Le vin des autres

Cu pinot noir-ul de Uricani mi-am făcut intrarea triumfală în clubul băutorilor de vinuri roşii, seci. Această marcă a dispărut în prezent ori are parte de un marketing defectuos. Înainte vreme, obişnuiam să-mi întorc cu destoinicie stomacul pe dos exclusiv cu vinuri dulci şi demidulci. Aşa credeam eu că e bine, probabil, din lipsă de alte zaharicale atractive pe piaţă. Mai ţineţi minte diabeticul şi foarte fashionable-ul Ausbruch de odinioară?!

Un prieten (poate că ar merita un bust undeva, pe un raft al bibliotecii mele) m-a introdus secului şi roşului pinot noir, într-o vară văndroacă şi fără griji, acum vreo şapte anişori. Vinul şi vara m-au ajutat să mă îndrăgostesc iremediabil de o nemţoaică atipică, compozitoare, profesoară de muzică în devenire, vorbitoare de limbă română cu un accent de Făgăraş irezistibil. Pe atunci, consumam vinul hălăos (ar zice ardeleanul), fără măsură şi fără respect - ar zice românul generic. Ca să mă bucur cât mai repede (deci, cât mai puţin timp) de efectele sale.

Peste ani, nu mulţi, m-am întâlnit cu burgundul cel de un rubiniu întunecos, cel prăfos la gust. Papilele gustative organizaseră atunci concerte spontane, muzici baroce interpretate în canon. Gura mi s-a înăsprit instantaneu şi mintea mi-a devenit sclipitoare după isprăvirea primului pahar. Asta m-a învăţat să beau vinul pe îndelete, să-l plimb bine prin gură, să-i dau vreme pentru joacă, înainte să-l înghit. Măcar primele pahare.

Nu mai ţin minte cum s-au petrecut lucrurile cu merlot-ul, cabernet-sauvignon-ul. Dar ştiu că am lansat dimpreună cu cercul de prieteni cadarca de Mâsca la un party foarte electro, de ziua mea. De atunci, acest vin a devenit etalon şi punct de referinţă în timp, loc comun, motiv de numeroase incursiuni în memorie.

Vii ca Murfatlar, Bucium, Dealu Mare, Recaş mi-au intrat şi ieşit din graţii cu iuţeala unei înghiţituri. Recaş este încă în top, se menţine acolo cu graţie şi nu fără luptă. Pentru că, între timp, am descoperit bordeaux! Indiferent de la ce proprietate am cumpărat, toate!, absolut toate s-au dovedit impecabile. Despre un bordeaux e mai greu să vorbeşti. Nu vă pot împărtăşi mai nimic din starea de sărbătoare adusă în suflet de consumarea acestui soi. Ultimul vin de Dealu Mare mi-a părut o poşircă de rând. Diluat, cu vădite influenţe chimice, greu la cap. Contactul gustativ cu bordeaux-ul are efecte adverse. Umbli apoi ca disperat să faci rost de el. Şi trebuie să aştepţi până se organizează niscai training în Austria (pentru că: 2,5 euro/sticla, la ocazie, aşa cum Jack Daniel's e uneori la 9,99 euro de la 15,00; dar ca să nu oripilez les cunoscătors, hai, fie 50 euro, deşi nu e adevărat). La noi, preţurile sunt duble sau triple.

«JE SUIS TRES CURIEUX DES AUTRES VINS, je ne déteste pas commettre des infidélités. Néanmoins, mes vagabondages me ramènent toujours à mon ancienne passion. Le bordeaux me correspondrait-il ?

J'aime vivre dans le duel entre sensualité et retenue. Selon moi, deux vérités opposées peuvent s'accorder. Et le bordeaux sait porter au plus haut point les valeurs de contrainte et de volupté. Je suis un amateur de bordeaux. Ces deux mots sont identiques, ils résument la même morale. Je prise particulièrement l'harmonie des grands médocs qui, derrière une apparente sévérité, cachent une plénitude si savoureuse. Dans ces vins d'assemblage, j'admire l'équilibre constamment entretenu entre la réserve et l'élan.»

Nous avons tous, comme Jean-Paul Kauffmann (*), l'auteur de ces lignes dédiées aux bordeaux, fait l'expérience de ces singulières correspondances qui nous révèlent une part de nous-mêmes..."

(*)La Maison du retour, Jean-Paul Kauffmann, Nil Editions

P.S.
Se arată obligatorie precizarea că nu sunt un specialist în vinuri şi nici nu mă ţin. Dar mă bazez pe reacţia limbii în îmbrăţişarea lor. Şi a minţii, hm...Vinul de Mâsca şi cel de Miniş nici nu au sticlă etichetată şi costă 5 lei litrul (blasfemie?), acasă la om. Să jur că sunt dumnezeieşti? Nu e nevoie. Cineva care le-a băut să depună mărturie aici, rogu-l, alături de mine. Iar bordeaux este un substantiv comun de multă vreme. Francezii îl îmbuteliază pe la proprietăţi. Fiecare cu soarele ei. Noi, fiecare cu gustul şi snobismul lui.

Despre eroi. Nimic despre morminte

Ce-mi place când citesc istoria civilizaţiei în câte o zicere axiomatică, după cum urmează. Despre eroi, teatru şi altele, citiţi în Gândul:

E un personaj la Büchner care spune: „Soldaţii sunt necesari fiindcă Dumnezeu ne-a înzestrat cu dorinţa de a ucide. Iar croitorul şi cizmarul sunt necesari pentru că Dumnezeu i-a dat omului simţul ruşinii”.

„Lumea de astăzi nu mai are eroi, fiindcă nu mai e nevoie de ei“

"Cum se pune şireturile"

"-Mais si, répondit Angel. Puisque vous avez un désir, vous êtes libre.
-Et si je n'en avais pas du tout? Pas même celui-là?
-Vous seriez un mort."
(Boris Vian - L'arrache-coeur)

Inspirate căutător al metodei,

Nu-i întrebare mai potrivită pentru acest timp. Aplecat peste foaie, cu nasul într-o carte, oftînd în faţa uşii vei fi fiind? Sprijinit cu mîna de un perete sau citind oamenii după pantofi? Copchil uitat la calculator, în faţa căruia nimeni nu s-a aşezat în genunchi pentru un asemenea fleac- legatul şireturilor? Mister.

La mine, şireturile se pune în X peste marea vară ce-a fost. Una grozav de mare, întinsă de colţuri, lăsată în voia ei. Şi tot aşa peste suma de promisiuni părăsite (n-am zis că mai bine nu promiţi nimic, dar faci o surpriză? am zis), ceea ce se poate face numai vara, adică să promiţi entuziast o mie ş-unu de lucruri şi să nu faci nici unul.

*
Celebrînd la rentrée, Cristian se bucură de muzică bună la plai, iar eu, cumva nefericită, cumva pedepsită să ţiu de urît cuiva, mă duc la muzică mecanică de mîine. Ce-i aia muzică mecanică, întreaga poveste, programul – aici. Chiar după un studiu atent, tot nu ştiu la ce să mă aştept. Nici nu-mi doresc foarte tare să aştept ceva, îmi închipui o zi fără soare, umbletul ameţitor într-o mulţime cu scopuri şi pe cineva de iscodit despre „ce se întîmplă”.

*

Ca şi în alte dăţi, dau cu banul: désir sau nu?

Excepţii. Cărtărescu

De când îl citesc pe Mircea Cărtărescu în presă nu am prins nici un articol de-al lui care să mă nemulţumească, nici un articol care să-mi provoace stări penibile datorită ploconelilor către vreo personalitate politică sau alta (spre deosebire de ce găsim în producţiile scrise de admiratorii necondiţionaţi ai preşedintelui: H.-R. Patapievici, Traian Ungureanu - mai nou, iertător şi cu accesele rasiste ale preşedintelui: Treziţi-vă: ne calcă nebunii şi rasiştii! şi alţii).

Excepţional articol (CARTARESCU: Somnul ratiunii) şi în recentul număr al EVZ. De la distanţă luate la puricat, răul neaoş şi prostia aleasă se întrevăd mai clar în substratul întregului ţarc "politic" de la noi. Neobstrucţionat mental sau sentimental de opţiuni radicale, Cărtărescu îmi pare a percepe cel mai acut realitatea că nu avem ce admira, nu avem de unde alege, nu avem personalităţi publice vizibile, care să merite să fie susţinute şi promovate în funcţii de conducere, fără a ridica într-un final îndoieli asupra lor sau asupra deranjului nostru electoral la 4 sau la 5 ani (vezi Traian Băsescu, pe care l-am votat nu din convingere, ci neavând alternativă).

Presa întreagă, şi nu numai televiziunea, are chipul hidos, marcat de "divertisment" şi grozăvie ieftină, descris de poet în cotidianul amintit. La fel şi blogosfera. Însă pe mine, intrând în blogosferă, nu mă oripilează atât intoleranţa, agresivitatea primitivă, abuzul de libertatea de expresie. Cât ACORDUL! Acordul vesel, senin, infantil, de pe blogurile ţinute de "faimoşii" momentului, de "vedetele" media. Mă îngrozeşte să descopăr că unii nu ştiu să profite creativ, original, de îngăduinţa vastă a www-ului, de spaţiul generos acordat de web pentru oricine doreşte să se facă auzit sau ascultat. Ci se mulţumesc să formeze roiuri în jurul câte unei personalităţi de talie locală şi să o aplaude frenetic la orice pârţ pe care aceasta îl trage.

În acele clipe, cât timp sunt just another blog reader, simt mai acut nostalgia bunului sălbatic rousseauist. Măcar acela, actor al unei utopii cum era, nu-şi ascundea, ca ăştia, sălbăticia, inevoluţia, în dosul plasmelor, a ipoadelor, a MMS-urilor, a nickname-urilor. Dintr-un acord pandemic nu poate ieşi nimic folositor şi pozitiv efervescent, decât o lene a minţii efervescentă, prostie efervescentă, sau, vorba aia, din clasicii mesei pustii: bolboroseală.

Contribuţia masivă a lui Mircea Cărtărescu la inventarea unei feţe cât de cât europene pentru limitata presă românească, susţine odată în plus teoria neoficială, dar tot mai pregnantă, că cei mai buni oameni de presă români nu sunt jurnaliştii cu patalama, ci outsiderii. Spre adânca tristeţe a multor văduviţi de talent, care au pierdut 4 ani pe băncile facultăţilor de profil.

Parastasul unei emisiuni care nu a existat niciodată

Jurnalismul românesc de paie

Pândeam mai de mult titlurile de mare "ziar de calitate" ale Cotidianului. Şi dau de unul astăzi, la o căutare superficială. De fapt, ce spun eu, mi-a venit în întâmpinare, pe newsletter, nu a necesitat un efort deosebit: Anul viitor locuim ca japonezii.

Bineînţeles că, după ce citirea formulei de intitulare alese a dat cu mine în troaca plină cu penibil, am descoperit că este vorba de case de lux şi de mobilier în valoare de mii de euro, pe care noi, cei de rând, nu le vom putea mângâia cu o posesivitate justificată în veci. Dar de ce să nu pui un titlu pentru tembeli, ca să "atragi"? "Vom locui", vom! Daaa, sigur, mai ales voi, "jurnaliştii" (ah, cică analist media, cine e atât de tâmpit să plătească un asemenea job!), veţi locui pe un colţ de canapea japoneză, atunci când veţi merge cu limbile scoase de un cot ca să-i faceţi băiţă de publicitate la funduleţ (şi vouă, rating) lui Gigi, la "palat". Lui şi altor "vEdEtE" băştinaşe cu care vă pavoazaţi săracele publicaţii "centrale".

Sau încă unul: PreaFericit e Daniel. Ce mai calambur mononeuronic, pentru liceeni! Spumând de inspiraţie. Şi, cu sau fără voia voastră, unul tot din 12 septembrie a.c., din acelaşi cotidian: Astăzi îl aflăm pe colaboratorul Domnului continuare... Cu asta, mi-au devenit chiar detestabili. Dacă în acest mod cred nişte ziarişti de tinichea că "insinuează" şi cumulează varii "trimiteri" (vădind un intelect liminal, oligofren) într-o formulă comprimată cu rol de titlu... Prostia (uneori voită, jucată, dar tot prostie) nu le iese cu lecţiile de jurnalism de la facultate.

Titlurile acestea sunt din ciclul Moldova sub ape, de mai săptămâna trecută. Acolo, în cele puţine circumvoluţiuni de redactor, mai "locuiesc" şi teribilele: Vin ploile; România sub nămeţi şi zglobiile, grăitoarele: Termometre pline de grade sau purul şi simplul - Ne topim.

Şi ce-mi mai văd ochişorii (hiacintei nu-i plac diminutivele astea)? Priveghiul emisiunii lui I.T. Morar se prelungeşte. Acum suntem la parastasul de n-şpe zile. E drept, nu mai veghează asupra trupului neînsufleţit decât însuşi realizatorul şi "curticica" sa de pe blog (aţi văzut, curtea e la mare căutare). Într-un articolaş doldora de clişee post-decembriste, de tinerel răscopt, veteran de 13-15 iunie '90, I.T. Morar extinde în mod forţat "vina" de a fi fost puţintel luat peste picior de un redactor al ziarului Gândul asupra lui Cristian Tudor Popescu, directorul cotidianului. I-am scris şi eu un comment, nu ştiu dacă îl publică (cele nefavorabile sunt vigilent triate, bag seamă). Nu neg că dl. Morar ar avea dreptate când invocă dezinformarea practicată de jurnalista de la Gândul. Ce nu mi-a plăcut, ba chiar m-a scârbit, a fost faptul că se adresează pueril, trăgând cu ochiul la "galerie", lui CTP şi nu ziaristei (la fel se execută şi luciat, adresându-se mie prin intermediar). Aici procedând exact ca aceia care, deranjați de adevăr, contestă paternitatea câte unui articol demascator, punând-o pe seama "comenzii", a scrisului cu plată, alta decât retribuţia de jurnalist.

Nu altfel păţeam eu cu intervenţiile mele de pe forumuri, când mă moftangeam şi contestam "genialitatea", "anticorupţionalitatea" şi "jucăuşenia" şi verticalitatea mult atribuite preşedintelui Băsescu. Fără dubii, fără îndoieli, eram numit din start pesedist. În concepţia admiratorilor orbeţi ai preşedintelui, nu poţi fi decât plătit sau pesedist dacă eşti contra idolului lor. Nu există pentru ei altera pars. Or, eu, pesedist...

http://morar.catavencu.ro/2007/09/09/am-fost-demascat-de-ziarul-gandul-cu-cit-i-am-platit-pe-protestatari-plus-o-poza-de-adio-cu-pavarotti/

Unde vreau să trăiesc 2

De data asta, fără igrasie, păianjeni şi alte neplăceri.
PS. Fără muzică nu se poate:

Pastilă antiridicol

Hiacint mi-a întins şi mie momeala (indicându-mi linkul) implicării în "dezbaterea" iscată pe marginea scoaterii din grila TVR a unor emisiuni "culturale". Cum nu puteam refuza o asemenea ocazie de a urmări cu popcornul între buze tălăzuirea prostiei, a solidarităţii linguşitoare de grup, a snobismului ieftin, m-am vârât şi eu cu vreo două comentarii despre cele sfinte pe blogul teroristei. Bineînţeles, acolo, nişte inşi descărnaţi, sensibili nevoie mare la cei care au alte păreri decât ei, „s-au sesizat” cât ai clipi, regrupându-se, cu opiniile gata abandonate, în jurul celei care le dă rost în viaţă - luciat.

De ce pun ghilimelele de mai sus? În primul rând, că, dintru început, totul a fost numai o zbatere flască în care au fost atraşi şi câţiva intelectuali jenaţi, de seamă: Cărtărescu (vezi poza cu M.C. prefăcându-se că citeşte, dar cu un zâmbet stingher şi trădător pe buze), Bucurenci, Daniela Nane (!), etc.; în al doilea rând, emisiunea lui I.T. Morar era un talk-show ca oricare altul, cu ridicat puţin câteva poale-n brâu, cu bârfuliţe (fie şi subţiri), „ca la televizor". Nu mustea de plăcerea a de a citi; invitaţii, cei mai mulţi, erau vizibil torturaţi de obligaţia de a vorbi despre o carte (de regulă, uşoară) pe care, evident, o citiseră cu mari cazne...

În rest, vorba lui Costi Rogozanu (articol scurt, de nota zece, în Cotidianul de weekend): cine poate citi cu televizorul deschis?

Citiţi fără teamă: La ce bun cultura la televizor?

Scris nou

Scris de vest, scris cu miros de viţă de vie coaptă. Scris viu şi înviorător.

Seară sârbească

E-feminine

„Povesteşte-mi ceva! La ce te gândeşti?” Fetele au ştiut întotdeauna mai bine ca oricine să umple tăcerile semnificative cu un absolut nonsens.

***

Am zărit în cămară două oale de lut, folosite altădată de străbunica pentru păstrarea iaurtului. Preţ de câteva zeci de secunde, am uitat de mine încremenit înaintea lor. Sau poate c-am rămas aşa, prostit, toată copilăria, părându-mi că au trecut câteva zeci de secunde…

***

Simbolurile - semnul orbirii noastre. Piscurile unor lucruri, în fapt, neascunse, de lângă noi, pentru a căror percepere noi ne-am pierdut capacitatea. Flash-uri abia sesizabile ale unor realităţi pierdute, dar (mereu) prezente. Simbolurile nu sunt un “semnificant”, ci ceea ce mai putem noi întrezări dintr-o realitate rămasă inaccesibilă.

***

Poziţia dependentului tipic şi dobitoc: mâna zăcând în neştire pe mouse şi ochii pierduţi în monitor. Iată tema pentru pictorul contemporan. Şi nu: „femeie odihnindu-se pe pervaz, cu o ţâţă la vedere”. Nu mai există nimic poetic în posturile umane. Nu mai există, de fapt, chipuri. Femeile zilei nu te inspiră pentru nimic mai mult decât o felaţie grăbită într-un cotlon semiobscur. Chipurile astea - să le colecţionezi, să le posezi în clasoar, aranjate în funcţie de culoarea ochilor, forma buzelor, durata închipuitei felaţii…

***

Femei neumplute. Umflate atât de mult încât înăuntru nu le mai poate umple nici măcar pustiul. Material pentru întreținerea delirului de penetrare. Nici o primejdie să te surprinzi plănuind să-ţi petreci viaţa alături de ele. Ci doar să le pătrunzi şi apoi, dimineaţa, să le scoţi pe hol cu hainele în mână.

De fapt, bărbaţii vor ajunge să umble în erecţie permanentă şi să se împlânte te miri unde, în prima prăpastie fitnessată ieşită în cale. Pentru că astea sunt cerinţele, ăsta-i trend-ul. Acum te copulezi la Mall. Ba nu, acolo faci curte şi totul va sfârşi în parcarea mall-ului, unde hainele scumpe devin, dintr-o dată, piedică în calea incomodei penetrări.

Livreşti (s-ar spune)

N-am cafea şi toate felurile de ceai din casă sunt de copii, dulci şi înmiresmate, sau, mai frumos, plicuri rămase de la Crăciun, cu portocale şi scorţişoară. Aşa că să-mi scuzaţi lipsa de stil şi coerenţă, cred că nici nu mai sunt eu întreagă, ci pulverizată prin toată camera. Da' bine.

Cartea aleanului are surprize năucitoare, ca asta:

"Mîncarea e gustoasă
dar aş prefera să nu mănînc
Să atingi o tînără frumoasă
ca îngerii
este o mare cinste în această vale a plîngerii - Îmi cer iertare
dacă mă lipsesc de toate astea
sau le amîn pe altădată
Finalmente Meditaţia linişteşte
o inimă înfierbîntată
sau baremi astfel ne asigură reclama
pe mine unul însă mă face să mă urc
pe pereţii bîrfei şi ai ai lipsei
de aer "

De fapt, despre romane voiam să scriu. În topul meu personal stau cîteva, poate nici nu ajung la zece, dar asta e din cauză că mă încăpăţînez să fiu autodidactă şi să citesc după simţul meu, fără criteriu exterior. Trec dintr-o carte în alta cu uşurinţa celui care vede legături şi unde nu sunt. Am început cu Bagaj..., ca să ajung la Conversaţii cu o moartă şi apoi Acasă, urmînd un fir neştiut, căruia încă nu i-am găsit nume, dar poate fi evident pentru cei care au studiat literatura. M-am gîndit, citind romanul lui H. Bonciu, la contemporanii lui (mă rog, cei pe care i-am citit) şi diferenţa de stil nu e chiar atît de şocantă. Mi-a fost drag să îl citesc, în plus, am înnebunit şi eu pe cine am putut risipind impresii despre scriitor. Nu aş strîmba din nas la o biografie pe jumătate inventată, dacă ar fi scrisă cu interes şi stăpînire.

Aş reciti oricînd Craii de Curtea-Veche, nu cu mai multă ştiinţă decît prima oară, fără nici o pretenţie. Probabil numai citindu-l pe Mateiu Caragiale, am scăpat de cultul lui I.L. Caragiale, cu care les autres îmi sufocau naivitatea şi fragilitatea, tocmai prin preluarea mecanică, acceptarea de simboluri şi "Ce bine le mai zice ăsta, dom'le!"

Pe urmă Patul lui Procust, nu pentru metodă, ci doar pentru că nu-i de lăsat din mînă de la prima pagină pînă la ultima.
Pupa russa, care mi-a torturat o toamnă întreagă. Şi acum n-o mai găsesc nici măcar la anticariat, mi-e dor să o recitesc şi să stau ca în faţa unei minuni (nu obiect).
Cel mai iubit dintre pămînteni, care-a stîrnit discuţii interminabile între prietenii de atunci.
Tache de catifea, despre care-am scris, şi Sara, despre care am uitat să mai scriu.
M-am entuziasmat potrivit şi de Cruciada copiilor. Acestea sunt primele care mi-au venit în minte, poate căutînd atent prin notiţe aş mai găsi nişte entuziasme acum prăfuite sau argumente care să nu ţină de vreo întîmplare personală. Dar, ce mare fericire, mai am încă multe cărţi de cunoscut.

Direcţia Bucurenci

"Sărmanul" Bucurenci, brandul de pe Dâmbo. Şi-o încasează din nou, de data asta mult mai prăpăstios. Atacul vine de la vecinul său de pagină, Mircea Mihăieş, în EVZ. Cred că va ajunge în curând să-i fie dor de tonul coroziv-distructiv folosit de Andrei Pleşu, când l-a pus la punct în Dilema Veche. Pentru că Mihăieş îl pulverizează. Cel puţin, cred că şi el e ţinta textului respectiv - există "semne" uşor identificabile.

Dar care poate fi satisfacţia să dai într-unul lipsit de apărare? Unul ca Bucurenci, dl. Brand, este inofensiv pe meleagurile acestea. Un stângist de bibliotecă, beneficiar cucernic, poate puţin cam ingrat, al progresului capitalist.

MIHAIES: Duhoarea stepei

Aşteptându-l pe tsunami

Întrerupem programul obişnuit, deschideţi dracului geamurile!, pentru a vă aduce la cunoştinţă producerea unui nou cutremur, că ne sufocăm aici şi pute, o posibilă replică a celui din decembrie 2004, insula Sumatra, aşteptăm tsunamiul, în acest răstimp, adică până sosește valul ucigaş, mai aveţi răgaz să daţi fuga la cinematograful din colţ pentru a vă aproviziona cu popcorn de la tonetă, vom discuta cu invitatul nostru din studio, domnul Fior Convulsescu, cutremurolog şef la Institutul pentru supravegherea, paza şi ocrotirea cutremurelor pe cale de apariţie, şi papornițele astea, ticsite cu rufe murdare pentru acasă, şi tu puţi a brânză, şoferul - încremenit cu celularul topit și lipit de ureche, aerul e puţin şi încercăm să-l împărţim în aşa fel încât să se ajungă la toţi, să nu care cumva să intre vreunul dintre voi peste rând că-i tai nara stângă cu satârul, instalaţia de aer condiţionat suflă aer gata încălzit, proaspăt uscat, îmbogăţit cu praf de mucegai, cu fungi, cu bacili, cum ar fi imbecilul Koch, responsabilul cu oftica, fata asta palidă, cu piele ireal de albă: i se zăresc frânturi de sâni rotunzi, îi presimt reci, uşor asudaţi, de sub cămaşa azurie, îngrămădiți să iasă printre nasturi, piele albă cu multe aluniţe, efortul vizual mă costă grăbirea respiraţiei, aş omorî pe oricine ar îndrăzni să mă atingă, nana asta îşi freacă rotula de piciorul meu, o simt: e caldă şi duhneşte a hoit, nu vine valul tsunami, avem informaţii că agenţiile de ştiri şi televiziunile îl aşteaptă deja de trei ore, deci nu mai vine, dezamăgire în glas, au trezit-o degeaba pe promptereasa andreeaesca, să-i dea ei privilegiul de a mitralia cu fălcile alea de moldoscroafă, băi, aia-i Firea!, fardată cu un strat gros de fonduri funciare de ten,  ăstimp unei femei îi crescuseră pe nesimţite mustăţi negre, pufoase, numai bune, de răsucit până la Oradea…

un pic de tsunami, unul mic, şi promptereasa reapare de dincolo de sticlă, se înregistrează şi câteva victime, oamenii sunt evacuaţi, parcă i-a revenit zâmbetul prompteresei, acum chiar că-şi câştigă pâinea, cuvintele turuite curg serbede, și-n lipsă de altceva vedem pentru a douăzecşişapteamiaoară imagini cu catastrofa din 26 decembrie

turiştii îşi fac poză cu catastrofa. Catastrofa dă autografe turiştilor.

 unul chiar o ia în braţe, catastrofa rânjind satisfăcută.

***

O reclamă ne anunţă că a apărut sticla economică. Asta da invenţie! După zahărul fără sare, peretele fără nucă, ciocolata albă şi evreul nazist, iată că omenirea trece un nou prag în drumul său neabătut către progres şi civilizaţie, către o societate multilateral dezvoltată.

***

Reclama la un laxativ. Pe numele său de fată, Dulcolax. Voiceover-ul îi laudă calităţile, spunând, printre altele, că medicamentul ştie unde să meargă, adică încotro să se îndrepte. Este neabătut în calea sa. La final, vocea aceea care face paradă de dicţie (zum risiko und nebenwirkungen) şi de rostirea rapidă te îndeamnă să te adresezi medicului sau farmacistului, dacă apar “manifestări neplăcute”. Ce ar putea fi mai neplăcut în urma consumării laxativului decât diareea însăşi?!

***

De multe ori, vorbele nerostite la timpul potrivit se apropie de mine în pâlcuri bine organizate, mă împresoară şi mă hărţuiesc fără milă. Mă însoţesc acasă, dorm cu mine în pat şi-mi pătrund în somn, determinându-mi mersul viselor.

***

A se recunoaşte personajul:

„Aici, în Sud, la Porţile Orientului, sunt la modă pitoreştii, guralivii, cei cu farmec şi tupeu, care ştiu totul fără să citească. Multe personalităţi publice importante se remarcă doar prin vorbărie şi tupeu. Ceea ce zice X sau Y la beţie, fenta, gafa, poanta, replica, lui la o sindrofie etc. Sunt mai importante decât ceea ce a scris, dacă a scris ceva! Căci şi ascultătorii, în majoritatea lor, au, din nefericire, înălţimea şi cultura oratorilor.” (Augustin Buzura - Tentaţia risipirii)

Tâmpirea prin cultură

Găsesc în paginile jurnalului personal un text transcris acolo de mine, cine mai ştie când și de unde, tocmai pentru suculenta lui paradă de prostie, inteligent „susţinută” de un vocabular scremut, castrat, de un umor involuntar cum nu rar întâlnim printre studenţii la filosofie (viitorii hermeneuți, şi nu numai), care fac primul pas (şi ultimul) către „învăţarea gândirii”:

„În urma hierogamiei, odată cu realizarea distinctivităţii, unităţii celor două aspecte esenţiale ale vremuirii, apare şi tristeţea adamică, nostalgia consecinţei ireparabile; flux şi reflux într-o mişcare, până la urmă centripetă, de enstaziere, a ceea ce este unic spre ceea ce este. Unul, balansul aparent este alternativa iluzorie, până la urmă, dualitatea inexistentă în sine a oricărui mod particular ce legimitează paradoxul existenţei. Tristeţea lucrului, care îşi reia în fiecare clipă şi cu fiecare mod existenţa, este una din manifestările Indicibilului; este totdeauna dificil să accepţi identitatea unei neîncetate pulsaţii existenţiale care îţi dă măsura - şi lipsa comună de măsură cu periferia limitelor cuprinse în destin - unui centru pe care îl determină într-o Alteritate."

Ce să zic? Eu unul sper că, după ce a scremut frazele astea, Theodoru Ghiondea s-a dus altan la colegul de apartament să-l întrebe unde-i fripteuza şi apoi şi-a tras o porţie zdravănă de cartofi prăjiţi. Că-i merita!

Orice om de bună credinţă căruia îi este dat, măcar o dată în viaţă, să descopere că „e dificil să accepţi identitatea unei neîncetate pulsaţii existenţiale, care îţi dă măsura unui centru, pe care îl determină într-o Alteritate” merită după aceea o porţie bună de cartofi prăjiţi. Ar fi nedrept să stea lucrurile altfel.

Opinia mea e că: uite, asta se petrece celor care sar prea multe luni peste bunul, bătrânul, burghezul şi sănătosul mers la bordel.

Ah! Bolboroseli...

Oradea. Aud voci. Umblu paşnic pe stradă şi vocile şoptite se agaţă de mine, îmi intră în piele, îmi seduc timpanele cu sonorităţile lor mute, prăvălite peste mine din alte timpuri. Murmurul pereţilor străvechi, dialogul de sticlă al geamurilor mari şi triste, al obloanelor, explozia imperceptibilă a bucăților de rugină, mușcând din mândria balcoanelor cu dantelărie de fier forjat art nouveau; cărămizi fărâmiţate de umezeală, jignite de impotenta renunţare, de neîngrijire, stucaturi ştirbite.

Casele mele. Le îmbrăţişez pe toate cu privirea, le preţăluiesc ca un poticarăș starea, cu inima strânsă de griji: halul în care au ajuns!, le ascult păsul, le adulmec parfumul, al lor şi al proprietarilor demult dispăruţi. Colectez în dosarul memoriei mirosul lor de vechi, plin de istorisiri. Mirosul lor tare, ca al unor săruri din acelea cu eficacitate demonstrată în trezirea din leşin a doamnelor simţitoare şi nevricoase. Case pedante. Bătrâne, dar ne-moarte, de aceea - înspăimântătoare, ademenitoare. Vor să mă înghită, să mă facă pierdut în vastele lor interioare. Case cochete, cu şifoniere imperiale lucrate de meşteri tâmplari, cu tablouri de familie, cu lecţii de muzică luate la pianul vienez, cu intrări pe sub poartă ce dau în curţi desprinse de tot ceea ce noi, convenţional, numim, realitate, istorie.

***

Înjur cu sete ceasurile, cu ce altceva se ocupă ele decât să „grăbească” trecerea timpului? O însoţesc, o marchează, îi subliniază ireversibilitatea, o dată în plus. Rotaţia acelor ceasornicului şi cea a Pământului - două mișcări absolut gratuite. Nu semnifică nimic, nu dovedesc nimic. Cu îngăduinţă admit că aceste gratuităţi intrate în comun ar putea dovedi că nu există trecere, ci doar descompunere. Marele filosof contemporan, Mircea Geoană ar fi zis: Există decât descompunere.

***

Greaţă îmi provoacă secvenţele din filmele americane turnate în răsuflata Veneţie sau în cinicul Paris! Amorezații se duc să-şi consume iubirile cartonate în Europa, de parcă întinele pajişti din Kentucky n-ar oferi destul spațiu. Şi ce semnificaţie comercială are Parisul în economia iubirilor lor! De remarcat turnul Eiffel, care se zăreşte, în filmele amintite, de la orice fereastră.

***

Toată bolboroseala asta despre duminică - zi a reculegerii, a odihnei obligatorii, a păcii interioare! „Liniştea” zilei de duminică este una de natură nevrotică. Este o stare autoindusă, o toropeală anxioasă, născută în gândul de nealungat al apropierii terifiantei dimineţi de luni. E ceva timp de când am început, fără a băga de seamă, să urăsc duminica.

***

„Domestos - ucide toţi microbii cunoscuţi”. Deci, cu cei din afara oraşului nu are nici o treabă?

*

În spaţiul virtual. Zăcem cu toţii, deopotrivă - nesatisfăcuţi, părăsiţi, dezamăgiţi, loviţi de soartă, nedreptăţiţi genetic, frustraţi, măcinaţi de tare, manii, paranoia; neîncrezători în sine, lipsiţi de respect de sine; suntem cu toţii clienţii fideli ai chat-ului, ai forumurilor, unde stăm în aşteptare sau vânăm timid, ori mai prăpăstios (tot din timiditate), la adăpostul unor nicknames pompoase: dure, expresive, fabuloase.

Ne găsim cu uşurinţă între noi, suntem deseori ţinta sigură, asumată masochistic, a celor frumoşi, tari pe poziţie, „bazaţi”, cu haine la modă, cu fete (sau băieţi) venind pe bandă, ţinta batjocurii lor. Ei ne simt din două-trei replici, suntem vânatul lor lesnicios din weekend şi din toate nopţile noastre solitare.