S-ar putea ca adorația verii să fie, în cazul meu, o nostalgie a dezlănțuirii și să n-aibă legătură nemijlocită cu anotimpul în sine, ci cu isprăvile mele din timpul mai multor veri demult trecute.
Parfurmurile tari ale verii, sudoarea adunată-n umbra depresiunilor tale, soarele, liniștea din bâzâitul sâcâitor al insectelor, nopțile prelungite, petrecute și nu dormite - toate acestea sunt, de fapt, vara mea, tânjită și irepetabilă (la magnitudinea aceea). Mă invoc pe mine, așa cum eram atunci, mi-e dor de acel eu. Dorul de mine e iubirea de vară. Aștept de la (fiecare) vară să mă redea mie. Să depună vara toată munca în locul meu - munca de a mă regăsi.
Lucrurile semnificative se petreceau vara. Ceasurile cădeau în gol, timpul era neputincios - dilatare, nepăsare sau „păsare” disproporționată.
Nimic mitologic în relația mea cu vara, atâta că distanța temporală tot mai mare față de acele veri le amplifică acestora pentru mine însemnătatea. Poate să fie implicată, cel mult, una dintre mitologiile personale - cum ar fi eterna reîntoarcere la Cluj. Eul meu de Cluj. Clujul arșițelor asurzitoare.
Eul meu de vara e, de pe-acuma, dus. Acel eu fără reguli și negrevat de conștiință, amoral, atemporal, totuși incapabil să călătorească în timp. Îl păstrez numai în amintire.
Verile vacanțelor, verile de lipsuri, verile îndrăgostirilor prostești, fulgerătoare - acum le privesc cu nostalgie și le îngădui să se înscrie, arhivistic, în mitologia personală de care pomeneam.
Înfrângeri și tânjiri. Examene. Despărțiri. Minciuni, evaziuni. Rugăminți și rugăciuni. Mantre obsesive. Insomnii lucide.
Un dor mai degrabă tembel. Nimic „idilic”. Posibil ca doar inconștiența mea de atunci să fie ceva ce acum mi s-ar putea năzări drept „idilic”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu