Să mă reapropii de oameni, mă ispitește un gând. Bine, dar rămâne de lămurit când am fost eu, vreodată, aproape de ei?! Să mă apuc iarăși să-i caut, insistă gândul (nu știu dacă e același gând). Mai bine mi-aș redescoperi mai întâi câinele. Ar fi un bun început. Îmi regăsesc câinele, semi-sălbăticit de atâta neîngrijire, și-l hrănesc ca la carte pentru a-i face blana să lucească.
De ce am fi îndreptățiți să acuzăm un om că se preocupă în exces de el însuși - protestează partea tulburată narcisic din mine. Că se admiră (sau nu), că se introspectează obsesiv, că se place, că preferă să cultive cu drag și nerăbdare propria „companie”, în locul celei oferite în mod ipocrit de semenii săi. Cu ce ne-ar deranja pe noi, ceilalți, izolarea lui încântată de sine, autosuficiența lui? De unde revărsarea asta de ură (dispreț, zeflemea) asupra unui om care „păcătuiește” printr-o curiozitate meticuloasă față de el însuși? Din nesațul de socializare, de „contact” cu orice preț (colectivism, spirit gregar), de ce am prefera să sfârșim complet străini nouă înșine?
Mă amuză că va fi nevoie să mă mut. Mă excită dezrădăcinarea. Pentru prima oară, tentativa de a mă reinstala acasă mi-e ferm zădărnicită. Să-și mai fi pierdut orașul natal din sufocantul magnetism, din potențialul său notoriu de-a ucide orice încercare de zbor? Cred că de data asta, într-un târziu, mi-a ieșit! Orașul nu-și mai ridică îmbietoarele poale în cap.
_____
„și era copil, pentru că mai credea încă în toate, în adevăr și în basme.” (A. Strindberg - Salonul roșu) Funcționar de stat, Falk face saltul în literatură („mă arunc în brațele literaturii!”) - scârbit de sistem, de birocrația coruptă, leneșă, supradimensionată, ostilă: „pentru că nu participam la râsete, am început să fiu privit cu neîncredere și să fiu provocat”. Cu Strindberg, nimerim în plin absurd. Un absurd, mda, mai îmblânzit, mai social-democrat, suedez. O șleahtă de boemi - nu atât de „abisali” ca semenii lor ruși din literatura lui Gogol sau a lui Dostoievski -, pașnici „revoluționari” cultural-amorezați pe care-i adună și-i încape neselectiv clubul Salonul roșu. Roman de cameră, de scenă; romanul unui dramaturg.
_____
Vecina calcă strâmb din nou. Se pregătește să primească. E într-o continuă foială, în cei câțiva metri pătrați pe care îi locuiește. Bubuie, moștenind călcătura tatălui: bum-bum-bum. Mereu aleargă prin casă, indiferent ce destinație are. Urinează des și cu un torent sănătos. Trage apa, nu uită.
Vecina se pișă cu spume, îmi dau seama după zgomotul apei în contact cu urina ce vine în jet gros. Urina cade grea în apa vasului de toaletă și produce clăbuci. Clăbucii dau gravitate sunetului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu