Faliment

Criza a sosit numai bine. Pe mine mă chinuia plăcut, în tot cazul, dorinţa obsesivă a falimentului. Mă curta, cu peţitori pregătiţi la poartă, ispita spulberării orânduirii celei fără farmec: a fişierelor, a solicitărilor de cotaţii, a arhivării, a amabilităţii veşnice. Să mă întorc în încropeală, să-mi repornesc mintea, scoţând-o din păienjenişul celor 8 ore inflexibile. Să cultiv ciuperci albe în grajdul cel betonat, rămas de ani de zile fără marhăle lu' bunu', şi să le vând en gros la supermarket. Să fiu aproape un parazit. Să redevin un individ şi nu un „membru al echipei”. Voluptatea rătăcirii prin anonimatul cretinizant al marii organizaţii s-o las în seama celor cărora le e frică să rămână singuri cu ei înşişi, celor care au ajuns să creadă că redempţiunea şi nemurirea pot fi obţinute trecând printr-o carieră reuşită, „strălucitoare". Cum eu nu pot fugi din proprie iniţiativă afară din organizaţie, încă fascinat de fluturaşul de salariu, aştept tăcut falimentul. Dau un Richard şi un Godot pe un faliment. Când singura distracţie, singurul amănunt născător de ceva ce seamănă a duh dintr-un birou este încercarea zilnică de a vâna o muscă ameţită, luată prin surprindere de venirea toamnei, îmi rezerv dreptul de a tânji cu putere să ies, să plec.

Dimineţi clare

Nu altfel s-au petrecut lucrurile şi azi. Somn - aparent - îndestulător. Trezire devreme, ceva timp pentru lectura restantă din "22". În suflet, ca-n pustă: cer curat, vânt aspru. Nici un nor. Este exact circumstanţa favorabilă recall-urilor (secretul e că nu eul conştient e cel care îmi scotoceşte memoria, fiind vorba de o invazie neprevăzută de flash-uri, deci nu ştiu dacă recall e termenul potrivit). Imagini şi simţăminte ce erau jurat uitate, năpădesc o minte setoasă de despicat fir în patru, de teoria chibritului. O linişte interioară rece asigură alunecarea în bune condiţiuni a procesiunii gândurilor negre, a probemelor meschine, adunate ghem, a geloziilor retrospective, din care îmi aleg una, oarecare, greu abordabilă. Una cât mai iraţională, otravă pentru luciditate, na, să ai cu ce te ospăta, să te saturi de limpezimi, bâjbâie acum!

Eu nu-s ca alţii. Aceia se simt întunecaţi gata de când se crapă de ziuă, pregătindu-se deja de nereuşită. Când se întâmplă să mă trezesc limpede cristal, cu ochii sfredelind lucid şi inutil tavanul, pe la orele 06:30, adică binişor înainte de soneria telefonului, setată să clopoţească la 07:10, cam ştiu că mă aşteaptă o zi care dospeşte în ea un conflict, un ghinion, o lovitură de soartă potrivnică. Fie voi atrage - ca autor fără voie al cine ştie căror acte ratate (aha, deci e şi-n mine ceva care mă sabotează!) şi al unor mesaje subliminale cu conţinut agresiv - vreo întrebare inchizitorial-încuietoare din partea superiorilor, fie voi răspunde, out of the blue, arţăgos unui coleg bine intenţionat şi: gata gâlceava! Aceste stări, recurente, îmi şoptesc că există pms (doar că se numeşte premenstrual superstition) şi la bărbaţi.

(În foto: art nouveau/secession arădean)

Tentaţia regresului

Instigare la revendicări bugetare. Calcul meschin, disperat proiect autosalvator, cu o perspectivă de...2 metri, sabotarea ideii de strategie pe termen îndelungat, praf colorat şi halucinogen în ochii electoratului, care (ştim bine, că doară noi suntem ăia) gândeşte şi votează cu stomacul. Cum naiba poţi trage cu bună ştiinţă o ţară întreagă în jos, gândindu-te doar la viitorul (nici acela prea îndepărtat, pentru că orice guvern ar cădea la câteva luni sub povara efortului de a împăca atâtea guri care mănâncă de la stat) partidului tău!? Măcar atâta decenţă să aibă cât să admită că nu poţi găsi resursele unei asemenea măriri într-o lună, chiar dacă ele există (fireşte, nu spunem unde, o să vă arătăm dacă ne votaţi).

De valoarea salariului meu cui îi pasă? Abia am ajuns să acumulez câteva sute de euro, să trec de pragul mediului pe economie, şi, credeţi-mă, nu mi-e foarte uşor să renunţ la valoarea asta, la puterea mea de cumpărare, pentru că nişte cretini urâţi, buhăiţi, beţivi şi cu doctorat obţinut peste noapte, autonumiţii politicieni, vor să-şi servească (cumpere) acum, neapărat acum, în prag de alegeri (dacă aranjamentul ce ni se coace se va mai putea chema alegeri), clientela politică, alegătorii! Nu ştiu ce aş fi în stare să fac dacă acţiunile sindicale care se anunţă la nivel naţional îmi vor periclita viitorul profesional - salarii mai mari, nejustificate economic, înseamnă şi taxe mai mari pe producători, pe investitori (nu e suficient ca porcilor din regiile/agenţiile de stat să li se taie din indemnizaţii, aşa cum mârşav se insinuează; reparatoriu, da, dar nu suficient). Or, în ţara aceea eu nu accept să locuiesc şi să procreez.

Am impresia că dl. Băsescu s-a învăţat prea bine cu stiloul de preşedinte, cu care împarte promulgări sau respingeri arbitrare în dreapta şi-n stânga. Eu unul îi pregătesc un vot negativ de nu se vede, la anul. Şi o să am grijă să o facă şi alţii. Promit! Fără presă va fi pierdut, or singurul lui atu fiind acela de showman, pentru a se desfăşura îi trebuie o scenă: media. Şi, în ziare, dacă mai are două-trei condeie de partea deciziilor sale de gălăgios fără putere, e bine. Îi vor fi spulberate visurile de realegere, dar e prea încântat de poziţia sa, de creditul cu care l-au învestit curtenii, ca să realizeze. Eu unul refuz să mă întorc la milioanele de lei fără vlagă. Abia m-am aşezat, oarecum, pe o "orbită" decentă. Cu toată consideraţia, nu cu bugetarii era cazul să se înceapă acum operaţiunea curtarea electorală iresponsabilă, ci, mai cu seamă, să fi fost sprijinite (măcar lăsate în pace) puţinele sectoare rentabile, care contribuie la acumularea acelui bătut-de-soartă buget şi care dau în statistici senzaţia că avem şi noi o economie! Trebuie administrate înţelept, cu măsură, cuceririle reformei (cvasi-simulată, dar...reformă!), stabilitatea obţinută, aşa precară cum e. Ce naiba, nu suntem încă Acolo! Nu suntem stat de top european.

Dar noi, cei mulţi, proşti şi cu încrederea abuzată, chiar să acceptăm să ne înecăm ca (loc pentru termen incorect politic) la mal de dragul unei bunăstări ce ar dura, optimist, până în ianuarie? Nu putem abdica odată de la foamea asta de imediat? Aici vorbim de o ţară nu de actul defecaţiei!

Scârba

Cred că nu a gândit Traian Băsescu niciodată mai îngust şi mai străveziu josnic din punct de vedere politic (haide, mă daţi în judecată?) decât atunci când a semnat legea celor 50%. Nu a gândit nici măcar că făcătura aia de ocazie, pe care o conduce din puţina umbră tomnatică a Cotrocenilor, numită PD şi L, are ceva şanse a ajunge la guvernare în urma apropiatelor alegeri şi s-ar putea confrunta cu obligaţia de a identifica din piatră seacă fonduri care să acopere măririle salariale, apărate acum trâmbiţat-greţos-interesat-iresponsabil-populist prin gura marionetei Boc. Oare să fie atât de neruşinat păstrată la vedere singura preocupare a lui Traian Băsescu, aceea de a câştiga nişte alegeri? Atâta amar de obiectiv are un partid politic care pretinde respect şi popularitate (chiar cu preţul linşajului mediatic - în caz că-l critici pe mesia venit de pe mare -, practicat pe ediţiile online ale ziarelor de cohortele imbecile de fani analfabeţi pede-le). A câştiga nişte alegeri? Ăştia chiar nu văd mai departe de noiembrie 2008? Chiar cred că se tot poate fura şi nu se mai termină? Îmi doresc să fie PD-L partidul unic, să formeze singur guvernul, să dea bani tuturor cu sacul, dacă sunt aşa de talentaţi întru macroeconomie. Vreau să dispară mitul năpârlit al acestui partid, girat de tot mai puţini intelectuali veritabili, poate de atâţia câţi poţi număra pe degetele unei mâini. Vreau să-l văd pe Stolojan premier şi să asist, mâncând popcorn, la strivirea lui de valul de revendicări sindicale. Liberali de rahat turcesc.

Mi-a plăcut: "the contemporary American screen, with its talking Chihuahuas and adult male babies with mother fixations"

Recenzenta de pe online-ul NYT, MANOHLA DARGIS, m-a delectat (din nou) cu o cronică la filmul “Synecdoche, New York”. M-a îmbârligat şi acroşat din primele rânduri prin suspecta absenţă a unei "priviri" cât mai obiective (cum m-a obişnuit). Vizibil, pelicula a răvăşit-o, a scos-o din pepenii ei de newyorker scorţos, deci, nu-mi rămâne decât să îndemn: să o vedem şi noi! Poate domnii Gorzo et A.L.Ş. ne vor omeni în curând cu opiniile dânşilor. Să nu fie cumva, însă, vreo comedioară cu accente socialist-autocompătimitoare, ci, chiar cum susţine doamna Dargis: about authenticity, including the search for an authentic self in an inauthentic world.

...a film about failure, about the struggle to make your mark in a world filled with people who are more gifted, beautiful, glamorous and desirable than the rest of us — we who are crippled by narcissistic inadequacy, yes, of course, but also by real horror, by zits, flab and the cancer that we know (we know!) is eating away at us and leaving us no choice but to lie down and die.

Dreamer, Live in the Here and Now

Un comentariu devenit "postare"

Oi fi scris - mulţumesc! - frumos despre teeneri, dar, vă invit cu un zâmbet insistent, nu omiteţi şi ce am scris - da, nu prea onorant - despre NOI, privindu-i de multe ori cu o melancolie ostilă pe ei! NE E CIUDĂĂĂ! SĂ O RECUNOAŞTEM. Le pizmuim frăgezimea, prospeţimea, iresponsabilitatea, care le permit orice excese fără ca a doua zi, a treia zi, peste o săptămână, să fie încă dărâmaţi (cărţi, sex, droguri, alcool, chiul, revolte, amor pătimaş, evaziuni, câte un pic sau mult din toate). Ne râcâie că noi nu o mai putem duce ca "odinioară". Că suntem nişte asini corporatişti, încorsetaţi de bună voie în veşnicele noastre cămăşi albastre sau rozalii şi robiţi amorurilor forţate pe birou (iscate din nimic) cu orice neinteresant(ă), slut(ă) sau urât(ă) care ne pare, brusc, atractiv(ă), în orbirea şi distorsionarea de percepţie aduse de lipsa acută a vieţii sociale. Ne e ciudă că avem bani şi îi consumăm compulsiv pe haine şi obiecte casnice, care să ne facă închisoarea de lux, puturoşenia şi neputinţa mai iluzoriu suportabile. Haine pe care le purtăm la muncă şi la team building-uri de căcat, unde ne distrăm programat, ca nişte idioţi la comanda altor idioţi, specializaţi în asta.

Nu vreau să doarmă în pace conştiinţa cuiva care se complace în a crede că evenimentele inegalabile ale vieţii sunt futaiul casual cu şeful, după un overtime obositor, şi mărirea de salariu acordată anual. Cunosc, va cădea, inevitabil, stupida şi defetista: dar, Cristian, aşa e viaţa. Ne naştem, creştem, înflorim şi apoi trebuie să ne-o câştigăm pe brânci. Ok, am fost înştiinţat de această maximă noutate! Dar pot să rămân la fel de revoltat şi de în-ciudat? Mi se dă voie să nu accept? Mai există şi altceva în afară de redecorarea periodică a casei, conform fengshuiului nu ştiu cărui pederast ratat, târât valize prin aerogări şi schimbarea automobilului la 3 ani.

Ah! pe vremea mea...

Nu întotdeauna, noi (ăştia mai copţi) privim teenerii cu ură doar pentru că-s gălăgioşi, impertinenţi, mulţi şi peste tot. Nici măcar "tineretul din ziua de azi..." nu este mereu motivul real pentru care îi respingem ades, fără să cugetăm. Când vom admite, totuşi, că ne comportăm aşa, refuznic, straniu, iraţional cu ei pentru că îi invidiem? Ne uităm ironic la fularele lor imense, purtate în plină vară, la tricourile strâmte, cu aspect ponosit, ce ascund străduit comori de sâni plini, şi carne fragedă, pielea afişată cu insolenţă. Pufnim comentându-le franjurii inegali ai bretoanelor, ce nu maschează numai coşuri, ci şi ochi minunaţi, îndrăzneţi. Le persiflăm romgleza şi gadget-urile purtate la vedere - de parcă ar fi onorante grade militare. Îi înjurăm cu năduf "matur", raţionând tot timpul doar la suprafaţă, pentru că - în orele când ar trebui să fie în clase - vedem oraşele pline de trupurile lor îmbrăcate fistichiu, pulsând de poftă de viaţă şi de afirmare imediată. Ca o paranteză: nu cred că maronizarea şi cenuşizarea îmbrăcăminţii, observabile la cei deja intraţi la universitate, sunt o pură întâmplare. Eu le văd ca pe nişte manifestări superficiale ale începutului devitalizării; devitalizare prin bombardament cu surplus de informaţie, prin nevoia copleşitoare de a imita adulţii şi de a le satisface aşteptările, devenind astfel mai scorţoşi, mai prăfuiţi, mai sobri, pre-corporatişti, adică. Nu e greu să bănuieşti, în cele din urmă, că Viaţa este atât: ceea ce se petrece între 16 şi 20 de ani. Restul e imitaţie dusă la perfecţiune, defilare în rânduri strânse (excepţiile sunt doar artiştii), senectute în avanpremieră, plonjare impotentă în livresc şi-n nostalgie. Restul e pregătirea unui ferpar cât mai măgulitor şi cât mai îndepărtat, prin stilizare, de ceea ce se înţelege prin Sine.

Urticarii

Mi-am comandat de peste 30 de ori cărţi de la Polirom până acum, în mai bine de un an. Este mare sărbătoare când ele îmi ajung perfect intacte, adică fără urechi de măgar insuportabile şi insurmontabile pe la colţuri, fără cotoare julite. Foarte ades, hârtia de înveliş e ruptă, sfâşiată exact acolo unde-s muchiile cărţilor, vă daţi seama ce se petrece cu paginile albe în acele zone! Aş fi în stare să mi le comand din nou (dacă nu aş fi plătit deja o groază de bani pe ele). Mie nu-mi plac cărţile în orice hal, mai ales că le comand direct de la editură, nu de la anticar. Dacă-s deteriorate, îmi vine să le arunc, sunt maniac. Din acest motiv, nu-mi prea place să dau cu împrumut. Nimeni nu citeşte - nu am întâlnit până acum - cu grija specifică mie. Prietenii mi-s îngroziţi. Fără negreală pe pagini, fără crăcănări inutile. Par neatinse după lectură! Le venerez. Şi Polirom mi le împachetează cu atâta neglijenţă! O fi aşa scumpă o cutie de carton antişoc în loc de hârtia aia neputincioasă? Plătesc în plus. Iar poştaşii nu au cu ce juca o miuţă în spatele camionului, decât cu coletele mele? Să li se cumpere mingi. Cum suie pachetele în maşini, unul pasează şi altul stă la preluarea din voleu?

Ştiu, acum se vor găsi tot felul de guralivi care vor scrie sau gândi că lor le vin cărţile în bună stare. Ştiţi ce, nu-mi pasă. Mie îmi vin cu regularitate boţite! Aşa am primit astăzi Cutia cu bătrâni a lui Andrei Oişteanu.

Sărbătoarea vinului - din memoria telefonului

Organizatorii l-au numit, pretenţios, Festival. Nu e aşa, degeaba au adus şi instalat un oarece cort de spectacole şi au dat drumul, româneşte, la fumăraie, cele 10 standuri cu butelci şi butoiaşe de vin, drapate cu tulpini de trestie nu au reuşit să se ridice la înălţimea pompoasei denumiri - Festivalul Vinului. Dar m-am simţit în Arad ca acasă. Poate lumina aceea ca de dimineaţă mult prelungită, poate străzile fără maşini, fără oameni. Poate minunea de a-mi auzi paşii pe pavaj, în plin centru.Un colţ de parc Eminescu (mă irită intens prinuzuitarea acestui nume, Aradul are celebrităţile sale), în spatele Palatului Administrativ, imediat lângă făţosul şi jugendstilizatul Palat al Culturii. O frumoasă cruce-monument, pe stil vechi. Tarabele, în careu, în jurul crucii, lume în straiele cele bune, doamne, domni, pipiţe care au simţit că e rost de catwalk. Soare lung, oră incertă, frunze rare, fum molcom. Ţărani în haine sport amestecă impasibili, dar cu coada ochiului la noi, în căldări: fasole cu ciolan, gulaş, varză acră. Vin fiert la ceaun. Vinul buuun! De Mîsca, de Miniş (Wine Princess), de Pâncota - vin melancolic, maturizat pe îndelete sub soarele apusului, vin roşu de dealuri Vestice, din Podgoriile Aradului. Înainte vreme, Podgoria era ţinută laolaltă de un drum de fier, străbătut de un tramvai verde, electric. Acum, linia smulsă, tramvaiul - amintire.

Cramele nu-şi scoseseră toate vinurile la prezentare, ce stupid! Minişul nu adusese la vedere burgundul său pietros. Nici măcar sub tejghea. Doar dacă încercaţi pe Mărăşeşti, fosta Goga, la vinoteca noastră. Cumpăr un pinot noir şi o cadarcă. După care, le-am purtat prin oraş ca pe parfumuri. Oraşul era larg, îşi deschisese duminicii străzi neumblate. Şi, pe la orele două ale după-amiezii, slobozise din lanţ vânticelul acela subţire, de pe Mureş, ce alungă subprovincialii pe la casele lor. În paralel, se desfăşura în oraş un festival de etnojazz, prilejuit de zilele Cehiei (în zonă, există o semnificativă comunitate cehă şi slovacă) şi Festivalul de Teatru Clasic. Atât! Anticariatul era deschis până sâmbăta, inclusiv. Doi pereţi cu cărţi şi unul cu o cortină bleumarin. Orarul mi-a plăcut. Dar poza lui a nimerit la altă postare.

Ochi de câine albastru - nuvele despre care nu am putut scrie

Abia-şi sfârşise vorba, şi deja se afla aproape goală, cu flacăra prelingându-se pe pielea-i arămie. "Mereu am tot vrut să te văd aşa, cu pielea de pe pântece adâncită, de parcă ai fi făcută din metal." Şi, mai înainte de a-mi da seama că vorbele mele păreau de prisos în faţa goliciunii ei, rămase nemişcată, încălzindu-se la lumina sfeşnicului, şi spuse: "Uneori cred că sunt de metal". Păstră o clipă de tăcere. Poziţia mâinilor ei deasupra flăcării se schimbă uşurel. I-am zis: "Uneori, în alte vise, am crezut că nu eşti altceva decât o statuie de bronz de prin vreun colţ de muzeu. Poate de asta ţi-e frig." Iar ea spuse: "Câteodată, când dorm pe partea inimii, simt cum pielea mi se aspreşte. Simt cum trupul mi se goleşte şi pielea mi se face ca o foiţă de metal. Atunci, când sângele îmi zvâcneşte înlăuntru, simt de parcă cineva mi-ar bate cu degetele în pântece şi-mi aud sunetul de aramă în pat. De parcă aş fi aşa cum spui tu, din metal laminat". Se apropie şi mai mult de sfeşnic. "Mi-ar fi plăcut să te aud", i-am spus. Iar ea zise: "Dacă o să ne întâlnim vreodată, pune-ţi urechea în dreptul coastelor mele, când dorm pe partea stângă, şi ai să mă auzi sunând. Totdeauna mi-am dorit s-o faci odată şi o dată."

Gabriel García Márquez - Ochi de câine albastru, RAO, 2007

Puer aeternus

Se întâmplă ca visul să mai dureze câteva minute chiar după ce am deschis ochii. Îl poţi surprinde furişându-se către lada fără lacăt a uitării. Îi captez ultimele rămăşiţe: casa cu multe uşi, culoarul lung; vopseaua de pe uşi decojită şi refăcută neglijent, peste umflături. Vecinii în postura de copii răsfăţaţi, cu părul albit de ani. Nevoia de a fi apreciat, odată plasat oniric - sub protecţie - în casa copilăriei. Renovarea intrărilor, făcută la repezeală, peste vopseaua plesnită, uscată, decojită... Maro-sângeriu.

...nu le plac decât în îmbrăţişarea aceea de câteva minute, încercare zadarnică de a-mi minţi singurătatea.

Fetele imberbe. Pubere, dar presexuale. Se acuplează imaginar în cuprins de sms-uri dulcege şi culminează orgasmic cu beep-uri insistente, date cu număr ascuns.

Câteodată mă regăsesc a fi chiar fericit în oboseala mea. Que faire après dix ans de rien? Visez că fug, evadez de undeva, hăituit de poliţişti printr-o pădure ce ascunde nişte coline abrupte. Nu pot scăpa.

Oraşul s-a deşertat ca la un semn, odată cu începerea şcolilor superioare. Despărţire prostească, şcoala nu ar trebui să stea niciodată în calea iubirii. Aş abandona oricând, pentru a-mi trăi iubirea. La judecata personală de apoi, netrăitul va atârna greu la dosarul penibil al acuzării. Obsesia carierei, a patalamalei. Îndiplomăţeala asta steriloidă. Odioasele „prezenţe"! Litri de lacrimi pentru fiecare în parte, odată cu primele semne ale sclerozării aduse de vârstă. Divinitatea va trebui mai întâi să ne izbăvească de noi înşine, abia Apoi să treacă la lista propriu-zisă de păcate.

Toţi se grăbesc să-mi abandoneze oraşul. O adevărată goană departe de oraş. Rămânem noi aici. Singuri, seduşi, amăgiţi. Cu frigul ăsta, deja ostil. Cu pustietatea străzilor. Cu sărăcia zgomotelor serii. Cu cărţile necitite. Cu trupul neîmplinit. Dar asta am mai scris deja, pe toate blogurile. Va deveni tradiţie, în fiecare toamnă.

„Atunci când este privit ca o tulburare a personalităţii, cea mai şocantă caracteristică a lui puer aeternus este importanţa exagerată acordată spiritului. Von Franz (1971) descrie prin termenul de puer pe oamenii care au dificultăţi în a se stabiliza, sunt nerăbdători, rupţi de realitate, idealişti, gata mereu să o ia de la capăt, aparent neatinşi de vârstă şi fără prihană, predispuşi la evaziuni imaginare." (Mic dicţionar al arhetipurilor jungiene - A. Samuels, B. Shorter, F. Plant, Echinox, 1-2-3/1996)

Passin' through

Eu nu (mă) mai ţin minte. O defilare de cochetării şi fandoseli între care nu mă mai găsesc. Dar şi: ceva abia simţit, un fir deşirat în cîteva scrisori, ceva care tînjeşte şi nu îndrăzneşte să ceară. Acelaşi fir prin listele de lectură (tu cum alegi cărţile pe care le citeşti?), prin hotărîrile stupide, ţinute în picioare de cele mai spinoziste argumente (adică doar de încăpăţînare).

Azi fredonam: passing through, passing through. A trece ca gîsca prin apă, într-o altă definiţie. Să treci cu nesimţire şi lumea se închide la loc, ca suprafaţa apei. Iar cînd te uiţi înapoi, zici: oh, am simţit asta şi asta, am văzut asta şi asta, oh, ce frumos a fost, ce bine că ne-am împiedicat unii de alţii.

Jazz de necazz

Nu țin să mă amăgesc: mi se pare sau chiar m-am obişnuit să privesc o făptură femeiască fără a simţi nedietetica nevoie de a o înghiţi pe loc. Ştiu, în sfârşit, cum să-i ies din vâltoare şi cum să arunc un ochi sceptic asupra ei, asupra noastră. Am rătăcit pe undeva ochelarii mei de cal.

O imagine dureroasă: un recall, cu taică-meu în faţa comisiei care împărţea posturile în învăţământul arădean, în urma reducerilor de activitate ale căror victime fuseserăm amândoi. Se îneca în vorbe, copleşit de sentimentul nedreptăţii care i se făcea tocmai lui - un om cu jumătate de viaţă dedicată educaţiei altora (plozilor nației). Şi vaca aia cu păr ca paiul dezhidratat şi nume de sudistă, rimând cu căcălău - inspectoarea generală, trona pe un podium în sala de festivităţi a Școlii Normale. Un personaj de sinistră amintire, de o vulgaritate aparte, deşi ai fi aşteptat altceva de la o profesoară de limba română... Eu - copil din nou. Tatăl meu - privind în sus la spălăciţii aceia care tăiau şi spânzurau (după cum le dicta mita) în şcolile judeţului - încurcându-se în cuvinte, bâlbâindu-se înecat de revoltă.

Sunetele de minimal călătoresc prin mine cu viteze ilegale, văduvindu-mă de idei, deraţionalizându-mă. Raţiunea, rămasă impotentă şi fără speranţă la intrarea în transă.

Aldous Huxley, Orb prin Gaza: „Cât de frumoşi erau copacii toamna! Neîndurător de frumoşi; insultători chiar, de n-ar fi fost ceva deznădăjduit în încremenirea lor, ceva fragil ca sticla, arătând că dezastrul avea să vină curând."

Nicăieri nu se simte chitara mai bine, mai înţelept folosită, mai răsfăţată decât în mâinile unui bluesman. Ăsta nu o zgârie, nu o agresează decât atunci când, cântând, ai zice că se împreunează cu ea. Bluesmen-ii nu zdrăngăne, nu fac jim-jim-jim ca să dea poporul imbecil din plete. Nici nu scot răgete vampirice. Ei cântă supăraţi, pe verandă, fac jazz de necaz, nu se sinucid, deşi inima le e albastră. Îşi păstrează zâmbetul fin, ironic în colţul buzelor. Ils sont bleus, mais ils sont toujours vivants, ils s'en foutent de toute tristesse.

Jazzul e o muzică sălbatică. Uită-te la ei, ce mişcări electrizate au, ascultându-şi propria performanţă pe scenă. Trupul stăpânit de convulsii, capul scuturându-se ritmic, mâinile urmărind bassline-ul. Picioarele, cuprinse de frenezie.

Advertiserii au descoperit un limbaj special, fabricat din cauciuc binevoitor, asemănător celui din cancelariile instituţiilor europene. Cuvinte cheie, indispensabile prostirii cumpărătorilor: produs natural, plante atent selecţionate, şi văd nişte femei grase, cu pungi pe cap, trăgând la sorţi frunzele de mentă, supunându-le unor teste exigente: cu foc, cu apă, curent electric, selecţionate - alt cuvînt degrabă penetrant de minţi slabe, şi boabele de cafea sunt selecţionate, pe dracu', cine are atâtea degete?, recoltate în perioade cu conţinut maxim de principii active; conţinutul nu poate fi decât maxim, ca să pot eu dormi mai bine, după fiecare înghiţitură, cât despre principii, prezente în structura profundă a unei frunze de izmă, nu mă încumet să fac vorbire, bine că sunt ele active.

Ţară, vrem copii!

E singura măsură socială, din câte erau aşteptate, pe care o îmbrăţişez fără reţineri: acordarea unei indemnizaţii maternale în cuantum de 85% din media veniturilor pe ultimele 12 luni. Nu 6 + 2 sute lei la toată lumea, "echitabil", cum era până acum (sumă destul de decentă, să spunem, dar nu pentru toate femeile). Naşterile trebuie încurajate, dar în rândul tuturor categoriilor socio-profesionale. Era înţelept a se stopa stimularea şi folosirea naşterilor ca pretext pentru chiul de la muncă sau completare a veniturilor unor familii de alcoolici şi declasaţi. Încurajarea natalităţii nu este un alt ajutor social, povară neplăcută pe spatele puţinelor milioane de români apţi de muncă. Este o măsură lucidă, cu efecte pe termen lung, pentru evitarea îmbătrânirii populaţiei României, pentru a nu fi puşi în situaţia jenantă (da!) de a deveni o ţară de mărime medie (totuşi, cea mai mare din sud-estul Europei, a 7-a în Europa) dar cu o populaţie la nivelul Ungariei sau Cehiei (circa 10 milioane, adică). Cu acest 85%, sunt tentate acum să renunţe pentru 2 ani la job şi mamele puţin mai înstărite, din clasa de mijloc, mai carieriste, workaholice sau, pur şi simplu, cele preocupate cu osebire de dezvoltarea lor personală (grrr, urât termen de lemn!). Astfel, "izvoarele" de viitor pentru în veci supravieţuirea fiinţei naţionale vor fi mult mai corect răspândite în toate straturile societăţii. Avem nevoie de copii sănătoşi, făcuţi din dragoste, aduşi pe lume cu responsabilitate şi nu folosiţi ca monedă de schimb pentru o iluzorie perioadă de bunăstare şi leneveală.

Uitându-mă înapoi, fără mânie, îmi dau seama că în circumspecta Franţă acest text ar putea fi luat drept fascist, în unele opiniuni conţinute (bine, în Franţa, în alte ţări vestice - vezi şi articolul lui A. Pleşu din ultima Dilemă - a fi de dreapta este destul de... jenant, un stigmat). Departe de mine intenţia fascistă.

Chilipir

Lume, lume! "Numai" astăzi găsiţi din nou pe site-ul Polirom, la 4, 99 lei, Manechinele de Bruno Schulz. Cartea mi-a fost o reală sărbătoare la lectură, cu atât mai mult cu cât nu ştiam nimic despre ea sau despre autor, decât cele menţionate pe coperta a IV-a. De când am citit-o, o tot cadorisesc cui merită.

Amor sui şi tulburarea de personalitate de tip narcisic - proiect ratat de studiu

Odată am vrut să scriu despre dragostea de sine între necesitate şi patologie. Nu m-am mai făcut psiholog, între timp, pentru că nu mi-a plăcut ideea să învăţ prostia aia de manual de liceu pe de rost ca să pot accede la Uni. Nu pot atinge scopuri, oricât de dragi, dacă metodele impuse îmi par absurde - vezi memorarea ca unică metodă de aşa-zisă învăţare. Nu am capacitatea de a toci, de a buchisi mecanic. Şi pe vremea mea, în '93, era musai să procedezi aşa ca să pătrunzi în strâmta şi ipocrita lume universitară românească. Am dat examenul şi am picat fericit. De atunci, cred că am citit jumătate (şi ceva pe lângă) din bibliografia necesară în 4 ani de facultate, fără să fi fost student. Unele, citite cu rost, altele - fără. Pe vremea mea, intrau la Fac de psi mai ales fetele curăţele, înguste, de famelie bună şi tocilare ale clasei. Nu s-a ales nimic de intenţiile mele.

În comedia lui Shakespeare (Twelfth Night) este evident, atât pentru Olivia, cât şi pentru public, că dragostea pentru sine a lui Malvolio şi tendinţa lui de a trăi micile desconsiderări ca pe atacuri devastatoare sunt semne că acesta este "bolnav". În practica psihiatrică contemporană, totuşi, distincţia între gradele sănătoase şi cele patologice de narcisism este dificilă. O anumită măsură de dragoste de sine nu este doar normala, ci şi de dorit. Totuşi, delimitarea clară pe linia continuum-ului consideraţiei de sine a momentului în care narcisismul sănătos devine patologic nu este usor de identificat.[...] ("Tratat de psihiatrie psihodinamica", Glen O. Gabbard, Editura Trei, 2007)

To St. Augustine, self-love is the fundamental principle of the civitas terrena, the worldly state of politics and power, as opposed to the civitas Dei, which is founded upon the love of God. Thus, amor sui has political implications in the basic sense of the word: in his very solitude, the self-lover craves to be praised and honoured by others, entering upon a relationship of dominance and flattering submission, of adoration and command, with his fellow-sinners. (Leimberg, Inge. "'M.O.A.I.' Trying to Share the Joke in Twelfth Night 2.5 (A Critical Hypothesis)." Connotations 1.1 (1991): 78-95. )

Hiram Haydn, discussing Renaissance views of "humour," quotes the earlier version of Every Man in his Humour (1601): "[humour] is a monster bred in a man by selfe loue, and affectation, and fed by folly."

Waldeinsamkeit

Chiulesc o zi de la muncă. Acces de indolenţă. La finalul zilei, simt că am avut prea mult timp pentru mine. Primul semn? Încep să-mi pipăi compulsiv faţa. Vorbind la telefon cu X, am fost eu însumi surprins să-mi constat calmul desăvârşit din voce.

Freamătul şi singurătatea de dinaintea primului sunet. La fel, înaintea primului cuvânt ce pâlpâie în foaia de word.

Ce înseamnă să fii cinstit cu o fată? Să vă culcați împreună (ce expresie!) şi să-i spui imediat după, dacă aşa simţi, că nu o mai vrei? Să fii, adică, sincer cu ea. Să presupunem, însă, că ea preferă să accepte să facă sex cu tine şi să cultive în taină speranţa că relaţia de câteva ore va continua şi după aceea. Se poate afirma fără dubiu, acestea fiind ştiute, că, nutrind dorinţa asta tainică, ea a fost onestă cu tine, atrăgându-te în „capcana” facilă a sexului?

RELUARE. Aceeaşi surescitare care mă cuprinde în vâltoarea străzii. Aceeaşi angoasantă lipsă de pregătire, teme nefăcute, în confruntarea cu atâta piele încă bronzată, atâţia ochi grăitori, castanii, verzi sau albaştri, atâtea picioare încălţate lejer în sandale sau flip-flops. Atâtea feluri de a zvâcni ale sânilor necopţi, fragezi - liberi! Sunt un străin. Un băiat de la ţară. Goliciunea mă sperie, dar mă și atrage.

Textele mele. Urlete. Invective. Scrisori de la copilul care, eu, nu mai sunt. Zbatere în zadar. Recuperare, umplere goluri? Vizite obsesive în trecutul olog. Tentative de împăcare. Mâna mea scriind scrisori unui destinatar cu care nu am făcut cunoştinţă. Cu cine mă lupt? Atâtea unghere nelămurite, condamnabile din mine pe care le-am proiectat şi le-am în-trupat pentru a le putea înfrunta. Din acest motiv simt cum mă scindez, că mă cutremur și risc să mă sfâșii atunci când dau naştere cuvintelor? Sunt doar un mediu? Un purtător de mesaje. Ori aceste „semnale” sunt numai pentru mine? Ar trebui să rămână pentru uz intern?

Azi prima zi în care m-a trezit soarele, nu ceasul deşteptător. Fără cafea, fără „iar am uitat să fac ceva”, dar cu o sete nemaipomenită. Şi aţipeli dulci, setea zgîrie
în interior, mirosuri umede de toamnă intră pe geam.

Nobelul pentru activism eco/politic

M-am întrebat şi eu, laolaltă cu mulţi alţii (bine intenţionaţi sau răuvoitori) de ce a primit Jean-Marie Gustave Le Clézio Premiul Nobel pentru literatură. Apoi, m-am trezit întrebându-mă cine e, de fapt, cumîlcheamăăsta? Nu a durat mult adunarea motivelor, unele dovedindu-se chiar "solide" rău de tot. Cu cine a "concurat"? Eh, nişte anonimi adevăraţi: Mario Vargas Llosa, Umberto Eco, Michel Tournier, Herta Mueller sau Ismail Kadare.

EVZ, Nobelul literar, o „surpriză neplăcută“, ne prezintă o fişă biografică mai mult decât suficientă, din care putem trage concluziile căutate, cu sila de rigoare, înainte de a ajunge la paragraful în care scriitori şi critici români îl ştampilează ironic pe marele necunoscut. Păi, nu toţi nobelizabilii au norocul de a se fi născut sau crescut/trăit prin Africa. Cred că ăsta e un criteriu de 50 de puncte din 100 (să presupunem) necesare. Ca să iei Nobelul, trebuie să fii at least ecologist (măcar două balene salvate prin respiraţie gură la gură în palmares), dacă nu militant de ecostânga activ (de pildă, să nu porţi decât chiloţi roşii din fibre vegetale şi să admiţi a deţine laptop doar dacă e cu manivelă şi nu consumă curent de la priză).

Acelaşi ziar ne informează că, în romanul Désert, preanorocosul "ecoscriitor" face o emoţionantă "frescă culturii pierdute din Nordul Africii, în contrast cu o Europă rece şi brutală pentru imigranţii care-şi caută locul în lume". Aici a trebuit să iau o pauză, ca să-l bag în mă-sa puţin pe "cel mai mare scriitor francez în viaţă". Cu tot cu "Europa lui rece şi brutală". Şi cu emigranţii lui neintegrabili, scursurile mereu piromane ale periferiilor franceze. Nu ştiu însă dacă mă-sa e atât de încăpătoare.

Cărţi de idei! Cărţi ce plâng la căpătăiul unor categorii care se autodefavorizează, pătrunzând într-o Europă pe care nu pot şi nu doresc să o înţeleagă, în schimb, aşteaptă ca Europa să-i tolereze, să se schimbe pentru ei. Trebuie să mă fi tâmpit de-a binelea să mă apuc a citi literatură ideologizată, literatură-manifest. Oricât ar fi de bine şi corect-reţetar scrisă.

Şi ultimul amănunt care, daaa, justifică pe deplin înnobelizarea: deşi trăieşte în SUA, bietul militant, vizibilul activist, vocalul civist, "destinul său a rămas mereu legat de pământul african", asupra căruia, nu-i aşa, trimite în ritmuri regulate, ca ajutor, binefăcătoarele sale romane angajate şi Africa îi va fi mereu recunoscătoare. O lacrimă!

Nimic

Ziua în care a-nceput nimicul. Aţi asistat vreodată la naşterea nimicului? L-am surprins eu, fix în clipa în care venea pe lume. Cu cezariană. Să dăm cezarienei ce e al cezarienei. Din acest motiv, de azi încolo, când îl veţi surprinde pe acest blog, să-l semnalaţi fără sfială. Numiţi-l, strigaţi-l pe nume: nimiculeeee! Nu va dispărea jenat. Se va îmbăţoşa, în schimb. Va fi un nimic îmbujorat, plin de sine, ca un prunc răsfăţat. Cuceritoare prezenţă! M-a invitat la el şi, spun drept, m-a tentat. O să-i fac o vizită. Poate rămân peste noapte. Pot să rămân peste noapte?

O carte bună tradusă ciudat

Între încărcat şi suplu, scrisul lui Martin Walser se află într-un echilibru care nu are nimic de-a face cu calea de mijloc, soluţia împăciuitoare, ci cu o serie de dezechilibre. Greu de decis, de altfel, dacă Walser scrie pentru cititor sau împotriva cititorului. Clar, scrie incomod, răscoleşte prin probleme nerezolvate, încuiate, face asta cu un zîmbet sardonic de printre rînduri. Dar cercetează camerele încuiate ale fiecăruia şi cu milă şi înţelegere, camuflat de personajele înfrînte, inadaptate, neputincioase.

Însă bivalenţa scrisului unui autor nu justifică, oricît de atenuantă ar fi circumstanţa, o traducere neobişnuită, care mă face să mă întreb ce fel de limbă română este cea în care a fost tradusă cartea. De asemenea, faptul că e un autor dificil nu salvează volumul de care vorbesc – Vînătoare – de redactarea fără o minimă atenţie, cu erori atît de evidente, încît aş fi preferat să nu le observat, de ruşine că asemenea lucruri au putut scăpa unui ochi exersat, teoretic.

Recunosc, cu greu m-au lăsat stupoarea, iritarea, dezamăgirea să urmăresc personajul central al cărţii, Gottlieb, structura imaginară a relaţiilor sale cu alte personaje, semnificaţia acestor relaţii, distanţele obiectiv-subiectiv în propria referire la acest non-erou al Vînătorii. Gottlieb, un tată de familie instrumental, docil şi stîngaci, este prins în vîrtejul trezirii la o nouă maturitate. De-a lungul poveştii, ambalajul Gottlieb se umple de conţinut, începe să fie ceva. Începînd cu strălucitoarea scenă a seducerii lui de către teatrala, irezistibila Gisela, scenă a cărei tensiune este perfect surprinsă, Gottlieb se dezmorţeşte din el însuşi, cel fricos, şovăielnic, laissez-faire. Începe să simtă teribilul zid dintre el şi soţia lui, Anna, zid de care se lovesc lamentabil toate încercările lui de a fi conform modelului impus de ea. Intuitiv şi empatic, Gottlieb pare veşnicul fraierit, prostul plin de gînduri şi îndoieli, etichetat rapid drept nepriceput, bun de nimic.

Perspectiva oferită de Walser este tentantă, considerînd drumul deschis ideii că eşecul este condiţia autentică, iar presiunea pentru succes poate duce la ridiculizarea oricărui gest gratuit, care nu serveşte la nimic util. Cu atît mai mult este astfel subliniată lipsa de substanţă a unei lumi de utilităţi: nu doar Gottlieb este victima angoasei, a lui nu ştiu ce să mă mai fac. Fiecare personaj trăieşte drama nepotrivirii cu lumea, în felul fiecăruia, de la revoltele disperat-nereuşite ale Iuliei, fiica lui Gottlieb, pînă la privirea goală, moartă a Anettei. În ciuda străduinţelor traducătorului şi redactorului, cartea reuşeşte să transmită drama- ce se întîmplă atunci cînd oamenii nu se potrivesc unui tipar creat tot de ei:

„Vrei să spui ceva, dar nu e încă ceva precis, ar fi ceva mult prea izolat, vrei să spui imediat totul. Aşa că deschizi gura respectiv ţi se deschide ea singură. Dar de ieşit nu iese bineînţeles nimic. Rămîi mut, mut, mut. Nici cel mai mic geamăt. Dar această senzaţie care dă buzna dinăuntru în afară, această dorinţă de-a dreptul năvalnică de exteriorizare nu scade în intensitate atunci cînd îţi dai seama că ea nu duce mai departe de această deschidere extremă a gurii. Un fel de durere care devine din ce în ce mai limpede. ”

Recomand volumul lui Walser numai dacă aveţi destul curaj şi destulă răbdare să extrageţi, să intuiţi, să înţelegeţi poate greşit (nu dau scurta mea interpretare drept adevăr unic, atît timp cît nici nu sunt sigură cît de mult Vînătoare seamănă cu originalul), să treceţi peste proba necesară de a rescrie cartea în minte. De a o reformula fără expresii dubioase gen „avea aşa ceva ce îţi venea să îi iei din gură”, fără falsuri, fără ignorarea senină a unui sens.

-recenzie apărută şi pe bookblog -

Anesimţitei - afară!

În Ungaria a avut loc, zilele trecute, un accident feroviar soldat cu un anumit număr de morţi (4, parcă). Ministrul Transporturilor şi-a prezentat demisia. Nu ştiu dacă i-a fost acceptată. El a considerat demn să răspundă pentru greşeala cine ştie cărui acar Păun. La fel a "răspuns" un ministru de interne dintr-o ţară baltică, atunci când un simplu poliţist a avut un accident de maşină soldat cu morţi.

În România, ministrul Adomniţei, întîiul, cică, peste dascăli, zboară cu elicopterul Internelor ca să ajungă la propria nuntă. Dar până atunci, într-o virtuoasă demonstraţie de management eficient, lasă în paragină zeci de şcoli, an de an, înainte de începerea cursurilor. Şi nu demisionează, nu este demis. Practic, iată-ne pe toţi nuntaşi la nunta iresponsabilului cu educaţia. I-am plătit cu toţii zborul ca dar de nuntă. Pe mine nu m-a invitat, pe dumneavoastră?

O "întâmplare" cum e cea descrisă mai sus - de fapt, o excepţie de nesimţire devenită practică obişnuită în high life-ul ministerial românesc - face şi ea parte din "relele" de care vă e dor când sunteţi departe de ţară? Sunteţi de acord ca miniştrii, parlamentarii, rudele, prietenii, familiile şi târfele lor să-şi plimbe fundurile acneice pe banii tâlhăriţi din impozitele noastre? Cu maşinile de serviciu, în cabanele de protocol...E şi detaliul ăsta parte din pitorescul turistic al României? O fi vorba de dreptul oricărui tâmpit cu relaţii, membru de partid important, de a conduce la un moment dat un sector important al ţării?

LATER EDIT: nefericitul a fost revocat din funcţie.

Briza Gândului

Sau: cazuri în care un text din săraca presă de opinie autohtonă, nu necesită multe adnotări.

„Fuga în străinătate” nu s-a încheiat în 1989. Am vorbit în ultimii ani cu mulţi români care au fugit din ţară după Revoluţie. Ei nu erau neapărat nemulţumiţi că „n-aveau ce pune pe masă” sau că „nu li se dăduse un serviciu”. Ba, unii dintre ei aveau aici slujbe confortabile şi o viaţă tihnită. De ce aţi fugit? Din ură, răspund. Spun că n-au mai suportat. Ce n-au mai suportat este greu de spus într-un singur cuvânt – că e jeg pe străzi, că statul te umileşte, că mori cu zile în spitale, că ai de-a face cu un sistem de educaţie care favorizează pilele şi şpaga, că-n jurul tău colcăie de nesimţiţi şi nespălaţi. Zic că s-au săturat de România şi că n-o să se mai întoarcă niciodată. Şi, chiar dacă unii dintre ei dau afară peste exact aceleaşi probleme ca în ţară, chiar dacă au studii superioare şi uneori sunt nevoiţi să spele podelele după cei cu patru clase, strâng din dinţi, nu se mai întorc şi urăsc şi mai puternic. Au fugit din disperare, cu ruşinea de a fi român arzându-le faţa. Sunt nişte ratăciţi care pendulează între două lumi. Trăiesc drama că nu sunt acceptaţi de noua ţară, dar le e ruşine să spună că sunt din România. Se dau cehi, sârbi, polonezi sau unguri. N-au pic de patriotism în vene, în niciun caz nu patriotismul pe care l-au învăţat din cărţile de istorie de la şcoală. Problema lor nu se poate rezolva cu prime de instalare. Golul lor nu este de buget. Sunt oameni cărora ţara le-a rănit demnitatea şi mândria.

Mi-e ruşine că m-am născut în România”, spunea, în urmă cu ceva timp, într-un interviu pentru Gândul, Iulia Pohrib, şefa de promoţie a Facultăţii de Istorie a Artei din Bucureşti, proaspăt acceptată la Sorbona, Franţa, de unde promitea să nu se mai întoarcă. Interviul mi-a rămas în minte nu neapărat datorită răspunsurilor crude şi uşor teribiliste, dar, până la un punct, de înţeles, ale tinerei. Ce m-a uimit a fost ploaia de scuipaţi de pe forumul ziarului din partea celor cărora nu le este şi probabil că nu le-a fost niciodată ruşine că s-au născut în România. Cel mai puternic mesaj transmis fetei - „Rămâi, fă, în ţara ta!” – îmi dă senzaţia că Iulia va mai fugi încă mult timp de acum încolo. (Rămâi, fă, în ţara ta!)

Numai masochiştii şi imbecalizaţii (şi noi, laşii) nu se gândesc serios să părăsească gaura asta neagră, plaiul ăsta imposibil, duşmănos oricărei construiri temeinice de sine, neserios, vulgar, tranzacţional, pidosnic, colcăind de nepotism, numit, din 1859, România. Pentru motivele bolduite de mine mai sus aş pleca şi eu (dar sunt laş), aceleaşi motive l-au mânat pe prietenul meu, R.S., departe de casă. Nu neapărat b a n i i. Cu venituri modeste e mai uşor să te obişnuieşti decât cu bătaia de joc programatică. Nu că nu s-ar găsi amatori şi pentru asta.

Treci acasă!

Mircea Mihăieş: "În urmă cu câteva săptămâni, când preveneam asupra situaţiei dramatice spre care se îndreaptă ţara prin supralicitarea bezmetică a pomenilor, am fost, pur şi simplu, călcat în picioare de bloggerii finanţaţi de partide." SENATUL EVZ: La ce e bun un preşedinte? Fireşte, e vorba de toate partidele minus PD-L. Ăştia din urmă, pesemne, au votat cu pistolul la cap, de s-a obţinut unanimitatea.

Domnule M.M., ce Dumnezeu, sunteţi chiar prost? O personalitate de talia dv. să se alăture aşa, senil, corului care pune semnul egal între scrisul critic sau sceptic (antibăsescian) şi cel năimit?! I-auzi, stimată "companioană", cică ne plăteşte PNL ca să scriu eu anti. Ce-ar fi să verifici contul acela, poate îi dăm banii demascatorului M, să plece cu ei în insulele Maladive? Când se cretinizează prin prosternare până şi intelectualii "vizibili" ai ţării, chiar că nu te mai ruşinezi de anumite gafe şi excese de simplu-blogger-citit-de-un-număr-discret-de-vizitatori. Mergeţi, d-le Mihăieş, înapoi acasă, la Timişoara, un loc mult mai potrivit pentru dv. Luările de poziţie vi se situează cam la nivelul meu, care este unul de provincial frustrat, arzând de dorinţa de a sări repede nişte etape (doar mi-a reamintit şi I.T. Morar ce viaţă culturală joasă are oraşul meu). Numai că, marea deosebire e că Mircea Mihăieş a ajuns deja "la bucate", e în top, pe când eu am rămas şi voi rămâne la stadiul maxim de blogger. Aşa că, total inexplicabilă doza de inferioritate care-l face pe M.M. să mai producă asemenea texte pur polemice, oarbe.

Făţărnicie sau nu...

Guvernul Tăriceanu, o credem sau nu, a avut stomacul să admită că nu sunt resurse pentru faraonica acţiune de mărire salarială. Riscant, în prag de alegeri. Dar şi să-ţi dai singur moştenire (asta în caz că, într-o formă sau alta, PNL rămâne implicat în guvernare) un deficit bugetar istoric şi sacul gol pentru investiţii şi cercetare e mai mult decât riscant, înseamnă a te aşeza singur pe drumul către dispariţia de pe scena politică. În consecinţă, pentru a tărăgăna măcar lucrurile, guvernul a sesizat Curtea Constituţională: „Baza acestei sesizări este încălcarea sau nerespectarea prevederilor constituţionale, care cer în mod explicit ca, ori de câte ori se ia o măsură de acest gen cu impact financiar, să fie indicate şi sursele de finanţare, care, evident, nu există“ - C. P. Tăriceanu (Tăriceanu nu are bani pentru majorarea salariilor).

Stranie este, pe de altă parte, atitudinea băloasă a PD-L, prin vocea gramofonului Boc, care se răţoieşte populist şi electoral la primul ministru, acuzându-l că se opune deciziei Parlamentului doar pentru că iniţiativa celor 50% nu-i aparţine (!), altfel s-ar fi lăudat cu ea peste tot... Sunt foarte, foarte curios ce părere are democrat-liberalul T. R. Ungureanu despre această revărsare demagogică a pupilei lui. Mai alaltăieri înfiera în Cotidianul valul electoral al generozităţii parlamentare, "uitând" stângaci să menţioneze că norma respectivă a fost votată în unanimitate, deci şi de PD-L. O altă admiratoare caldă a actualului preşedinte, Ioana Lupea, se trezeşte şi ea scriind, bolnavă de scenarită: guvernul nu se opune acestei pomeni pentru că ar fi unul responsabil, ci pentru că aşa vrea să apară - să dea o lovitură de imagine. Da, şi? Contează de ce o face sau dacă realmente se va ţine ferm pe poziţie şi va avea câştig de cauză la CC?

Şi apoi, iaaarăşi veşnicele ameninţări parfumat-româneşti cu darea în judecată. Guvernul dă Parlamentul la Curte, sindicatele îi cheamă în Justiţie pe Tăriceanu şi Vosganian "pentru declaraţiile făcute"(!). Ah, şi off topic, Traian Băsescu se judecă pentru calomnie cu acreditatul ziarului Cotidianul la Cotroceni (da, aţi citit bine, nu cu V. Stan, nu cu Ciutacu). Cică, l-ar fi umilit scriind că nu se putea să nu fi ştiut de (şi supervizat) înţelegerea PD-L - PRM. Eu cred că s-a supărat pe adevăr. Nici cei mai febrili susţinători nu cred în originalitatea şi independenţa decizională a lui Boc. Asta era off topic, în sprijinul poftei de judecată, de "recuperare în Justiţie a demnităţii" pierdute, care îi paşte pe români după '89.

Am susţinut într-un alt text, în felul meu - patetic şi umoral argumentat, că pretenţiile dascălilor de a avea şi ei salarii măcar la nivelul angajaţilor MAI sunt justificate. Acordată creşterea salarială, însă, în această toamnă, în condiţiile crizei care cutremură Occidentul şi ţinând cont de înşelătoarea creştere economică (pe credit), satisfacţia cadrelor didactice va fi de scurtă durată. Cu toţii vom "pierde", valoric, la salariu, poate chiar câteva sute de euro, atunci când salariul mediu nu va mai putea "cumpăra" 300 euro, ci numai 200 sau mai puţin, din cauza puseului inflaţionist creat de potopul de bani fără acoperire în productivitatea internă.

Despre cărţi, edituri mici

„Rîul îşi purta apele în ritm egal, eu stăteam în ploaia care cădea fără încetare şi mă întrebam dacă să ciocănesc cu degetul arătător sau să plec. Frunze de general şuşoteau în coroanele copacilor, cîteva felinare se strecurau printre ramuri, iar lîngă uşa întredeschisă a unei camere, un corp se dezbrăca pentru culcare sau pentru dragoste. O mică lampă de noapte zdrobea umbra pe uşa vopsită în ulei. Şi eu mă întrebam: e singură umbra, sau mai este cu cineva? Tremuram, pentru că noaptea ploile reci şi paşii se pierd în umezeala murdară. Dar e bine să locuieşti în cuibarul neliniştii şi să-ţi auzi dinţii clănţănind de teamă, e bine să-ţi duci viaţa pînă la marginile neantului şi dimineaţa să o iei de la cap. E bine să te desparţi pentru totdeauna şi să preamăreşti nenorocirea ca ipocritul Iov. Pe atunci, stăteam în ploaia care cădea fără încetare şi nu ştiam dacă să bat sau să plec, pentru că nu aveam curajul să-mi strivesc ochiul geloziei din creier.” (Bohumil Hrabal, Anunţ pentru casa în care nu mai vreau să locuiesc) (nu ştiu ce sunt frunzele de general)

Am comandat cartea, împreună cu multe altele de acelaşi autor, de la o editură de care nu auzisem pînă să fac o fixaţie pentru Bohumil Hrabal. Oh, şi nu e el unul pentru care să faci o fixaţie? Editura se cheamă Ivan Krasko. Am primit cărţile, arată bine, modest dar nu ieftin, în format de buzunar, deloc glossy. Iar acum citesc şi mă minunez cum de nu am ştiut pînă acum de ele. Plus, cîte asemenea edituri, faţă de care avem suspiciuni din oficiu, multe poate întemeiate, cîte îşi fac treaba bine şi noi nici nu ştim că există? Mă mai gîndesc la Junimea, care publică în general autori locali, mie îmi plac grozav coperţile cărţilor, dar ştiu prea puţin despre autori. Sau la Timpul, de unde am Carnetele lui Aurel Dumitraşcu. Dar dacă nu ai o fixaţie, un interes special pentru un autor, un gen sau o zonă din literatură, nu prea afli de ele. Mie nu mi se pare drept, oricît de firesc ar fi pentru lumea de azi.

CFR 1907 CLUJ - confirmarea

Nu e nevoie să fac apel la resursele mele de antiromânism. Nici la ura de sine. E suficient să pun din nou filmul meciului de aseară şi să las imaginile să decidă: echipa CFR Cluj nu este o echipă românească. În fotbal, o ştie orice microbist, a juca româneşte înseamnă a lupta tăureşte (ca să nu scriu ca boii) prima repriză şi a abandona ce ai cucerit, imediat după pauză. Înseamnă a nu lupta deloc, a adopta tactica piţurcian-lăcătuşiană a apărării, conform zicerii autohtone care ne consolează fals: participarea contează. Sau altă enormitate: un egal cât o victorie. Nu acest 0 - 0 este mândria primă, ci felul în care s-au desfăşurat "clujenii" pe teren. Lipsa de inhibiţie cu care au stat pe picioare şi nu au pierdut mingea în faţa unor reale vedete. Pofta de joc. Absenţa mentalităţii de discotecă sătească, de tatuaţi, de şoferi de bmw trăitori în garsoniere. Clujenii de împrumut ştiu atât de bine ce au de făcut cu mingea încât, când se simt stăpâni pe situaţie (asta o fi forma mentis sud-americană?), fac şi giumbuşlucuri, chiar în faţa porţii adverse: pase cu călcâiul, scăriţe, driblinguri de modă veche, dar atât de spectaculoase pentru asistenţă.

O şcoală de fotbal, putem deja afirma, nu mai e o întâmplare. Steaua este mult lăsată în urmă, la fel celelalte echipe bucureştene, şi nu mă refer doar la diferenţele dintre rezultatele obţinute, prin comparaţie, ci la jocul în sine. Mult mai important pentru speranţele noastre pe termen lung. "Provincia", termenul ăsta odios folosit în exces de mitici pentru tot ce e situat în afara Bucureştiului, arată din nou că poate fi Centrul.

Am câţiva favoriţi de menţionat: Stăncioiu, Tony, Cadu, De Sousa, Pereira, Dani, G. Mureşan, Dubarbier, Trică(88, Didi), Culio, Kone. Antrenor: Maurizio Trombetta. Toţi, deci.

De ce salarii mai mari dascălilor?

Pentru că-şi pierd minţile şi se împuţinează trupeşte, muncindu-se 4-6 ore pe zi cu plozii voştri nereuşiţi, ingraţilor. Cu progeniturile voastre retardate de atâta răsfăţ tehnologic şi culinar (cipsuri, hamburgeri, playstation, gsm), cu care consideraţi necesar şi înţelept a-i mitui şi a le închide gurile alea spurcate. Pentru că vă suportă pretenţiile inflamate şi teoriile patetice, oligofrene, de părinţi denaturaţi, cum că al meu este isteţimea întruchipată, e genial, ţine creionul în dreapta şi-n stânga mouse-ul, să-l vedeţi numai.

Pentru că timp de 19 ani nimeni nu s-a ocupat cu adevărat de problemele din învăţământ, şi nu numai de cele ce ţin de retribuţie, ci şi de infrastructură, metodici, reforma ariei curiculare. Oricum, mărirea cerută şi aprobată acum e tardivă. Cei mai buni dintre dascăli au îmbătrânit urât, au emigrat sau au plecat către domeniul privat. Vor beneficia de acest nesperat plocon mai multe ciurucuri decât se poate închipui, dându-se astfel apă la moară contestatarilor tembeli. Adică, celor care se miră ce mai vor şi ăştia care şi aşa lucrează doar 4-6 ore pe zi, iar vara o au toată la dispoziţia lor, pentru a se relaxa! Dar, măi, opincari de oraş, creşteţi-vă şi educaţi-vă singuri genialele odrasle, dacă sunteţi aşa competenţi în toate cele. Cine vă opreşte? Observ că toţi se pricep mai nou la cât de mult sau puţin înseamnă 4 ore de activitate pe zi în învăţământul primar.

Vreau să-i văd pe toţi sfertodocţii ăştia de termopan, care cred că plasma tv este culmea bunăstării şi împlinirii spirituale, vreau să-i ştiu îndurând numai rumoarea aia permanentă din clasă (darmite fiţele şi agresivitatea claselor mari), care după o zi de lucru îţi rămâne în cap şi te împiedică să-ţi mai recunoşti până şi copiii de acasă. Meseria de învăţător/profesor nu o făceai "doar" pentru că-ţi trebuia un salariu, o pâine de pus pe masă, cei care se aşteptau doar la asta, intrau rapid în colaps şi abandonau. Era vocaţională sau nu era deloc. Astăzi, e drept, au rămas în învăţământ preponderent cei care nu au tragere de inimă sau dotare pentru alte ocupaţii. Asta meriţi, tărâm de ipocriţi şi imitatori, neam prost! Daţi-vă preţioşii copii la şcoală pe mâna resturilor care vă mai înghit râgâielile de ţărăşeni. Şi plătiţi, plătiţi pentru fiecare notă bună, pentru fiecare examen, scutiţi loaza de efort, faceţi-l să creadă că totul se rezolvă cu bani, din grădiniţă până la universitate. Aşa ne prezentăm noi la întâlnirea cu lumea civilizată. Cu nici o autostradă şi cu 20 de milioane de masteranzi. Caz unic: ţară fără proşti!

Am investit ani de zile în militari beţivi, armată de căcat (pensionari în floarea vârstei, acum, cu pensii de o mie de euro sau mai mult), folosiţi la a mâna soldaţii la culesul porumbului şi în mineri care extrăgeau zadarnic cărbune fără putere calorică. De cei care îşi câştigau viaţa folosindu-şi mintea am fost învăţaţi să ne îndoim, să-i privim cu ciudă şi cu dispreţ: ei nu asudă, deci nu muncesc.