Dacă-i întrebi pe nepregătite, francezii îți vor spune că-s avizi de schimbare, că vor soluții, că să se modifice, jos cu!, să cadă, să nu mai fie, s-au săturat de, destul! Bucuria victoriei, sărbătorită în stradă de suporterii lui Macron, a fost un dans de societate în comparație cu „revoluția” care ai fi zis că începuse odată cu alegerea lui Hollande, acum 5 ani. Mandatul lui Hollande s-a terminat cu un fâs de formă hexagonală. Ce a vrut n-a putut. Ce a început să facă n-a dus la capăt din cauza reacțiilor publice refractare.
Atunci când e vorba să-și susțină președintele în implementarea reformelor înscrise în programul electoral, în baza căruia i-au acordat votul, francezii se trag pe fund, îi întorc spatele, nu mai recunosc nimic, să se schimbe pe ici pe colo, dar să nu se modifice, ies în stradă, urlă, protestează, incendiază, sparg, fac grevă.
Franța nu este o țară guvernabilă, nici reformabilă. Franța merge înainte din inerție, de mare ce e, de turism enorm ce are (primul loc în lume, din câte știu!) și mai merge înainte, șontâcăind, târându-se, pentru că dacă ar fi să cadă, ar trage după ea Europa întreagă.
Teama de schimbare este cel mai mare inamic al Franței. Apoi, neputința oricărui politician ajuns la putere de a tăia din sau a regândi privilegiile sindicalizate - costisitoare și sufocante pentru economie, sperietoare pentru investitori.
Electoratul francez își schimbă, din când în când, președinții și partidele guvernante, ca să-și dea sieși impresia că-i mereu vigilent și că, alternându-le la putere, îi „pedepsește” pe politicieni pentru inerția care, de fapt, e în primul rând a lui - a omului de rând!
De când revoluția a devenit un prilej de a nu schimba nimic sau, și mai grav, de a promova întoarcerea într-un trecut idealizat, un război deschis pentru mai multe privilegii decât obligații și răspunderi, mi-e silă de termenul ăsta și de cei care îl susțin (atâta vreme cât nu sunt obligați să-l și aplice)!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu