Indispus de gazetă

Ameninţ de mai multă vreme cu despărţirea de Dilema. Acum câteva luni, motivul era subţietatea cernelii şi dorul lelii cu care se redactau articolele, majoritatea (nu "marea majoritate", deştepţilor) slab rezistente la relectură. Poate că am aşteptat de la revista asta mai mult decât poate da (aştepţi mai puţin, dau mai mult, nu-i aşa?). Nu credeam că va deveni un fel de supliment de weekend - dar fără rebus, horoscop şi sudoku - pentru intelectualii obosiţi şi pentru proaspeţii absolvenţi de oarece şcoală superioară, puţin cam neiniţiaţi despre cum vine treaba cu gândirea.

Dacă nu mi-ar fi adus poştaşul gata completată, cu de la sine putere, chitanţa pe care o plătise din banii lui, cu abonamentul pe încă trei luni, Dilema ar fi făcut deja parte din cortegiul publicaţiilor pe care le privesc cu jind la tarabe, dorindu-mi în mod iraţional (nu "la modul iraţional", deştepţilor), să le posed, răsfoiesc, citesc pe toate simultan.

Eu nu găsesc nici o justificare inteligentă în a-mi plăti singur iritarea. Gazeta asta mă irită (şi nu în sens provocator) tot mai mult. Seamănă tot mai mult cu un cerc închis, un trib cu pretenţii selecte în interiorul căruia "somităţile" fondatoare sunt intangibile, inamovibile, salarizabile, indiferent ce elucubraţii publică. Ca la Teatrul Naţional. Ca la primărie. Or eu vreau să încetez a mai plăti nişte epuizaţi ca să-mi zgândăre nervii. Am crescut cu Dilema, cum place-mi să spun, locul ei în formarea mea va rămâne de neconcurat - trebuie recunoscut. Ajunge, însă.
Ce m-a înecat aşa? Ultimul număr mi-a fost chiar nedigerabil. În afară de reîntâlnirea savuroasă cu Dan C. Mihăilescu, senzaţii de supraîncărcare biliară pe linie. Prezenţa Luciei T (de parcă, după lectura articolului semnat DCM, zeama aia de opinie, construită precar în jurul ideii de criză, mai putea spune cuiva ceva), faptul că A. Gorzo "salvează" în mod neaşteptat Vicky Cristina Barcelona (W. Allen, 2008), după ce că, practic, mai ieri a desfiinţat The Reader. Sunt un fan aproape idolatru al lui W. Allen - pentru că: senzual, mizantrop, self-oriented ca mine. Îmi place că s-a insinuat fără false ipocrizii în toate filmele sale, şi-a etalat an de an nevrozele cu maxim şi sfidător exhibiţionism, în fiecare peliculă (ceea ce unora, defecanţilor în ţiplă, le repugnă, iar mie îmi pare delicios, de iubit). Cinstit, acest din urmă film este subţire de tot. A. Gorzo găseşte, totuşi, în el resurse post-menstruale de a-l scoate basma curată. Permis fie-mi să mă îndoiesc şi mai tare de acurateţea opiniilor sale de unic critic de film - manifest - al Dilemei vechi (l-am admirat suficient ani de zile).

Şi apoi, dezamăgirea a avut şi un capac: MATEI FLORIAN. Omul acesta nu şi-o fi dat seama, dar în ultimele nuştiucâte cronici, foloseşte acelaşi tipar de abordare: supa reîncălzită. L-am suportat cu Portishead, cu Tricky, cu Metallica, cu ... Dar când a ajuns la The Prodigy, deja supa a dat în clocot. Şi gazu-i scump. Adio şi n-am cuvinte, d-le tânăr-celebru-cu-scris-atrăgător M. Florian. Cel cu "recenzii sexy". Nu mă deranjează atât ce a notat, pe bună dreptate critic, despre recentul album marca The Prodigy - Invaders Must Die (împărtăşesc total partea asta - infimă, de altfel, în economia rubricii). M. Florian se ocupă, însă, pe întinderea a trei sferturi de articol să trateze cu o condescendenţă primejdioasă greu de contestatul "fenomen Prodigy" - în timp ce detaliile "tehnice" precise, aşteptate şi nemetaforizate, privitoare la sonorităţile noului release lipsesc. Nu-s câtuşi de puţin interesat să-mi facă el istoria ironică, de olog al ritmului, de scared pussy al beat-ului sălbatic, a ceea ce au însemnat Thornhill, Howlett, Flint şi Maxim Reality pentru muzica techno (trip hop, big beat, rave) - "glorie iluzorie", "incapabili să ţină pasul cu vremea", cică.Strădania de a-şi face articolele sexy este uneori prea la vedere la MF şi se întâmplă ades să fie însoţită de urât mirositoare emanaţii gazoase. Vezi, de data asta, povestea cusută cu aţă albă cu cetăţenii şi vecinii. Iar când a afirmat că Poison ar fi "datată", învechită, laolaltă cu Out of Space, am stins imediat televizorul. Întâmplarea face ca ieri să fi urmărit pe DVD, aproape în pragul lacrimilor, concertul din Milano, Touring The Angel, al celor de la Depeche Mode. Chiar remarcasem, mişcat, cât de intens vibrase publicul la piese din anii 80 ale trupei de dark-electro/pop. Spune-le tu, Floriane, celor 'jdemii de fani DeMo că Never Let Me Down Again e "datată". În ăstfel, ai avea şi dumneata ocazia să constaţi cum se simte omul făcând duş cu salivă.

Pe scurt, numai prostii, logică de om neîmplinit. Nu ştiu cu ce se ocupa MF în era prodigioasă, probabil rostea cu dicţie poezii învăţătoarei ca să-l ia la olimpiadă sau freca fetele cu zăpadă în curtea liceului. Cert e că nu se arăta deloc curios să simtă, să înţeleagă - cu capu-n difuzoare - cât de avangardiste, tulburătoare (scăpând capacităţii şi tentativelor fâsâinde de retro-intelectualizare ale unor boi) sunt sunetele neasemenea, demonic-antrenante made by Howlett. E greu cu muzichia asta. E foarte delicat, nu zic nu, să scrii despre sunete. Mai uşor, totuşi, cu pianul pe scări.

Odă meseipustii

Here is a song from the wrong side of town

Where I'm bound to the ground by the loneliest sound
And it pounds from within and is pinning me down

Here is a page from the emptiest stage
A cage or the heaviest cross ever made
A gauge of the deadliest trap ever laid

And I thank you for bringing me here
For showing me home
For singing these tears
Finally I've found that I belong here

Da...În curând, din nou, în România...

Stinge lumina!

Prin grija companiei italo-române de electricitate, zona Vest, astăzi NU am avut parte de beneficiile directe şi indirecte ale curentului electric timp de (estimez) 12 ore! Mai e nevoie să sting lumina, Bucurenci, laolaltă cu blogosfecla? I don't think so. În plus, azi am tuns pomii din grădină (dacă ar fi fost curent la priză, aş fi stat în casă la computer, probabil, mare parte a sâmbetei) şi am plantat un tei chiar în faţa ferestrei. Destul de ecologist?

Mă flatez, deci exist! Oglindă, oglinjoară...

Musai să transcriu iarăşi din Dilema veche cea nouă: nr 267, 26 martie - 1 aprilie 2009. Veţi vedea, cu o măgulire neaşteptată a imensului meu amor propriu. Spune Dan C. Mihăilescu aşa (iată, plăcut surprinzătoarea "performanţă" de a-l cita aici de două ori, în mai puţin de 24 de ore, pe DCM):

"Fapt e că presiunea copleşitoare a cotidianului, asociată cu campaniile mediatice tot mai agresive, ori mai subtile, pentru înscrierea unei noi apariţii editoriale în strategii complexe, totul cuplat cu viciile criticii literare (aservirea editorială a recenzenţilor de întâmpinare, malformarea conştiinţei receptoare, cultivarea partizană a prezentului în dauna tradiţiei literare ş.a.) îl fac pe cititor nu doar dependent de colţul publicitar de gazetă, dar şi captiv modelor, 'fiţelor' orei, total aburit şi tot mai îndepărtat de Lecţia marilor şcoli narative (mă limitez la roman ca fiind genul popular prin excelenţă)."

Dacă nu sună încă destul de familiar, poftiţi(-mă) aici: Zburătăcind printre clasici. Dulce vanitate... Oricum, textul meu este mult mai mai viu şi mai închegat, aşa vehement cum îl ştim, decât platfusul scremut umorizat al LUCIEI T ("În fond, Homer, Dostoiveski şi Balzac ar trebui să se găsească la preţuri rezonabile, că au murit de mult şi s-au tot reeditat.") din aceeaşi Dilemă. Nici Bogdan-Alexandru Stănescu nu e mai presus, ba chiar cred că articolul lui este mai slab decât al T. Nu-s curios cum fura el cărţi de la bibliotecă. Vai, câtă sete de cultură! Unde era ALŞ când a fost "selectată" terorista?!

Ce spuneam eu acolo (pentru cei care nu vor merge pe link):

Cine poate fi atât de naiv să aştepte cu seriozitate ca tinerii în curs de iniţiere beletristică să-şi rupă spatele cu de-alde Călinescu? Nu vor proceda aşa. Speculez eu, pe această cale, la ce îi va duce mintea: îşi vor lua raţia de cultură şi se vor lăsa "coordonaţi", din comoditate, de pe blogurile intitulate (nu neapărat confirmate ca) livreşti. Acolo unde ştiţi de pe-acuma ce îi aşteaptă: apariţii calde, călduţe, fierbinţi sau sălcii - criteriul comun de selecţie este mai cu seamă noutatea, dictatura noului. Îi mai aşteaptă: viteză, ştiri nerumegate, veşnicul şi seninul acum.

Ferească Dumnezeu ca aceasta să fie soarta literaturii clasicizate - aşezarea ei pe un raft prăfuit al istoriei, doar pentru că şi cronicarii (ad-hoc) au consimţit să se predea, să cedeze critic, molipsiţi de consumism, de actualism, de tentaţia imediatului şi, mdeh, a contractului!

Tournier, ultimul Mare

"Michel Tournier este, nu doar pentru mine, cam ultimul mare scriitor francez în sensul vechi, temeinic (inclusiv interbelic) al termenului, de raliat la nume precum Camus, Montherlant, Marguerite Yourcenar."

***

Aşa cred şi eu. Are vreun rost să mă ostenesc să spun de ce? Puneţi mâna şi citiţi neîntârziat opera... numelor, dacă, până la ora asta (în mod inadmisibil, desigur), nu aţi făcut-o deja. Sunteţi puşi la punct? OK, atunci recitiţi-i! Bine, toate cărţile merită să fie citite, dacă am avea vreo două-trei vieţi, şi dispoziţia necesară. Dar nu avem. În cazul ăsta, cei patru enumeraţi mai sus devin o plăcută obligaţie pentru lectorul care se respectă. :)

***

"Îl simţi pervers, îl bănuieşti de homosexualism sau pedofilie când îi vezi personajele vicioase la modul hipnotizant. Tournier este un virtuoz al viciului. Răul lui misterios şi cultivarea ambiguităţii te fascinează chiar şi când nu eşti în acord cu universul fetid al unora dintre cărţile sale."

***

"Acum are 85 de ani, locuieşte de-o jumătate de veac la ţară, îşi adoră grădina, e celebru dar singur, a rămas impregnat de catolicism şi de cultura germană, Mitterrand îl admira şi-i făcea vizite acasă (prilej cu care bietul scriitor şi-a dat seama că toate farfuriile îi erau ciobite) şi, fireşte, juriul premiului Nobel l-a ocolit sistematic. Zice, de altfel, singur: 'În fiecare an este citat numele meu. E adevărat că sunt nobelizabil, dar Premiul Nobel nu ajunge niciodată la nobelizabili. De multă vreme Academia din Stockholm a hotărât să surprindă şi să dejoace pronosticurile, acordând premiul celui mai obscur'."

***

Ce a mai rămas necitat de mine din oportunul şi plăcutul articol găsiţi aici: DAN C. MIHĂILESCU: Notaţiile omului ciupercă.

Ziua de naştere a ASR Principesa Margareta a României

LA MULŢI ANI!

Scrisul-trădare

ARTIST: Zhang Yibo

Virginia Woolf (O cameră separată), citată la ”subsol” în cuprinsul adâncului, luxuriantului eseu al Simonei Sora - Regăsirea intimităţii (lectură în curs). M-a izbit într-un anume fel, amintindu-mi amar de scrisul „sportiv”, practicat cu ochii băloşi întorşi nu înspre sine, ci către publicul admirator, cel care încurajează la un moment dat nu evoluţia sau inventivitatea, nu preschimbarea continuă, ci încremenirea în îngustimea aşteptărilor pe care le are „asistenţa” virtuală de la tine, dându-ţi târcoale, în mod prefăcut elogios, pe bloguri. D-na Sora formulase mai inspirat, cu referire la autorii suspectaţi de „contrafacere interioară", sub presiunea comandamentelor (desigur, bine intenţionate ale) vreunei somităţi a criticii: „falsificare deliberată a conţinuturilor sufleteşti", „suspendare a sincerităţii".

Anumiţi bloggeri care simulează originalitatea doar atâta timp cât îşi câştigă de parte-le suficienţi aplaudaci, demisionând, apoi, grăbiţi, băltind, odată ajunşi acolo, în sterile sforţări de a-şi satisface lăudătorii, de a-i uimi prin... previzibil. De a compune texte conforme cu lungimea aplauzelor regizate din off. De a scrie, până la urmă, ca ei, ca "iluştrii" oameni-instanţă ai webjurnalului (asta fiind summa ofrandelor pe care un firav boţ de scriitor crede că le poate aduce spectatorilor ”fideli”, care-l otrăvesc lent cu osanale). Celebrii autişti ai salonului www. Musculoşii „intello” cu nicknames. Agorafobii autoritari ce zburdă nestingheriţi, grafomaniac, doar în cyberspace. Fiţi convinşi că ei - cât simt, instinctiv, că astfel pot ţine creativitatea şi elanul cuiva în nevăzut frâu - laudă, curtează! O subtilă acţiune de vasectomizare prin hipnotizant elogiu a harului cuiva, căreia fragezii blogosferei, firile vanitoase, aspiranţii îi cad lesne pradă. De unde ştiu eu? Faceţi o revistă personală a blogurilor (începând cu cele proprii, continuând cu blogroll-ul). Da, nici cel de faţă nu-i scutit de in(tro)specţie.

Veţi descoperi suflete frânte în aşteptarea criticului mântuitor. Peniţe electronice, implorând tăcut vizita (darmite comentariul!) a măcar unuia din ”cei cinci mari”, prezenţi în toate linkurile adunate sub genericul ”citesc-ling în fund” pe mai toate site-urile diaristice. Nu înseamnă automat că orice apreciere şi orice încercare de fixare în cutare canoane trebuie tratate paranoic. Dar, vigilenţă! :)

V. Woolf:
”Atâta timp cât scrii ce vrei, numai asta are importanţă şi nimeni nu poate spune dacă are importanţă pentru câteva secole sau doar pentru câteva ore. Dar să sacrifici fie şi cea mai mică parte din întregul viziunii tale, o nuanţă de culoare, din respect pentru cine ştie ce director cu cupă de argint în mână sau pentru un profesor cu o riglă pe care o ţine ascunsă, înseamnă să comiţi cea mai abjectă trădare.”

Din nou despre Dilema. SS-iştii ortodoxiei

În anul de greaţă 2009, Dilema veche încă mai intrigă (am mai spus asta?). Intrigă, poate, pe unii. Mie chiar îmi cântă al naibii de bine în strună: îmi place ce citesc! Iarăşi, nu mă refer la tema de număr (Distracţia în comunism).

Andrei Pleşu notează nişte gânduri, stări, zile ce-i trădează mintea aflată într-o acută şi intens aşteptată trezie. M-am toninfiorat (simpatetic) la contactul cu atitudinea domniei sale faţă de proliferarea ameţitoare a celulelor aşa-zis tradiţionalist-religioase, cu apucături şi sferto-idei demne de Schutzstaffel. Ceea ce A.P. - mai coroziv decât pot eu fi vreodată şi fără intenţiuni insultătoare la adresa musulmanilor - numeşte: facţiunea musulmană a ortodoxiei. Pentru a aduce fenomenul mai aproape de preocupările şi sfera de interese ale unor internauţi, aţi putea verifica singuri ce orori de (musculo)gândire nedilematică apar (alături de analize pertinente), nu fără o oarecare frecvenţă, pe secţiunea de Ştiinţe umaniste şi religie a Bookblog.ro (despre valenţele pedagogice ale "violenţei corectoare" în familie, de pildă: "Recursul la violenţă nu este norma, ci sarea în bucate, excepţia, care poate servi în circumstanţe speciale, ca şi toiagul tatălui din iudaism, dacă este folosit judicios, şi dacă ceva mai poate fi salvat. Rafinament care sigur le scapă modernilor care, cu un dos de palmă indolent, înlătură indefinitele nuanţe care se ascund în spatele gesturilor cele mai mărunte" - Citeste intregul articol. E posibil să mă urâţi de-a binelea că v-am trimis acolo.)

Andrei Pleşu - Note, stări, zile:

S-au înmulţit, în perimetrul vieţii creştine, inchizitorii. Personaje sumbre, cu judecată tranşantă, siguri de dreptatea lor şi de îndreptăţirea pe care le-o dă certficatul de „drept-credincios“. Vorbesc în numele lui Dumnezeu, anticipează Judecata de Apoi trimiţîndu-te, antum, în iad, te ceartă, te supraveghează, te somează să te aliniezi unei conformităţi pe care o decretează drept absolută. E ceea ce mi s-a părut că pot numi fracţiunea musulmană a ortodoxiei. În preajma reprezentanţilor ei, te cuprinde o difuză nelinişte. N-ai nici o şansă. Tu, păcătosul, ai de dat socoteală unor soldaţi intransigenţi ai credinţei, unui soi de Gestapo al dogmei. Credeai că a fi creştin e a sluji o religie a iubirii, a compasiunii, a bucuriei mîntuitoare. Credeai că smerenia, îngăduinţa, iertarea sînt conceptele cheie ale credinţei tale. Credeai că e ceva de învăţat din curajul hristic de a sta la masă cu vameşii, de a lua apărarea hoţilor şi a tîrfelor, de a opune leviţilor modelul „bunului samaritean“. Dar te-ai înşelat.

Ortodocşii musulmani au drept singură ocupaţie judecarea aproapelui, rigorismul literalist, disciplina militară. Sînt euforici ori de cîte ori au ocazia să dea de pămînt cu „deviaţioniştii“, cu „neîmbisericiţii“, cu toţi cei care nu idolatrizează patria şi neamul. Palizi şi insinuanţi, ei sînt mereu cei care ştiu, care gîndesc corect, care au drept de viaţă şi de moarte asupra con-cetăţenilor lor. Trebuie să-ţi fie frică de ei mai mult decît de Domnul. Siguranţa de sine e marea lor performanţă, alături de îngheţul inimii. Trăiesc în voluptatea juridicului şi a măsurilor punitive. Sînt trezorierii justeţii, cavalerii militanţi ai unei înregimentări care se poate dispensa oricînd de atributele libertăţii.

Fireşte, ortodocşii musulmani nu sînt o tabără omogenă. Printre ei sînt şi spirite barbare, monumente de prostie pioasă, caftangii cu psihologie de gaşcă, dar şi spirite mai subtile, cu referinţe culturale bine asimilate, buni scriitori, buni dialecticieni. Şi unii, şi alţii au însă în comun încruntătura. Inapetenţa pentru surîs. Furia lor apologetică are un singur efect garantat: scuipi în sîn şi te îndepărtezi, temător, şi de ei, şi de schimonoseala pe care o dau drept doctrină creştină. P.S. N-aş vrea să aduc, prin rîndurile de mai sus, nici o ofensă unei religii sau alteia. Nu toţi ortodocşii au apucături „musulmane“ şi nu toţi musulmanii sînt fioroşi.

Gorzo "cronicizează" - sceptic, nemulţumit, precoce-înăcrit - despre The Reader. Aş vrea să-mi placă ce şi cum scrie, dar dragoste cu de-a sila nu se (mai) poate... În schimb, în sfârşit!, ALŞ practică un Turism cinefil printr-o (celebră) revistă de critică cinematografică - Positif - şi nu (încă) una de modă-bârfuliţe-filosofie de cafenea.

A câta oară, deja!, îl citez "de bine" pe Cezar-Paul Bădescu - dar mă număr printre cei care adoră să admită, când e cazul, că s-au înşelat hulind?! Tratează cu obidă justificată - Şi jucător, şi arbitru - un "subiect" pe care eu l-am ignorat cu bună ştiinţă, din motive de stomac întors pe dos: previzibilul, penibilul, istericul şi deja răcitul "divorţ" cu scandal al lui Traian R. Ungureanu de Cotidianul. Ani de zile, comentatorii pro-băsescieni, găzduiţi generos de gazetele prezidenţiale (care nu, nu-s tonomate), au lătrat cu risipă de talent la practica "oneroasă", "neloială", "neconcurenţială" a Jurnalului naţional de a publica rubrici premanente ţinute, inclusiv pe timpuri electorale, de politicieni activi (recte, scuzaţi, Adrian Năstase). Când a venit vorba de postura similară a Ungureanului, mâlc toată lumea (citeşte: prietenii)! Well, în cele din urmă, în sens contrar gestului de gentleman al lui Sever Voinescu, pateticul propagandist care a ajuns TRU a plecat de la gazetă cu poalele-n cap şi cu fundul (carierei de jurnalist, probabil) în mod deloc apetisant dezvelit.

Altfel decît înainte*

E o "urmă de creion" dintr-o carte despre care aş fi vrut să scriu mai devreme:

"număr în fiecare dimineaţă banii pentru pîine şi ziar. Din cînd în cînd primesc de la măcelar cîte-un rabat pentru şniţel sau duc acasă resturi de tapet cu păsări şi stele şi alte desene demodate. Dacă nu mă mai gîndesc că lumea o să rîdă de mine sau mă crede nebună, încep să sar într-un picior în jurul propriei umbre sau dansez desculţă-n zăpadă.

Cîteodată am chef să opresc oamenii necunoscuţi şi să le şoptesc la ureche ultima mea poveste sau să le dăruiesc inelul cu chihlimbar de pe deget, fluturii mei, pletele şi ce mai am. Şi peste tot îi întreb pe bărbaţii grăbiţi ca tine dacă le place Brahms."

*Francisca Ricinski - Trenul fără roţi, Editura Fundaţiei Culturale Poezia, 2008. În curînd.

Fotogrăiri, fotogări, gări, fantasme şi... un roman

Plec la Paris, asta e noutatea! Nu azi, nu mâine, abia poimâine. Am fost delegat acolo, ales de pe lista scurtă, la Salonul de scrisori-scrise-de-mână-pe-hârtie. Orişicât, nu m-am priceput să-mi maschez (a se citi: să-mi mint) deverbalizarea progresivă din ultima vreme şi regresul la imaginea nudă. Mai bine la Paris. Nu că acolo aş redeprinde peste noapte (nopţi) mânuirea cuvântului, dar măcar să încerc sau să-mi satur ochii de ceea ce-mi cere sufletul actualmente. M-am prostit, am făcut paşi înapoi, (direct sau invers) proporţional cu numărul pixelilor din fotografiile postate. Am tratat mereu cu nespus dispreţ blogurile şi publicaţiile suferinde la capitolul text, dar doldora de poze şi linkuri de youtube sau trilulilu. Nu o să stau să mă urmăresc şi pe mine, impasibil, căzând în aceeaşi facilă ispită. Ce simplu e, nu-i aşa?, să postezi o imagine, să o laşi pe ea să se dez...nudeze în locul tău şi să mărturisească şchiop. Ăst timp, toate bune şi frumoase, hai să râdem cu Laurel şi Hardy. Ce pot schimba eu, dacă am făcut din confesiunea compulsivă o cârjă, un petic, o umplutură, o contragreutate, iar acum - când aceasta mi s-a preschimbat într-o înscenare primitivă, repetitivă, într-o neputincioasă colecţie de fotografii, într-un fel de cerere de ajutor non-verbală - m-am dezechilibrat cu totul?!

Ies, merg la Paris o vreme. Poate reînvăţ a grăi. Din gură nu din carte. Poate că expoziţia asta universală (Salon) a colecţionarilor de scrisori-scrise-de-mână-pe-hârtie mă va reînvăţa cum e să leg cuvinte. Tot aici o să mă întorc, unde-s bine primit cu veşti gata învechite, gata rumegate, părtinitor alese, aşa cum îmi place. Plăcea? Semnez: scare-crews.

Ha.Ha

Fără vreo legătură aparentă cu ce am recunoscut mai jos, a aterizat direct în căsuţa poştală o ofertă de „fete preferate”, pe care să le testez (de la topescort something). „Frumoase, sexy, educate, curate, inteligente, discrete, fara obligatii...”Mda.

În rest, totul bine: azi-noapte am auzit sunînd un telefon inexistent.

Tihnă

Te prevenisem să nu prelungeşti prea mult scalda caldă în cada albă a camerei 202, oh, Hotel de France, Jersey. Nu mi-a fost totuna să te regăsesc, la întoarcere, întinsă, adormită, nici măcar nu apucaseşi să-mi porţi cămaşa, cum te rugasem, cu mirosul ei de emoţii şi nerăbdare. Intru vârtej în 202 şi iată-te, rece şi imortelă, pictată de Richard Hamilton. Coapsele îţi sunt treze, se vede; ce să facă şi ele, privesc pe fereastră impasibile, se desfată în lumină, deschise. Călcâiul piciorului drept stă să îndrume soarele spre interior şi soarele urcă, nehotărât, în spirală: scobitura tălpii, pulpă, coapsă, pântece. E senin acolo, pour une fois. Trunchiul doarme, jefuit de pensula lui Hamilton, capul doarme, braţele te încoronează. Axilele, expuse fără teamă, mă contaminează pe mine cu angoase: de ce nu ţi-e frică, de ce eşti atât de tihnită, ce-i cu seninătatea acsta indolentă spiralând pe pântecul tău?!

CTP despre Lii

Asta merită post separat. :))

Ş-înc-o dată, măi, flăcăi!

EVZ recidivează cu o primă pagină dedicată unei reale personalităţi (cât timp, poalele spălate şi ridicate-n cap în public ale Mihaelei Rădulescu continuă să isterizeze ecranele tv şi primele pagini ale restului presei)! Da, taman EVZ se dă din nou în stambă, publicaţia care a deschis atâtor români fără discernământ apetitul pentru tabloide. Şi încă în nesfântă zi de luni, când, cică, trebuie să şochezi ochiul şi cerebelul cititoriului, adormit cu grătărelul gras de duminică. De data aceasta, avem un CTP, ca de obicei, încruntat (dar tare plăcut mie!) pe prima pagină. Mergeţi la interviu, pe link, veţi constata cum replicile par a fi rostite din limbă de cuţit. La noi la masă, CTP este binevenit, dăştepţii subţiri la nas şi defecanţii în ţiplă, nu prea. Îi primim, dar în picioare. Nasul lor subţire s-ar putea potrivi mai bine în preajma generoaselor buci Liicene. Ar fi, de altfel, singura ocaziune când m-aş vedea nevoit să practic cenzura. Vura! C.T. POPESCU: „Nu am visat să fiu preşedintele României”. Michelle, poate ar trebui să mergem pe la casieria EVZ, pentru plata pub...Tare, tare mi-e drag! Mai rar să pot împărtăşi/împărţi aşa cu un om aproape fiecare cuvinţel! Şi părerile despre scrisul pe foaie...

"- M.M.: Bloggerii îi vor scoate din meserie pe ziarişti?

- Nu, dar ziariştii vor fi siliţi - cei care vor face asta, nu eu - să se bloggerizeze. Nu scriu pe computer, am senzaţia că nu controlez textul, că nu sunt cuvintele mele. Eu trebuie să am trupuri moarte, cadavre pe hârtie. E ca un câmp de bătălie. Văd cuvintele tăiate, care au trăit o clipă, dar trupul lor mort are sânge. Eu vreau să scriu în continuare cu pixul, pentru a păstra legătura cu textul. Când scriu pe computer, am impresia că încerc să mângâi o femeie cu mănuşa de box. Sentimentul cu care faci să dispară cuvintele îmi dă o senzaţie de disconfort. Cel mai teribil este să scriu cu stiloul, atunci am impresia că se scurge sângele din mine."

"I.L.: Profeţiţi că internetul va depăşi televiziunea?

Nu eu. Televizorul are o mare problemă, slaba interactivitate. Câştigă cine-i oferă consumatorului mai multă interactiviate. El vrea să se implice. Vrea să fie în imagine, vrea să intre în text. Netul este paradisul interactivităţii. Dacă nu îţi place cum scrie boul ăla de Popescu, scrii tu. Mereu întâlnesc replica asta: bravo Nic, de la ora 22.45, ai scris un text excepţional, mult mai bun ca tâmpenia aia de editorial al lui Popescu! Televiziunea va muri din cauza lipsei de interactivitate. Când eram mic citeam o pagină de carte fără poze. Din cuvintele alea, construiam imagini. Acum, copiii sunt supuşi unui bom bar da ment de imagini prefabricate. Imaginea nu ajută imaginaţia."

Şi un articol care mi-a scăpat vinerea trecută. Despre un loc de vizitat şi de adăstat:

Vinul şampanizat la Castel