ei, am devenit o mare admiratoare a Corinei (nu începi un blog?) Că face fotografii uluitoare ştiam, că scrie minunat iarăşi ştiam, dar că e ea însăşi atît de drăguţă, energică şi neînfricată, cu un zîmbet atît de încurajator - ei, asta am aflat.

Ar trebui să mai scriu despre multe: Mihai Viteazul, teatru, cluburi, Maca (sau Maka sau Macca?), rîsul ei înduioşător şi o complicitate pe care n-am mai întîlnit-o în alte oraşe şi pe care n-am mai gustat-o cu alţi oameni. Nici măcar aici, unde ar fi trebuit să fie acasa mea, pe malul îngheţat bahluian, suprarealist.

PS. Ca să nu mă mai plîng degeaba, la radio apare din douăzeci în douăzeci de minute un avertisment cu privire la depresie, această maladie gravă :|

Omul şi animalul de zăpadă

Metro Viena

Azi dimineaţă, când mă trezesc, ce văd?, făcuseră ai mei om de zăpadă din beton, tartru de pe măselele de minte şi rumeguş pe jumătate carbonizat, scos din afumătoare. Acum îl aşteptăm pe şamanul nereuşit să vină să-l însufleţească cu o râgâitură bine plasată, cu aromă de sarmale proaspete.

Fulgii din ciment întărit cad greoi pe pământul care a văzut grozăvii şi mai mari, te uită cum ninge în iunie, ceru-i ca pământul, cenuşiu către cafeniu, linu-i lin, postul Paştelui, plantele ornamentale, florile stau înmugurite, nedumerite, blestemând ziua în care s-au hotărât să se desţelenească, mai puteam rămâne măcar până în mai, ia vezi, scutură-mi bruma aia de avere de pe reverul paltonului.

De aceea le place oamenilor să creadă că există mai multe (alte) lumi decât cea pe care o poţi ţine în mâini, numai că altele îţi scapă, datoria ta fiind să le cauţi, să-ţi umpli timpul şi să-ţi îndrepţi îndoielile.

Şi am mai apucat să văd toporul cuiva, ridicat asupra ţestei mele avare şi apoi, tăcere, cinci ani de tăcere, plimbări cu metroul pe sub curteasupremădejustiţie, întâlniri cu iehovişti pedofili, crezi în dumnezeusăte... sau te împung cu secta asta drept în coloana vertebrală a infinitului?!

DaDA

Calul se ţinea cu sfântă conştiinciozitate de scris, se legase de scris chiar cu capătul căpăstrului, strâns, cât să nu cedeze psihic, el iubea scrisul de mic copil, e de la sine înţeles, pe vremea aceea nimeni nu l-ar fi publicat, acum însă, la o vârstă ceva mai înaintată, l-ar fi publicat unii, mai pe la gazetele de perete, la panoul cu fruntaşi în întrecerea socialistă, mai pe listele afişate în holul fabricii, cu femeile aflate în perioada menstruaţiei, adică fertile, dar nereceptive sexual, neţiitoare de sarcină,

da, dar nu-l publicau, cum se explică asta?, nici în ziua de azi nu ştim de ce, mă-sa insista pe la diverse înalte porţi să dea drumul autorităţile locale apei pe ogoare, ca să nu inunde oraşul, prilej excepţional să se aleagă din mijlocul cetăţenilor cineva capabil, cineva genial în aranjarea sacilor cu nisip în calea viiturii şi a viitorului, ştiţi cum e, ca atunci când ţii berea în tine, scenă de coşmar, străzile nu au colţuri, garduri sau copaci şi foloseşti drept sprijin umbra unui prieten

scrisul era ceva sacru pentru dânsul, cam cum e Ştefan pentru moldoveni şi Istvan pentru unguri, nu putea respira în afara scrisului, văd aievea peniţele bine ascuţite care îi tapetau, aşezate în rasteluri milităreşti, pereţii odăii, poate la vară, o lună-două, să se mai încălzească, când doriţi să plecaţi în concediu?, în iulie sau în august, să nu vă fi răzgândit între timp, aţi despărţit toate silabele din lume, aşteptând această clipă şi, dintr-o dată, vă lăsaţi pradă abandonului?

gândea el acasă, fumând întins în pat, cu ochii agăţaţi de crăpătura din tencuiala tavanului, măi frăţioare, te anunţ eu după cum urmează: dacă nu scriu ceva uite-acum, ici-şa, pe loc, o să mor de inimă rea, mă topesc de ciudă, muza îmi suge vlaga şi-mi ia inspiraţia înapoi, tot nu am plătit în întregime ratele la inspiraţie, ştii că am găsit-o ieftin, la mâna a doua, deja purtată, deși încă la modă, fusese a altuia, un scriitor de provincie, profesor de matematici, care a donat-o pentru propăşirea idealurilor morale şi civice, lui nemaifolosindu-i la nimic, ţinuse o vreme florile în ea, dar se uscaseră şi apoi o dăduse pisicilor să crape jucându-se, până într-o zi, o bună zi ploioasă de toamnă, conform clişeului, când i-o ceruse un anticar, chilipir!

Bolboroseli reloaded

Nu mai știu ce cafenea literară din Viena

Specialistul în jurnalism, conferenţiarul de la Teatrul Naţional Bucureşti, dilematicul neobosit Robert Turcescu ne-a servit acum vreo două seri o nouă şi valoroasă lecţie despre cum devine treaba cu subiectele mass media. Dat fiind că ţara abonată la cablu tv e la curent cu evenimentele de interes global, dl. Turcescu a considerat de cuviinţă să facă un pic de rating şi să pună ziaristica în cui, invitând-o, din nou!, pe "diva" (staţi, că mi s-a făcut rău) Andreea Marin la preţioasa-i emisiune. Nu mă voi întinde la vorbe, de astă dată.

Doar voi presupune că, apoi, în numele unui iluzoriu catharsis, va da fuga în paginile Dilemei Vechi, precum colegul Mândruţă, şi va poza în jurnalist frustrat, care ar pune pe picioare o publicaţie de calitate, dar nu are cu cine şi nu are cui să o vândă, că, deh, gusturile cititorilor...Şi va mai poza în veşnic nedreptăţit de "dinozaurii" CTP, Cristoiu et comp. (măcar ăştia doi ştiu să scrie), vezi episodul tristei lui candidaturi la CRP. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu nu-l văd pe CTP să-i ia interviu falsei dive, din producţia autohtonă de "vedete" de 2 lei, Andreea Marin. Ce să-i spună respectiva? Cum şi-a exersat pierderea accentului sau cum i-au apărut, după câte exerciţii, gropiţele în obrăjori?

Despre emisiune am aflat pe alte căi, nu mă uit la aşa ceva. Dar dacă Ştefan Bănică jr. a intervenit în direct ca să cânte Veta, regret că nu am urmărit-o.

Alte tendinţe:

păruiala gsm si tv a celor două pe care nu le mai numesc a apărut pe prima pagina în EVZ, iar în Gândul a fost subiect de editorial (!) şi cazul de "anvergură" al Elodiei s-a strecurat, pe nesimţite, în pagina a doua (!) a Gândului - dar nu cu amănunte reportericeşti, ci cu extrase largi din schimbul de email-uri cu amantul, într-un articol cu iz şi stil de glumă de birou. Ce să mai zicem, tragedia de la Columbine păleşte înaintea sinuciderilor autohtone, a răpirilor înscenate chiar de răpiţi, a zborurilor tot mai temerare şi mai mediatizate de la etajele semeţe ale frumoaselor blocuri comuniste.

Toată mizeria asta se constituie într-un motiv cât se poate de solid care să mă ţină departe de neorealismul mizer al producţiilor cinematografice româneşti. E prea mult, şi-n presă, şi pe marile ecrane.