Freud era îndrăgostit de Jung. Nu că-l iubea, ci era îndrăgostit de elvețian în felul disperat al cuiva care dorește să-l anestezieze pe celălalt cu dragostea sa (și să-l manevreze ca pe-o marionetă). Să-l aneantizeze psihic, intelectual etc. Îndrăgostirea ca vrajă făcută celuilalt.
Cu toate acestea, în afara reverenței cuvenite, Jung părea imun la „dragostea” lui Freud. Cordialitate, deferență, respect acordat vârstei și carierei profesionale (pionieratului) lui Freud - atât.
Vienezul ar fi dorit să-l conțină pe Jung, să-i anihileze voința, conservându-i, totuși, inteligența și valoarea ca medic. Altfel, ne indignăm noi de pe margine, ce ar mai rămâne de iubit în celălalt, dacă-l decerebrezi complet? Avea, deci, nevoie Freud ca însușirile astea să rămână treze în discipolul său? Dar nu se putea împărți între 1) a-l șantaja & manipula pe Jung, ca să-l preschimbe într-un fidel fără rezerve, un „demn urmaș” și 2) a-și dovedi considerația față de originalitatea lui Jung, față de putința lui Jung de a gândi cu propria-i minte și de a continua și rafina teoriile freudiene.
Freud își dorea ca Jung să-i preia întocmai teoriile, fără modificări, adăugiri, Doamne ferește de contestări, și să le păstreze astfel, ca pe niște bunuri imobiliare - neatinse, nealterate, fixe.
N-am putut înțelege, urmărind escaladarea pretențiilor lui Freud, în ce măsură subestimarea asta prost ascunsă, avându-l ca țintă pe favoritul său (moștenitorul), se putea împăca cu aprecierile zgomotoase despre competența lui Jung în munca sa terapeutică. Știm din viețile noastre, mai banale ca ale lor, că laudele deșănțate revărsate de cineva asupră-ne pot avea scopul de a-i masca și de a-i supracompensa aceluia tocmai neîncrederea viscerală în noi (nu rareori, chiar respingerea netă), invidia sau, mai general, mizantropia.
Freud conștientiza că Jung era un om valoros, dar - citindu-le Corespondența - observăm cum, în același timp, îl chema - printre rânduri de scrisoare - pe Jung să se lase restrâns la rolul depozitarului teoriilor freudiene - un magazioner scrupulos, un câine de pază al psihanalizei și nu mai mult. Litera testamentară nu putea fi revizuită.
Din mai fiecare scrisoare, cu cât mai amplă sau mai plină de patetism, reiese acest lucru. Freud îl stima într-un mod steril pe Jung, se folosea de evidenta lor îndrăgostire ca de practica unei magii negre care să-i narcotizeze pe amândoi, încât, vrăjit de magister, Jung să accepte să rămână doar o casă de valori inteligentă, lipsită de dreptul originalității ori al inițiativei personale.
În mintea fertilă a lui Jung a ales Freud să-și depună ouăle operei. Atâta că Jung se trezește și se scutură. Reticența (distanța?) sa este limpede de la început. Se declară fățiș fascinat de munca lui Freud, iar eu socotesc că era sincer, îl percepe pe Freud ca pe un patriarh (nu se înșela), dar nu părea a se fi topit de teamă, confruntându-se cu el. Jung rezistă. Freud remarcă și șarjează.
Un îndrăgostit, fie el „sănătos” ori „patologic”, știe imediat când celălalt dă semne că s-ar retrage sau că, dintru început, optează să nu se implice prea adânc. Jung a păstrat relația lor în termeni cât mai colegiali, tehnici, științifici. Cel mult, și-a mai îngăduit câte o bârfă de breaslă, o înjurătură, o mică vulgaritate, o confesiune bine și dinainte cântărită. Fără declarații emfatice sau jurăminte de amor.
Scrisorile lui Freud sunt, în schimb, asezonate cu jurăminte veșnice, cu legăminte nesolicitate, exces de înduioșare, manipulări subtile, dar săritoare-n ochi, insinuări, retorică perversă, destinată să constrângă afectiv, să adoarmă vigilența corespondentului, să-i câștige acestuia supunerea necondiționată. Adesea, mi-a părut că surprind la Freud (iar Jung, probabil, cu atât mai mult a sesizat) că visul său tainic ar fi fost mai degrabă să-l neutralizeze pe Jung decât să-l „dezvolte”. Să-i sece creierul, ca să se strămute el în loc. Să fie el, deopotrivă, și Sigmund, și Carl Gustav.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu