„Nevoia de inamic”, din teoriile lui Freud. Aș spune că mai mult de jumătate din tot ce am scris eu vreodată - în caiete, ziare, pe blog, pe FB - a fost „inspirat” de cei (închipuiți sau reali) cărora le eram nesuferit. În numeroase rânduri, chipurile lor se suprapun, se amalgamează, formează alte „persoane”, care nu-s persoane în carne & oase, ci caracterele lor neîntrupate.
Existența ăstora, reală sau imaginară, m-a stimulat copios, în cel mai înalt grad. Gândul că există cineva acolo care ar fi tentat să mă conteste ca persoană, să mă contrazică, să nu mă sufere, mă mobilizează, îmi înlesnește accesul la cămara mea cu retorică nimicitoare și la tot ce nu degeaba am adunat (cultural, social) până-n prezent.
Reducând, comprimând, aș putea spune chiar că citesc, mă instruiesc, mă irit, îmi fac temele, tocmai ca să pot polemiza cât mai lesne apoi. Nici una dintre „bogățiile” polemice pe care le strânguiesc în mine nu-i exclusiv pentru mine. Chiar în momentele în care acumulez, plănuiesc modul cum urmează să dau. Iar acest dat are, nu de puține ori, sensul unei lovituri.
Persoane din trecutul meu sau din prezent, n-are importanță. Emoțiile-s puternice, ranchiuna, dorința de răzbunare sunt încă vii și ies la iveală odată cu acea batjocură prin ricoșeu, pusă în cuvinte pe care le-aș dori să aibă un efect devastator asupra celui care se simte vizat.
Plăcerea subversivă de a semăna zâzanie. Nu lipsită de remușcări ulterioare. Remușcările legate de un text publicat se „traduc” prin corectarea repetată a ascuțimilor și asperităților de limbaj sau în mai radicala ștergere a aceluia de pe site.
Dar se întâmplă, uneori, să le și las exact așa cum le-am scris; la cel mai recent, schimbând doar „mă cac” cu „mă cufuresc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu