Am fost mereu "tu cu explicaţiile tale profunde", nu-i nimic, cu pufnetul dispreţuitor mă pot împăca. Dar nu cred că-i doar mizeria ceea ce face din noi chinuiţii care suntem (fără legătură, lipsa conversaţiilor naşte monştri: mă uit şi mă îngrozesc la emisiuni politice). Eu cred că e neîncrederea generală care ne roade pe toţi în ţara (?) asta, neîncrederea fiecăruia. Lucrează după principiul: eu cred că sunt un om bun, cinstit, însă nu am încredere în nici unul dintre ceilalţi. Şi fiecare gîndeşte aşa. Fiecare e personajul bun într-o lume de personaje rele. Fiecare aşteaptă, în secret, să fie păcălit, să i se împlinească suspiciunile, iar cînd se împlinesc să ofteze: nu te poţi baza pe x, ce lume rea.
Fiecare se uită de două ori, de zece ori cînd întîlneşte un necunoscut, iar în timp ce vorbeşte cu el îi trece prin cap că "ăla" minte, se dă mare sau urmăreşte ceva (să îi ia ceva, să îl fure, să îl păcălească, să îl mintă). Fiecare se gîndeşte, după ce-a cumpărat ceva sau a încheiat afacerea vieţii lui, că a fost cumva păcălit, că trebuie să fie ceva- de la cîntarele măsluite la preţurile prea mari, la strîngerile de mînă prea încrezătoare. Şi de fapt, mai ales încrederea şi relaxarea stîrnesc suspiciune. Sunt cele două apariţii care rup climatul nesigur, veşnic temător, contorsionat de grijile tuturor.
Educaţia românească are la bază principiul neîncrederii, iar dacă ar fi să mă joc cu cuvintele, aş spune că doar în fraudă avem încredere. Atunci cînd o descoperim, ne liniştim: bun, deci profeţiile ne-au fost corecte. Bun, deci toţi ceilalţi sunt nişte impostori. Cred că nu am văzut altceva mai păgubos, mai autodistructiv decît predarea şi învăţarea suspiciunii, decît trăitul pe baza faptului că normalitatea e asta. Am impresia că toată ţara este şcoala care predă cu succes depresia, isteria, fugitul-de-bine şi autosabotajul, cu profeţii ei satisfăcuţi.
Fiecare se uită de două ori, de zece ori cînd întîlneşte un necunoscut, iar în timp ce vorbeşte cu el îi trece prin cap că "ăla" minte, se dă mare sau urmăreşte ceva (să îi ia ceva, să îl fure, să îl păcălească, să îl mintă). Fiecare se gîndeşte, după ce-a cumpărat ceva sau a încheiat afacerea vieţii lui, că a fost cumva păcălit, că trebuie să fie ceva- de la cîntarele măsluite la preţurile prea mari, la strîngerile de mînă prea încrezătoare. Şi de fapt, mai ales încrederea şi relaxarea stîrnesc suspiciune. Sunt cele două apariţii care rup climatul nesigur, veşnic temător, contorsionat de grijile tuturor.
Educaţia românească are la bază principiul neîncrederii, iar dacă ar fi să mă joc cu cuvintele, aş spune că doar în fraudă avem încredere. Atunci cînd o descoperim, ne liniştim: bun, deci profeţiile ne-au fost corecte. Bun, deci toţi ceilalţi sunt nişte impostori. Cred că nu am văzut altceva mai păgubos, mai autodistructiv decît predarea şi învăţarea suspiciunii, decît trăitul pe baza faptului că normalitatea e asta. Am impresia că toată ţara este şcoala care predă cu succes depresia, isteria, fugitul-de-bine şi autosabotajul, cu profeţii ei satisfăcuţi.
4 comentarii:
Este evident, cred, că acea „neîncredere„ despre care pomeneşti este rodul propriei micimi sufleteşti, a fiecăruia dintre noi. Mizeria nu este decât oglinda, proiecţia, măsura omului mic de România. Nu suspiciunea stă la baza răutăţilor, ci micimea congenitală a fiecăruia. Nimicnicia înnăscută şi întreţinută în familii. Nu aşteptarea ca Altul să ne facă rău, să ne înşele, ne minează într-atât cât nevoia noastră irepresibilă, a fiecăruia în parte, de a înşela.
Cum să ai incredere in cei care ridică maghernite în mijlocul strazii!? sau în cei care înalţă turnuri oribile lângă monumente inestimabile de arhitectură? Eu nu am incredere in ei, ei nu-mi pot fi parteneri de dialog sau de simpozion, ci doar subiectii unei expulzări! Atât! Nici o justificare pentru declasaţi! Oricum, in veci nu as tine un blog in care sa cânt mahalaua - acest leagăn al iresponsabilităţii de azi, precursoarea fabricilor actuale de ţărăşeni.
Plus (văd că scriu singur aici), nu cred că foodfordepression se încadrează la ironica secţiune ”Fiecare e personajul bun într-o lume de personaje rele.” Nu crezi că există indignare pe bună dreptate? Nu crezi că există oameni care au văzut şi trăit ceva mai bun de atât, mai curat? Şi care îşi pot dori sincer „mai bunul„ importat, înfipt, naturalizat şi-n arealul lor. Fără a se împăuna prin asta că s-ar situa mai presus decât lumpenii. Foodfordepression a scris un text vehement, exact în tonul pe care mizeria îl merită. În însuşi tonul folosit de mine acum 3 ani în Dilema.
Starea asta de mizerie încremenită nu se rezolvă cu o centristă căutare a explicaţiilor, cu dezbateri psihosociologice, ci cu legi radicale privind urbanismul (stil arhitectural, comportamentul contribuabililor, obligaţii, drepturi, mediu, estetică). Legi care să reglementeze fără dubiu modul de folosinţă al unui oraş. Dacă nu, să facă ziduri iară şi neintegrabilii, afară.
Nu-ţi trebuie nici filosofie, nici optimism forţat să ieşi din marasmul ăsta, ci LEGE. Dar cine s-o dea, când mulţi dintre cei care ne conduc abia sunt ieşiţi din codru?
Crezi că am fost-sunt ironică? Nu-mi arde. Am spus că nu DOAR mizeria.
Cît despre rezolvări, propun, în cazul ăsta, să lăsăm scrisul şi dezbaterea la o parte, şi să ne înscriem în vreun partid, poate aşa reuşim să ajungem să vedem LEGEA cu ochii. Slabe şanse, nu crezi?
Şi apropo de mizerie: mergi într-un parc şi uită-te la toate mămicile respectabile, vezi cîte din ele aruncă hîrtii, ambalaje etc. de faţă cu copiii lor sau se fac că le uită pe bancă.
Ştiu asta despre mămici. Găsesc şi eu, mergând către casă, domeniul public pestriţ de ambalaje nedegradabile - copiii le aruncă. Nu au nici cel mai mic reflex a le vârî în ghiozdan sau în buzunar. Nu i-a învăţat nimeni. Acasă la părinţi, acolo de unde ei au venit în oraş acum câteva zeci de ani, gunoiul se aruncă în pârâu...
O mai cunosc pe una, numită Ridzi, parcă, mi(ni)streţă nevoie mare, cu coafură înaltă, după funţie şi buget, deh, o vacă-care-râde pentru că o gâdilă-n cot sau la subţioară banii statului, ai noştri, în care şi-a băgat mâna.
În 20 de ani, citind despre x cazuri de această factură, dă-mi voie să fi ajuns să 'suflu' şi-n sinistrul naiv Teo Paleologu. Apropos, tocmai am recitit un proaspăt articol al lui Sever V despre felul în care parlamentarii obstrucţionau, solidari, justiţia când cu cererea de ridicare a imunităţii lui A.Năstase. Identic, boureneşte, a procedat PDL, de curând, cu mistreaţa cea cu păr înalt.
Nu am în ce partid să intru, mi-am depus speranţele deşarte în PNL, acum 9 ani. Nu-s genul militant, ştii bine. (Sunt liberal în măduvă, laissez-faire, laissez-passer). Sper să mă excludă, măcar pentru că nu plătesc cotizaţia.
Trimiteți un comentariu