Urbanul de la miezul nopții

 Aproape miezul nopții. Ar părea că plouă. Gratii ude la ferestre, umbrele crengilor dezgolite mișcându-se umede și ele. Cineva pare să facă duș, dar știu că nu-i apă caldă în bloc. Altuk, afară, turează ca un cretin motorul unei mașini. Jucării de bărbați. Ce poate face un bărbat seara? Apasă și el în gol o accelerație. Încearcă să umple un vid. Să se evacueze pe sine prin eșapament.

Blestem curgerea timpului, Per Petterson

Snobilimea citește “noi apariții” și ignoră vesel romane ca acesta! Zuleiha. Cilka. Circe. Stepanova. Morton. Lecturi de pisici! Pussy literatură.

Oroarea, pentru protagonistul Arvid, era aceea de a le semăna câtuși de puțin părinților săi - altfel, oameni “normali”, nici pe departe abuzivi, dar probabil un pic neatenți emoțional, un pic prea absorbiți de sine, ca atâția alți părinți de pe Pământ (care prin atitudinea asta self-absorbed fut pe veci destinele copiilor lor).

Pentru “a se deosebi” de ei, Arvid ar fi săvârșit orice act ieșit din comun, inclusiv - intuiesc eu - aceea de a se fi lăsat omorât, dacă i s-ar fi ivit “oportunitatea”. 

Până acolo, însă, se putea mulțumi cu abandonarea cursurilor universitare, falimentul personal, eșecul asumat în iubire, cvasi-mizeria locativă, traiul de pe azi pe mâine (ca muncitor maoist, obiect al derâderii celorlalți “tovarăși”, care nu luau comunismul atât de în serios - nici n-aveai cum, într-un occident prosper de prin 1989, vremea când odiosul Zid al Berlinului cădea stârnind un norișor de praf în conștiințele cam încărcate ale intelectualilor europeni).

O peliculă destul de opacă de iluzoriu & defetism i se așezase, cu voia lui Arvid, peste felul cum ochii săi vedeau lumea.

Pentru noi evident autodistructiv, antieroul ăsta își lasă viața să-l trăiască și să-l poarte de colo-colo, în derivă. Aparent, fără un rost anume.

Aș spune că romanul de față este echivalentul izbitor de reușit (literar) al unui studiu psihologic despre deficiențele (și consecințele dramatice ale) transferului afectiv defectuos părinte - copil.

Cu certitudine v-ați confruntat cu întrebarea prostuță, dar foarte “populară”: ce i-o mai fi lipsit cutărui copil, apucat pe cărări greșite, ai lui i-au dat de toate; “numai ei știu ce sacrificii au făcut” ca să nu-i lipsească nimic! Nu trebuie să fii nici detectiv, nici terapeut faimos ca să ghicești (să știi) ce i-a lipsit: dragostea = să simtă că-i centrul atenției părintești.

Când asiguri odraslei “de toate” (materiale, educaționale), dar tu însuți (ca adult) rătăcești în infinitele tribulațiil conjugale sau în hățișul egolatriei, al disperatei tinereți de-a doua, n-ar trebui să aștepți să culegi numai roade fără viermi...

Dar cartea nu-i (numai) despre asta. E despre un copil “întârziat”, prins în trupul unui adult de 37 de ani, confruntat cu pierderea din nou, acum ireparabilă, a unui părinte.

Un cal hăituit de Martin Walser

Îți pică câteodată-n mână unele cărți despre care îți dai seama imediat că sunt însuși motivul pentru care (nu te poți opri să) citești cărți.

“Un cal hăituit” e motivul pentru care iubesc literatura mai mult ca pe orice altceva (dintre toate artele “tăcute”).

“Un cal hăituit” e o bâtă-n moalele capului. Să lași totul în urma ta și să pornești, anonim, într-un ocol - nedefinit dinainte - al lumii.

Unde se duc secretele?

 Ce se întâmplă cu secretele care nu mai apucă „lumina zilei”? Se reincarnează! Se transmit mai departe. Au nevoie să se consume, să fie dezvăluite cuiva, unui grup, unui individ care știe asculta și, mai ales, știe cum să le mânuiască încât să nu-l contamineze. În caz contrar, secretele vor primi corp și persoană, vor crește, se vor face oameni.

Secretele rămase nedezvăluite renasc la nesfârșit pentru a fi împlinite într-o mărturisire finală, izbăvitoare.

Secretul nu dispare odată cu cel care l-a păstrat, ci se va perpetua, va căuta o nouă gazdă, va căuta să locuiască pe altcineva. Sau, în absența urmașilor, secretul va impregna obiectele, toate lucrurile dimprejur, iar când cineva le va atinge sau, pur și simplu, va respira în acel spațiu, îl va molipsi pe nesimțite. Acela va fi următorul împovărat cu o taină care nici măcar nu-i a sa.