Mi-aș fi dorit un duș cu adevărat fierbinte în dimineața asta, prin țevi să curgă-n capul meu lapte îndulcit ușor cu miere și aromat cu scorțișoară, o întoarcere în placentă, cum îmi vine placenta azi, trebuie să mai slăbesc? cu toate că lichidul amniotic are altă compoziție, nu știu care, puțin îmi pasă de lichidele voastre amniotice și nu mă dau în vânt după scorțișoară.
Visez. Așteptam nota finală. Dădusem un examen important al vieții. Riscam să nu-l iau. A nu lua un examen, deși n-am murit niciodată din asta, mă sperie ca improbabila perspectivă a privării de libertate. Închisorile lăuntrice nu-s cu nimic mai puțin înspăimântătoare decât cele reale.
Ideea insuportabilă: cineva e fericit. Nu cunosc fericirea și nu aspir, constituțional, către ea. Dar fericirea (detașarea), fie și aparentă, a altuia oglindește mai crud nefericirea mea! Când eu sunt suferind, rămân pe loc, lumea ar trebui să stea în loc. Or, ea nu stă!
Doliul se trăiește cu iuțeală, ca la hipermarket, altfel riști să fii împins de la spate de coșul plin al clientului următor. Fii bărbat, ți se spune. Ești femeie în toată firea, ți se spune. Am timp să sufăr astăzi doar între nouă și zece treizeci, când se așteaptă să intru într-o întrunire importantă. La cafea, arăt fața mea zâmbitoare, cunoscută dintotdeauna, nu-mi permit derapaje emoționale. După șaisprezece încolo poate, nu garantez, poate îmi rămâne o jumătate de oră ca să-mi reaminesc de suferința mea, detaliu care oricum nu aduce nici un beneficiu, nici un ban.
Cioran a fost ultimul care și-a câștigat masa zilnică suferind. Era o cu totul altă epocă. Iar Cioran nu s-a lăsat deturnat de maritale, nici de îndatoriri funcționărești cotidiene. S-a trăit pe sine.
Ce ai? Te ajut cu ceva? Însă câți stau să afle până la capăt, darămite să și facă un gest de întâmpinare. Ne simțim legați de mâini și de picioare, dar ceea ce ne ține departe și nu ne lasă să ajutăm este, de fapt, sfânta teamă de infecția cu tristețe. Cum credeți că a devenit cemaifaci o întrebare golită de sens?
Iubim enorm (ce numim noi) normalitatea, or un prieten suferind e adeseori o persoană "ciudată" care, alături de toate lamentațiile cu care ne îneacă, mai are și stânjenitorul har de a ne aminti cât de precar suntem noi înșine instalați în cuibușorul nostru de mici mulțumiri (cele mai multe, de origine materială).
Te gândești numai la tine, ți se spune - dacă îndrăznești să cerșești apăsat ajutorul (știind imediat ce îl ceri că, de nu-l vei primi, o să te doară și mai mult - umilința). Da, mă gândesc numai la mine, dar nu e ca și cum tu, celălat, prin comparație, ai fi mai performant sufletește (altruist), gândindu-te cu succes și la tine, și la mine! Suferim singuri, nu vă mai amăgiți. De altfel, o să vedeți!
Echilibrul personal e la mare preț. A te apăra de Ebola e vax față de a-ți exersa și fortifica inteligența emoțională. În înțelegerea comună, ești inteligent emoțional atunci când celălalt nu-ți poate ghici sau citi pe față sentimentele reale. I le arăți doar în cadrul și-n limitele permise. De nu, te trezești exclus.
Așa cum pierzi lesne iubirea unora, arătându-li-te prea disponibil. Dovada pentru cât de volatile-s motivele și prilejurile îndrăgostirii (unde inaccesibilitatea ocupă o poziție de frunte).
Randamentul & aparențele; supraviețuirea - obținută plătind prin lașitate sufletească. Fuga din mine și de ceea ce sunt eu.
În genunchi, pentru un dram de atenție, te vezi transformat într-un sens giratoriu îmburuienat, ai rămas împietrit în mijlocul lui, ocolit cu precauție. Prioritate în sens au regulile, convențiile, entuziasmul simulat și oamenii cu fețe de poker.
Deschid gura, pătrunde apa cea aspră, cu clor, nici urmă de lapte cu miere. Doar câțiva litri să înghit, și rugina de pe țevi aduce, la gust și textură, a scorțișoară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu