Blocărisme 1

 Am adus „O Odisee” (Daniel Mendelsohn) lângă mine, ieri și azi, pe timpul orelor de muncă, sperând c-o să citesc. N-am citit un rând. Nici n-am lucrat! Ca să fiu sincer, nu-mi dau seama ce anume fac. Stau pe telefon cu degetele, cu ochii stau, nu și cu bucile.

Femeia asta, ginecoloaga, își petrece viața în mașină și între mașină și diverse alte destinații. Eu o văd doar venind (și plecând de) acasă. Pe timpul zilei, nu cred că stă mai mult de o oră și jumătate acasă, pe fundul ei mare, clipind în reluare din pleoapele ochilor ei frumoși, surprinzător de teutonici pentru o olteancă.

O dată pe oră, o văd trecând cu mașina, oprind mașina, coborând din sau urcând în mașină. Când iese din scară, cu pasul ei lent, în acord cu „importanța meseriei și a experienței sale”, privește-n dreapta și-n stînga cu aceeași lentoare studiată. Am impresia că nu-și mai amintește unde a parcat. Și ea, și soțul ei caută de fiecare dată să parcheze aici, la botul calului, în fața intrării. Printr-o strategie care-mi scapă, reușesc!

Dar ce voiam eu să spun e că, stând atâta timp în casă și privind pe geam, înregistrând aceste mișcări stereotipe, mă trezesc agasat, de la un timp, de toată vânzoleala asta, de tabieturile și ticurile lor, de nestarea lor.

Urbanul de la miezul nopții

 Aproape miezul nopții. Ar părea că plouă. Gratii ude la ferestre, umbrele crengilor dezgolite mișcându-se umede și ele. Cineva pare să facă duș, dar eu știu că nu-i apă caldă în bloc. Altul, afară, turează ca un cretin motorul unei mașini. Jucării de bărbați. Ce poate face un bărbat seara? Apasă și el în gol o accelerație. Încearcă să umple un vid. Să se evacueze pe sine prin eșapament.

Blestem curgerea timpului, Per Petterson

Snobilimea citește “noi apariții” și ignoră vesel romane ca acesta! Zuleiha. Cilka. Circe. Stepanova. Morton. Lecturi de pisici! Pussy literatură.

Oroarea, pentru protagonistul Arvid, este aceea de a se asemăna câtuși de puțin cu părinții săi - altfel, oameni “normali”, nici pe departe abuzivi, dar probabil un pic neatenți emoțional, un pic prea absorbiți de sine, ca atâția alți părinți de pe Pământ (care, prin atitudinea asta self-absorbed, erodează pe veci destinele copiilor lor).

Pentru “a se deosebi” de ei, Arvid ar fi săvârșit orice act ieșit din comun, inclusiv - intuiesc eu - aceea de a se fi lăsat omorât, dacă i s-ar fi ivit “oportunitatea”. 

Până acolo, însă, se poate „mulțumi” cu abandonarea cursurilor universitare, falimentul personal, eșecul (asumat) în iubire, cvasi-mizeria locativă, traiul de pe azi pe mâine (ca muncitor maoist, obiect al derâderii celorlalți “tovarăși”, care nu iau comunismul atât de în serios - nici n-aveai cum, într-un occident prosper de prin 1989, vremea când odiosul Zid al Berlinului cădea stârnind un norișor de praf în conștiințele cam încărcate cu stângism ale intelectualilor europeni).

O peliculă destul de opacă - de iluzoriu și de defetism - i se așezase lui Arvid, cu voia lui, peste modul în care ochii săi vedeau lumea.

Pentru noi evident autodistructiv, antieroul ăsta își lasă viața să-l trăiască și să-l poarte de colo-colo, în derivă. Aparent, fără un rost anume.

Aș spune că romanul de față este echivalentul literar izbitor de reușit al unui studiu psihologic despre deficiențele (și consecințele dramatice ale) transferului afectiv, defectuos, părinte - copil.

Cu certitudine v-ați confruntat cu întrebarea prostuță, dar foarte “populară”: ce i-o mai fi lipsit cutărui copil, apucat pe cărări greșite - ai lui i-au dat de toate; “numai ei știu ce sacrificii au făcut” ca să nu-i lipsească nimic! Nu trebuie să fii nici detectiv, nici terapeut faimos ca să ghicești (să știi) ce i-a lipsit: dragostea = să simtă că-i centrul atenției părintești.

Când asiguri odraslei “de toate” (materiale, educaționale), dar tu însuți (ca adult) rătăcești în infinitele tribulații conjugale sau în hățișul egolatriei, al disperatei tinereți de-a doua, n-ar trebui să aștepți să culegi doar roade fără viermi...

Dar cartea nu-i (numai) despre asta. E despre un copil “întârziat”, prins în trupul unui adult de 37 de ani, confruntat cu pierderea din nou, acum ireparabilă, a unui părinte.

Un cal hăituit de Martin Walser

Îți pică câteodată-n mână unele cărți despre care îți dai seama imediat că sunt însuși motivul pentru care (nu te poți opri să) citești cărți.

“Un cal hăituit” e motivul pentru care iubesc literatura mai mult ca pe orice altceva (dintre toate artele “tăcute”).

“Un cal hăituit” e o bâtă-n moalele capului. Să lași totul în urma ta și să pornești, anonim, într-un ocol - nedefinit dinainte - al lumii.

Unde se duc secretele?

 Ce se întâmplă cu secretele care nu mai apucă „lumina zilei”? Se reincarnează! Se transmit mai departe. Au nevoie să se consume, să fie dezvăluite cuiva, unui grup, unui individ care știe asculta și, mai ales, știe cum să le mânuiască încât să nu-l contamineze. În caz contrar, secretele vor primi corp și persoană, vor crește, se vor face oameni.

Secretele rămase nedezvăluite renasc la nesfârșit pentru a fi împlinite într-o mărturisire finală, izbăvitoare.

Secretul nu dispare odată cu cel care l-a păstrat, ci se va perpetua, va căuta o nouă gazdă, va căuta să locuiască pe altcineva. Sau, în absența urmașilor, secretul va impregna obiectele, toate lucrurile dimprejur, iar când cineva le va atinge sau, pur și simplu, va respira în acel spațiu, îl va molipsi pe nesimțite. Acela va fi următorul împovărat cu o taină care nici măcar nu-i a sa.