Găsesc și ascult câte o piesă muzicală ce mă impresionează până la a-mi aduce lacrimi în ochi și-n glas. Nu altfel mi s-a întâmplat și-n dimineața de față, ascultând-o - și nu pentru prima oară - pe Mahalia Jackson. Negrii, cu gospelul lor, cu ale lor spirituals, au reușit să importe senzualitatea în muzica religioasă. Insinuând-o în doze ponderate. Dovada este, în sprijinul spuselor mele, aceea că din spirituals au generat diverse ramuri ale jazzului, blues, rocknroll și alte categorii muzicale (laicizate) - funk, soul. Zise de consum.
Pregătit, ca unul care-i corporatist și-n timpul său liber, ca un om bine pătruns de ceea ce lucrează, cu listă și audiții conștiincioase, prealabile - am pornit la cumpărat muzici. Scotocesc, la început timorat de privirea și prezența apăsătoare a proprietarului (pe care-l bănuiesc con·nois·seur), ca apoi, după vreo două beri hisperești scumpe de te-ndoaie, ceva mai liber în postură și-n gesticulație, absorbit printre viniluri cu miros de pivniță, mult jazz, multe deja văzute, răsfoite în cursul altor vizite la Viniloteca, pe care, iată, o pomenesc aici, că nu se știe cât va mai dura, când s-o închide...
Cobor treptele și încep, aș începe, să caut, dar nimeresc peste patronul băgăcios, nu stânjenitor, dar băgăcios, vrea să se asigure că vinde ceva în după-amiaza aia și bine face - reușește! Știe cum: dozează măiastru sinceritatea, privitul direct în ochi cu comerțul jumătăților de adevăr. Se destăinuie excesiv, vorbește tare, ca să fie auzit de toți clienții, nu doar de mine. Simt nevoia subită de a fi ceremonios cu el, deși e vizibil un „rocker”, un punkist familist. Negociază de unul singur, n-apuc să cer nimic, discount, reduceri, gratuități. Primesc de toate. Discurile-s ale mele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu