Până la ce nivel de suportabilitate ar putea grotescul să genereze umor, să stârnească râsul, măcar pufnirea, zâmbetul? Probabil că până-n punctul în care se subțiază hotarul care-l desparte de oroare.
Limbajul visului - în Castelul. Absurdul camuflat în gesturi comune. Greața, apăsarea claustrantă ce te aduce în prag de vomă. Tensiunea neputinței mișcării, picurată lent - ai dori-o convertită în violență subită, descărcată printr-un eliberator gest brutal, necugetat. Izbăvirea prin violență.
Cleiul visului, mișcarea greoaie, picioarele supte în smârc nu pot alerga, absurdul replicilor rostite de personajele Castelului sau, dimpotrivă, luciditatea lor pătrunzătoare, căzută ca un psihodiagnostic. Închiderea tuturor căilor, blocate de înăbușitoarea zăpadă, pustiul străzilor și frigul.
Idolatrizarea ierarhiei, adorația ca pentru „sfintele moaște” - a birocraților pentru hârtii -, felul cum se „acoperă” cu acestea, interșanjabilitatea funcționarilor fără chip, depersonalizați, dispensabilitatea lor.
Din relatările încâlcite și adesea contradictorii ale unor săteni, K. își figurează o „realitate” mai bogată despre Castel decât dacă l-ar fi vizitat la pas el însuși. Castelul devine, pe nesimțite, mai mult decât un ansamblu de clădiri, el este acum un „înțeles”, o semnificație, o poveste, niciodată aceeași - relatată felurit, cu fiecare ocazie.
Ascunși după munți de dosare, funcționarii Castelului se molipsesc de ceva ce seamănă cu o mutație parțial izbutită a aurei și intangibilității zeilor olimpieni. Tăcerile lor (golite de sens) impun cel mai profund respect. În acele birouri, „se lucrează”. Nimeni nu știe cu exactitate ce anume „se lucrează”. Nu e lămurit nici cine este acel se. Distanța conservă autoritatea. Inaccesibilitatea elitelor butaforice menține intact mitul și supra-umanizează. Funcționarul nu se află în serviciul cetățeanului ci este autoritatea, autojustificându-și importanța (utilitatea) prin acest simplu fapt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu