„Devii înțelept și moral când nu mai ai cu ce” - Radu Paraschivescu, Requiem pentru tata.
Devii, deci, „înțelept și moral” când nu mai poți. Am tot scris asta, folosindu-mă de diverse cuvinte, topici și sintaxe. Nici măcar n-am scris-o sau zis-o eu primul.
E o strânsă legătură între neputință și morala rigid-conservatoare (neputința de a-ți mai îndeplini niște dorințe stringente).
Requiem pentru fata (care n-am fost).
Mă aflu ca într-un vis, un soi de transă încă ancorată-n realitate. Nu e ceva neapărat plăcut, e o adormire a conștiinței, nu și a vigilenței. Sunt în continuare în alertă, dar mintea mea trece în revistă frânturi de gânduri, în special dintre cele destinate, în van, controlului realității.
Cum am înaintea mea o plecare „în lume”, am grijă să nu uit nimic din ceea ce mi-ar fi necesar acolo. Pândesc memoria, ruleta amintirilor, ca să nu-mi scape ceva. Imposibil demers, dar tot îl fac. Cum nu mă opresc la nici un gând anume - efortul meu, transa asta indusă de rumoarea atâtor gânduri zdrențuite sunt aparent zadarnice. Inaparent, o fi folosind la oarece. Cât timp ruleta se învârtește, pot decide când și unde s-o opresc și să trec la act.
Notabil este că-mi dă o stare aproape plăcută, cum, presupun că-i torsul pentru pisică. Mă reconectează cu mine, deși la un nivel semi-conștient. E un fel de browsing semi-automat. Semi, fiindcă consimt, e cu voia mea. Automat, fiindcă nu trebuie să-l „împing” în nici un fel de la spate, ca să se deruleze.
De n-ar fi însoțită și de o ușoară frenezie, mai că aș vedea starea asta despre care tocmai scriu ca pe una de meditație, o punere în ordine a producțiilor mintale (care includ îngrijorări, planuri, dorințe, îndoieli, temeri, speranțe, iluzii, fantezii, realism și fantasmagorie).
