Proust nu-i doar o lectură „aleasă” și, pe mari întinderi, o operă din care să-ți vină pofta de a extrage masiv citate. E și-un exercițiu de răbdare, când enormă-i tentația de a „mătura” fotografii (cu locuri & persoane în care în veci nu vei ajunge) pe ecranul telefonului sau de a urmări un film „înălbitor de vise”.
Să stau să despic în părțile-i componente fraza lui Proust, să-i urmăresc ideile cu lupa acoperindu-mi un ochi ce nu-și permite nici să clipească de teamă că le va pierde, din nou, șirul.
Opera magna a lui Proust este (cum se englezește astăzi) despre cel ce-o citește, nu despre ce se „întâmplă” acolo, nici autobiografia ficționalizată a autorului.
E simplu: dacă vreau să-mi treacă mai repede o iritație alergică a pielii, dacă vreau să mai amân puțin mania de a verifica, ceas de ceas, starea vremii prognozată pentru următorul weekend, dacă vreau să-mi abat gândurile de la ceea ce urmează să fac mâine la muncă și cum voi întâmpina încercările și oamenii zilei de mâine - citesc Proust.
Citind Proust, cu toate că nu-l iubesc la nebunie pe Proust, îmi ung cu balsam stima de sine, mă fortific, îmi tonific mintea, pun la încercare inteligența, nu simt imboldul de a vorbi altcuiva despre lectura lui, despre cât de greu e să-l parcurgi și care-s tehnicile de a îndepărta ispita abandonului.
Sunt conștient, pentru mine însumi, (și-mi spun singur) că uite, citesc Proust, or asta mă face mai încrezător, îmi dă sentimentul unei superiorități neostentative ce-mi folosește apoi să nu cad prea jos când nu mi-e bine sau în dățile în care mă simt (sau chiar sunt) contestat. Ori impostor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu