Cine mi-a salvat weekend-ul

Un film - J'ai toujours rêvé d'être un gangster, turnat în 2007, premiat de public la TIFF în 2008; o actriță a cărei existență o ignorasem până acum (bine, am înțeles, Coco Chanel..., Gainsbourg, dar eu nu mă prea dau în vânt după filmele biografice), Anna Mouglalis - origini greco-bretone, icoană a firmei Chanel, iar în peliculă: Suzy - la serveuse. O seară hilară, cu râs în hohote și priviri surâzătoare, duios-nostalgice (imagini de uns pe pâine).

Exceptând realizările noir ale fraților Coen, sunt decenii de când nu am mai dat peste așa o împlinire comică! Și nu este vorba despre încă o comedie franceză prolixă, cu gaguri exagerate, verbiaj incontinent și triunghi conjugal. Un regizor - Samuel Benchetrit, cu un nume predestinat absurdului (la prima vedere, ați avut impresia că scrie 'Samuel Beckett')... Un tânăr as al filmului absurdo-mut. O cină cinematografic copioasă. Cu atât mai mult cu cât nu eram deloc avizat asupra vreunui amănunt - regizor, actori, scenariu (premiat la Sundance). Tipic pentru eternul novice ferice, pentru neprofesionist: am vrut să văd filmul pentru că m-a atras afișul.

Suzy - la serveuse, lunecând impasibilă încoace și-ncolo, pe după tejgheaua panoramică a cafeteriei, cu șoldurile leneșe, abandonate mișcării, sărutând mișcarea, abdomenul un pic împins în față, lasciv, cum obișnuiesc unele țigănci, pentru a-și marca, pesemne, și mai intens prezența în stradă, pentru a preschimba această prezență într-o sfidare, într-o discriminare pozitivă, în spectacol! Dincolo de replicile hilare, picate din Lună direct în scenariu, Anna Mouglalis joacă fără rest prin mimică, din lumina ochilor, din zâmbetul acela monalisean: distrat, jucăuș, îngăduitor, tainic. Traveling-uri vag amețitoare, parcurse domol de cameră, ca dintr-un ringespiel ruginit - peisaje alb-negre, luminoase, selenare: zone industriale (cabluri, autostrăzi) + câte un colț de natură. Și câte un stop neașteptat ce-ți ia suflarea.
 

Personajele, contaminate de cinema, își dispută un locșor în breasla invidiată, mitologică, a gangsterilor treizeciști și a pistolarilor western, jucați pe marele ecran de Bogart, Gabin, Douglas, Belmondo, Delon (adorații copilăriei mele). La rându-le, gangsterii reali, acum la vârsta decrepitudinii, conspiră - înăcriți, dar c-un delicios umor cinic, involuntar - pentru o ultimă spargere glorioasă. Cinema din cele care nu se mai fabrică. À voir absolument!

Declaraţii literare

Aţi purta ceva de genul? E exagerat (mai mult decît un tricou literar?) Preferaţi să îl citiţi pe Beckett înainte/in loc de a-i agăţa vorbele la gît?

__________

foto şi obiect de Victoria Contreras

Ondine

Ondinele (sau undinele) sunt nimfe de apă, ființe despre care se spune că nu au suflet, dar și că pot căpăta unul - atunci când iau de soț un pământean și-i rodesc acestuia un copil. Ondina nu-și irosește  prețiosul suflu în vorbe; ea cântă cu un cânt fermecător ce se poate face, câteodată, auzit dincolo de tunetul oricărei cascade sau de dedesubtul valurilor.

Alicja Bachleda reușește încarnarea desăvârșită a celei din urmă ondine de pe Terra. Ea poposește taman în Irlanda, acolo unde basmele și alcoolul fac dintotdeauna casă bună, prinsă în năvodul de obicei cam sterp al lui Colin Farrell.

John William Waterhouse - Undine

Filmul te adâncește în mod plăcut în fotoliu, te împacă bine cu prezumtiva origine supranaturală a zânei deminude din plasa unui ocolit de noroc pescar și cu previzibila poveste de iubire.

Ondine plonjează corect, fără frison, cu alură punctată artistic, de campioană într-ale natației, în apele înghețate ale Nordului. Când își face ieșirea din aceleași ape, după baia de la micul dejun, nu are buzele vinete și trupul congestionat, ci doar juponul cu motive vegetale îmbrățișându-i umed sfârcurile și fesele. Moment mântuit de erotism prin prezența salvatoare în scenă a unei simpatice și iscoditoare fetițe ”cu nevoi speciale”. Curiouser and curiouser.

Celelalte clipe memorabile - și mirabile mie - ale peliculei sunt filmate măiastru de la nivelul genunchilor Alicjei Bachleda - o actriță care, în acest film, pare să fi strâns la un loc, în trupul și chipul domniei sale, toată nărăvășia și delicatețea frumuseții slave. Demonstrație inegalabilă de actorie piciorească! Capodoperă de arhitectură carnal-osoasă.

De urmărit. Farell își face treaba temeinic, foarte expresiv actor! Dramatic. Fetița, pe urmele sale. Cântecul ondinei este răscolitor și purtător de noroc. La fel, restul coloanei sonore - injectează pace cu un ac nedureros.

Une Roumaine malgré soi

Altă mostră odioasă de jurnalism sentimentaloid-retardat. Apare în România liberă articolul de primă pagină (online, e pe ”prima”): De ce poartă un parc din New York numele unei românce. Fireşte, nu e deloc sigur dacă proaspăta noastră "conaţională", încetățenită ad-hoc, avea înşurubate în bagajul său cultural-genetic niscai frânturi (at least) de conştiinţă românească. Dar mai contează?! Contează pe naiba! O facem româncă la „apelul bocancilor”. Are părinţi emigraţi din România? Are. Ergo: e românca noastră neaoşă. Ca Herta Mueller, de altfel (care măcar a trăit aici). A întrebat-o cineva pe nobelizata pentru literatură dacă s-a ţinut vreodată a fi, spiritualicește, româncă? Nu (oricum, răsunsul nu ne-ar fi fost prea măgulitor). Atunci? Ce tot atâtea mofturi şi fiţe deontologice?

Nemaiavând, ca altădată, corespondenţi peste hotare, în zonele fierbinţi ale lumii, jurnalele noastre egolatre se agaţă şi ele de ce-şi mai permit. Non-subiecte de acest fel, pe care se întâmplă frecvent să le considere "informaţii externe". Eah, politica globală e vax albina faţă de descoperirea unui decedat român în cutare avion, în cutare uragan, sau a unei curve anonime, participantă la cutare orgie sexuală de-a lui Berlusconi.

Nu avem nici cea mai mică tresărire de ruşine să ne lăudăm cu "creierele noastre", emigrate, în cele mai multe cazuri de nevoie, în Valea lui Microsoft sau profesând cu succes în marile spitale ale Occidentului. Nici cu intelectualii care acum pregătesc studenți străini, pe alte meleaguri. Şi ce dacă ţara de baştină i-a scuipat acolo, tratându-i ca pe nişte cetăţeni second hand? Tot români sunt. Săracii! Dă să suflu nasul. Merită să ne populeze subiectele autoadmirative, tratate la o bere cu prietenii, alături de alte subiecte ca: originea tracică a romanilor, ortodoxismul nestrămutat al lui Ştefan cel Mare, conspiraţia mondială iudeo-masonică, alte teorii conspiraţioniste.

Nu am nici o îndoială că mulţi evrei români - ucişi în pogromuri iscate din te miri ce sau în lagăre de concentrare, ori supravieţuitori norocoşi, care au apucat să emigreze în vest, au dovedit un mult mai veridic civism decât cei de un sânge cu noi - urmași de daci și de romani (și de cumani, pecenegi, slavi). Dar de aici și până la acțiunea asta frenetică de a revendica și ”a recupera” întru alimentarea orgoliului național autohtoni celebri, care au crescut, s-au realizat, au fost pe deplin apreciați sau chiar s-au născut în afara țării, de la Dustin Hoffman la Weissmueller, de la Ionesco la doamna Arlene Jozsef Fried (cea despre care este vorba în articolul RL)... Cale lungă. 

Tatăl d-nei Arlene Jozsef Fried (aceasta din urmă, una din victimele atentatelor din 09/11 - NY), Nicholas Jozsef, provine din Șimleu Silvaniei și a plecat din România (scăpând ca prin minune ”ospitalității” horthyste) în 1948. S-a căsătorit în SUA cu o americancă. Aceasta este ”legătura” eroinei de la WTC cu the Carpathian Cișmigiu. Aveți minte să judecați de aici încolo ”raționamentul” ziariștilor noștri.

The Carpathian Konzentrationslager

Aş fi vrut să mă pot pronunţa şi eu mai pe larg, dar nu pot - de groază şi de greaţă. Indiferenţa criminală, dezumanizarea cadrelor medicale sunt concepte goale deja, obosite, voci în deşert. Infractorii cruzi care înfundă închisorile sunt ca nişte călugări novice pe lângă aceste non-suflete 'sanitare', acești Mengele mioritici, care nu cunosc remuşcarea. Aş rupe bucăţi acum din cei care ne acuză că îndrăznim să ne plângem într-o ţară care ne ucide prin metode de-o inventivitate inegalabilă! Păşuniştii, poporaniştii, neolegionarii autohtonist-ortodoxişti, paseiştii fundamentalişti şi Elena Udrea au cu adevărat ce promova! Cale bătută.

Toată ziua s-au perindat prin studiouri tot felul de specialişti şi dătători cu părerea de profesie, care au deplâns ipocrit starea jalnică din sănătate, faptul că medicii vor să plece din ţară, lipsa banilor şi a dotărilor pentru care, desigur, ar fi de vină guvernul, ăsta sau altul. Dar aici nu e vorba nici de Boc, nici de Tăriceanu sau de Năstase. Nu poţi să te duci la un părinte care acum două zile era în al nouălea cer şi care acum nu mai găseşte nici un rost lumii ăsteia şi să îi spui că de vină pentru tragedia lui sunt Boc şi bugetul sărac, pentru că este cel puţin indecent. Nu Guvernul Tăriceanu a ucis-o pe Natalia Ionescu, ci un medic care şi-a pierdut umanitatea, pentru că exact despre asta este vorba în sistemul sanitar românesc: despre abrutizare şi pierderea umanităţii.

http://www.romanialibera.ro/opinii/editorial/ne-pierdem-copiii-196791.html

Frumusețea solitară

O vecină de cartier, tânără, iese cu căruciorul animat de un copil frumos, reușit, satisfăcut. De bună seamă, singură, divorțată. La colț de stradă, o acostează fostul, penetrantul, făcătorul de copil, purtătorul de gameți, ÎNSĂMÂNȚĂTORUL. Tatăl natural-accidental al plodului din cărucior. Încerca să o îmbrățișeze, (s-o împresoare, de fapt) cu  niște mișcări stângace, dar stăruitoare, de cocoș fără penaj, sărăcite de orice delicatețe.

Mama: respira libertate în aerul dimprejur, arătoasă, toată numai curbe îmbietoare, departe de ea orice gând de-a se mai cupla definitiv, se vedea de la o poștă. Era, de pe-acum,  absentă pentru hoardele de bărbați, cele flămânde a desființa feminitatea în orice femeie - nimicind prin luare în posesie. Femeia de pe raft. Femeia-draft. Femeia-apartament, iată ce caută ei. Tatăl (natural-accidental), un golan cu perciuni ascuțiți. Bărbatul unei ejaculări precoce.

Mama de la colțul străzii: cu ten îngrijit, bronzată, îmbrăcată corect pentru după-amiaza de 38 de grade, receptivă la orice semnal ce nu-i emis de un mascul care și-ar putea dori de la ea căsnicie și fidelitate, claustrare și bucătăreală continuă. Mama: cu poftă de flirt, de efemer, de cochetărie.

Deși obosit și mai indiferent astăzi decât de obicei, pe dată mi-a făcut cu ochiul limpedele gând că femeilor le-ar sta mult mai bine solitare. Fie ele și mame. Solitudinea nu le-ar extrage din sfera importantei lor "funcții" estetice. Bărbații le urâțesc, le vandalizează senzualitatea, odată cu fiecare ușă trântită, odată cu fiecare grosolănie rostită, cu egoismul lor de veșnici infantili. Din neștiute pricini ce țin de misteriosul "glas al speciei", dar și prin contribuția decisivă a bărbaților lor, nu o dată, abia ajunse la sau deja trecute peste vârsta de 30, proaspetele mame se dezic de sine, își neagă trupul, clasându-și definitiv dorințele. Strălucirea e tabu. Multe procedează aşa, e drept, nu toată suflarea feminină. Observaţi-le masculinizându-se, tăindu-și ritualic părul - depersonalizându-se. Mai ales româncele. Pier, se sting pe picioare, atunci când nu se umflă (din aceleași motive pentru care se și usucă).

Poll

În dreapta sus e un sondaj. Doar o curiozitate personală, formată după mii de posturi citite, din tot felul de întrebări despre oamenii care le-au scris, motivele, ideile, explicaţiile lor. Dacă-mi amintesc bine din zilele în care abia aşteptam să scriu ceva, cred că fac, în paşi mici,  un fel de meta-analiză a blogului, fără prea mari pretenţii şi fără a mă lua în serios (nu aşa de mult cum sună, oricum). So... enjoy!

Și perele...

Două buze roșii, întredeschise peste un șirag de dinți perlați, răsfrânte - aia de jos: în jos, aia de sus: în sus -, fără nici un strop de farbă pe ele, vindeau 10 pere verzi, dar coapte. Atât de coapte, încât era cu totul oprit să le privești multă vreme. Le-ai fi putut strivi cu ochii! 

Fata mă privea cu drag și infinită recunoștință - răbdătoare, își aduna banii de vară în buzunarul de la spate; nu spera să te mai revadă. Perele, odată mușcate, ți se topeau cu zgomot pe bărbie, pe piept și pe degetele picioarelor, prefăcându-te în stană de zahăr.

Izuri

A nu ști cum îmi voi câștiga traiul după 1 septembrie, odată demisionat din porcorație, are și un parfum plăcut, de levănțică, pe lângă gustul obișnuit, de teamă. Parfumul-muză al improvizației, al incertitudinii. Nu sunt încă un om liber. 

Adevărul a publicat săptămâna trecută un top al frustrărilor de vară. Se numărau pe-acolo diverse indispoziții de sezon, meteosensibilități, insomnii cauzate de surplusul de lumină și de hiperactivitate. Aș  mai adăuga eu una: sandalele! Opulența, stricăciunea cărnii în galantarele fierbinți ale străzilor, impetuozitatea pașilor, devoalarea. 

Pe unii, asta, stricăciunea, îi face moraliști de ocazie, aruncători de pietre cuvântate (e mai fățos, mai ”cultural” și mai ”civilizat” să treacă drept indignați în loc de excitați, stârniți, pofticioși neconsolați - cum sunt de fapt), îi asfixiază clocind formule de condamnare, iar pe alții, mai stăpâni pe talentele lor sociale, îi împinge în păcat, mântuindu-i.

Obscenități, note, zile

Femeia de la care cumpăr brânza noastă cea de toate săptămânile are ochii încondeiați, sprâncenele creionate, ca o matroană convertită la pastorală. Brânză cu sprâncene vopsite, fără pungile obișnuite de sub ochi, ce ar putea abate atenția, unora mai repeziți, de la picioarele cu degete desfrânate, care asudă discret în sandalele cu ținte din stația de bus năclăită de false așteptări și necunoștințe de cauză.

”Toamna era caldă și aerul mirosea a miere de salcâm. Bătrânul tânjea după acest anotimp plin de grație și maiestate. Traversa cu frică iarna, ca o moarte albă cu colții ei reci înfipți în beregata pământului; cu oroare primăvara, cu a ei violentă și zgomotoasă explozie de sevă și cu dezgust vara, cu formele sale mature și opulente exhibate fără urmă de decență. Toamna era pentru el bătrânețea calmă și înțeleaptă a naturii, dezbărată de poftă, spaimă și trufie.” (A. Oișteanu - Cutia cu bătrâni)

De necaz, îmi mișc degetele sandalelor și mă apuc să le număr compulsiv. Sunt zece, lungi și subțiri. Bine potrivite, fiecare pe osciorul lui. Până apucă să sosească busul, le voi număra de o mie nouă sute șaptezeci și cinci de ori. Zece, lungi, bronzate și nezdravene. Bete de frigul dimineții. Neîncălzite. Și zâmbesc în josul străzii unor trecători care nu au ieșit încă din case. În pungile de sub ochi am depozitat umorul și privirile distrate.

Degețele stropite cu noroi proaspăt. Sau degețele cu picățele de noroi. Noroiaș. Degete de pe care bronzul tocmai începuse să pălească în urmă cu șapte ore. Și sânii slobozi, bucălați, îngogoșiți, aurii, cu rezultate medii la învățătură. Bordel diurn. Neamul feminin necopt, pârgav și cel pe cale de coacere, în câteva minute, așezați-vă până atunci la masa din hol, umblă pe corso ca între sufragerie și dormitorul mic, în ținută furajeră, frugală, cu proiecție murală. Lipsește doar dagherotipul.

Picioare lungane, de broscostârc, pliate în teniși marini, încinși, retrași dedesubtul gleznelor, descheiați indecent la primii nasturi ai cămeșii, picioare umbrite de telefonul mobil, la ureche. Picioare care sâsâie când te apropii de bobocii lor, mai deunăzi ieșiți din ou.