masa_pustie

Neopuritanismul sexual literar

2010-01-05T21:13:00.020+02:00

Un minunat eseu citim în NYT despre fâțele literare neopuritane, aceste creaturi asexuate, sterile ca niște litere care încă n-au văzut cuvântul, doldora de tabu-uri post-victoriene, altfel - ființe cibernetizate, în genere atee, dar cu comportament de ”cruciați”, mereu gata să-i aducă înaintea ”tribunalelor feministe ale poporului” pe romancierii nord-americani prea slobozi la condei, din cale afară de expliciți în descrierea scenelor de sex din proza lor (unele adevărate și ”omologate” capodopere, canoane eterne), iar atunci când autorii nu mai pot fi trași la răspundere, să pună să le fie, nu-i așa, cenzurate, interzise, arse cărțile for the ways in which their sex scenes demeaned, insulted or oppressed women. (râsete homerice din culise)

Cum spuneam mai sus, drept e, cu unii dintre cei aprig înfierați pentru quasi-pornografia textelor lor le va fi cam greu, actualmente, indignatelor fâțe: J. Updike, S. Bellow, N. Mailer nu mai sunt printre noi (well, printre noi, românii, unii chiar că nu au fost niciodată, decât prin intermediul precarelor și haoticelor traduceri). P. Roth, însă, e al naibii de viu și stânjenitor în continuare, campion al viziunii distructive asupra iubirii trupești! Și el se află pe listă. Ca o parantezistă curiozitate: mulți evrei pe acolo (vezi și sarcasticul grafic din foto, preluare din NYT).

Conform eseistei Katie Roiphe - The Naked and the Conflicted, paradoxal, mulți dintre ”moștenitorii” nemuritorilor scandalagii (câteva dintre faimoasele nume, mai sus), adică scriitorii tineri de azi, preferă o abordare precaută a sexului în paginile lor. Precaut fiind un cuvânt cuminte, pentru că la modă e, se zice, întreținerea ambivalenței, a ipocriziei de nouă factură (ceea ce ne face aproape să credem că ”revoluționarii” amorului descătușat au umblat goi degeaba la Woodstock), a menajării rănilor feministe, cu grijă scormonite - ca să nu se vindece în veci - de militanții vigilenți ai acestui curent aberant.

Un pic off topic, apropo de ”generația de mâine”: ah, de câte ori am deplâns împreună cu prietenii mei faptul că numeroși (nu toți!) tineridinziuadeazi nu intrigă atât prin nesimțire inovativă, cum ar fi de așteptat, cât prin înregimentare bovină, neprotestatară și necritică, și un soi de fatalism tolerant, ce tinde să-l depășească până și pe cel al înaintașilor lor, care au înghițit, cu minime accese de revoltă, peste 40 de ani de comunism atroce! Hm, frază valabilă, deopotrivă, pentru occidentali și pentru estici (citește români). Totul, finalmente, ambalat în acest delusional optimism (People revel in the notion that thinking positively will produce a life of ease and plenty), în opinia mea, germinând în mediul propice al dependenței de internet.

Citiți în NYT. Va fi o lectură tonic-iritantă; cuminte și incitantă în același timp, nu ca tărăboiul făcut de mine mai sus înadins pentru a vă scormoni și a vă ”convinge” să parcurgeți eseul d-nei Roiphe. Eu țin cu ”bătrânii”. Cu ”impudicii”.

”These days the revolutionary attitude may be to stop dwelling on the drearier aspects of our more explicit literature. In contrast to their cautious, entangled, ambivalent, endlessly ironic heirs, there is something almost romantic in the old guard’s view of sex: it has a mystery and a power, at least. It makes things happen.

Why don’t we look at these older writers, who want to defeat death with sex, with the same fondness as we do the inventors of the first, failed airplanes, who stood on the tarmac with their unwieldy, impossible machines, and looked up at the sky?”

Dacă doriți să revedeți

2010-01-03T16:24:00.010+02:00

Cu maxim interes (fiind singurul program mai acătării din an!) și copilărească nerăbdare așteptam, prunci fiind, ca Revelionul TVR să fie reluat în primele zile ale lui ianuarie sub genericul clasic: ”Dacă doriți să revedeți”. Ne luam la trântă pentru cel mai bun loc în fața televizorului.

La o bere cu un prieten jurnalist (la un mare cotidian de sport, sunt mândru şi bucuros pentru el!), vorbeam, aseară, inevitabil, despre calitatea presei de la noi, subiect recurent în aproape orice întâlnire de-a noastră. Părere unanimă: presă execrabilă, zbătându-se în convulsiile unei grave crize, atât financiară cât şi de condeie cu talent; aici numărând-o noi inclusiv pe aceea care răspunde de una singură, deşi nu o cheamă nimeni, la adjectivul quality. Dintr-una într-alta, ajungem noi, tot inevitabil, şi la eternele reluări tv (dar şi la cele din presa scrisă, vezi publicarea de pagini întregi din ”oficioasele” comuniste de altădată). Plătim, ”pe cablu”, o cloacă de televiziuni care ne servesc, contra cost, re-reluări, străreluări de programe şi filme cu ”tematică de sezon”. Complet necaracteristic mie: cu o subită şi analizabilă înclinaţie spre a vedea ”partea plină a paharului” - nu ştiu ce-mi vine inspiraţia să strecor în discuţie ”fericirea” că, totuşi, să apreciem: emisiunile meteo nu se reiau. De ce nu sunt reluate şi emisiunile meteo?

Pentru ca astăzi, de dimineaţă, să fiu în mare grabă contrazis (sau încurajat în optimismul meu neobişnuit) de deosebit de respectabilii angajaţi ai televiziunii Antena 3: ”se dădeau” pe post, din belşug, imagini şi detalii (inclusiv ştiinţifice), de care nu ştiu câtă lume e curioasă şi dornică a le primi de la o tv cu profil - vezi, Doamne - de ştiri de ultimă oră, despre starea vremii din anul de graţie 2009, luna ianuarie! Mare, alb pe albastru, pe scroll scria: Vremea în ianuarie. Atât. Nu tu ianuarie 2009, nu nimic. La o privire mai atentă, am descoperit în colţul din stânga, jos, cât un timbru poştal: Retro 2009. Aha! Oricum, straşnică ideea. Merge direct la cerebelul invidios al poporului, care oricât ar fi el de greu (?) de prostit, tot tresare puţin, speriat-încântat că n-a păţit-o el, măcar în primele secunde, când vede necazul altuia - puhoaiele de apă sau troienele de neauă ”retro”.

În primii ani de după decembrie 1989, televiziunile româneşti împrumutau cu aplomb din Occident. Nu neapărat aspecte originale, nu neapărat profesionalism, dar... era orchestrată o mimare generală, entuziastă, a Occidentului. Între timp, un plus de ”originalitate” şi de cretinism autohton a cuprins minţile fierbinţi ale producătorilor, realizatorilor și redactorilor noștri. Acum se inspiră cu toţii de la OTV. Acesta-i etalonul ultim!

A meritat, aşadar, să fiu optimist aseară. Cum spune şi anecdota: vorba pesimistului - mai rău de atâta nu se poate. Şi a optimistului: ba se poate! Dacă doriți să revedeți prognoza meteo pe 2009, zapați cu încredere. Undeva, sigur e folosită de umplutură. Fără titlu adus la zi, cât să pară de actualitate. Și, peste toate, mai trebuie să suportăm boticul supărat al tuturor prezentatorilor că ”nu prea ninge”, obsesia asta de ospiciu că musai să ningă de Crăciun sau, mai general, ”de Sărbători”. ”Parcă nici nu-i Crăciunul!”. De zici că a ninge fix pe 24/25 dec. face parte din ritualul creștin și nu din cel roșu+alb impus de coca-cola! (Bine, mai sunt și ceilalți, cei care cred că dacă nu e frig iarna ”nu mor microbii”; asta se înscrie deja în folclorul autodiagnosticaților naționali, al acelora care iau antibiotice la guturai) Mi-e rău când aud veșnica lamentație a ninsorii absente.

Vin nou fericit!

2009-12-31T22:04:00.006+02:00

Ca să nu rămâie masa chiar pustie, iaca am pus şi noi mână de la mână şi am adunat nişte crăiţari cât să cumpărăm o sticlă de vin. Vin românesc, pentru mine - surpriza acestui an încheiat! Un cabernet sauvignon din Huşi - recolta 2005: an cald, vară uscată, toamnă prelungă, an bun! - aproape de tărâmurile de baştină ale companioanei; scos pe piaţă într-o prezentare ce ar trebui să facă să pălească de jenă anumiţi producători „titraţi”, că vorbim de Dealu Mare, Recaş sau Murfatlar - cu toţii etalând nişte etichete care lasă muuult de dorit, când nu-s de-a dreptul de prost gust. Nu că vinurile le-ar fi atât de savuroase de să te ia cu leşin de plăcere. Murfatlarul, bunăoară, pune la pe raft şi poşirci de toată ruşinea...

Până mai ieri, cel mai bun cabernet sauvignon beut de mine în ţeara asta, din struguri recoltaţi de pe dealurile carpato-danubiano-pontice, era cel produs şi îmbuteliat de Cramele Recaş. Are în dotare tot ce ştim că trebuie să demonstreze acest soi de vin: roşeaţă neruşinată în obraji, tărie peste 13%, astringenţă, personalitate, corpolenţă, viteză vertiginoasă de urcare la cap şi-o coborâre înşelătoare, căci lentă, în tălpi. După 4-5 pahare, ar cam fi cazul să chemaţi taxiul, dacă nu vă aflaţi la mine acasă, sau să urcaţi repejor în cameră, dacă jucaţi în deplasare.

Ei bine, vinul din foto vi-l recomand cu necuprinsă afecţiune, cu entuziasm. Ştiu, e cinic cum procedez, deja aţi început să petreceţi, la nonstop s-a închis, iar eu, oricum, l-am găsit la Carrefour... Nu e târziu să-i daţi cep nici de Sf Ioan, sau să-l cadorisiţi cuiva, la anul, cu încredere. Pe lângă puterea celui din Recaş, ăsta de Huşi are o intensă aromă de zâne, de pădureţe, de ierburi călcate în picioare în focul unui joc nebun cu ielele.

Happy New Year or so

2009-12-30T11:44:00.008+02:00

Dragi amatoare de podoabe,
Această însemnare vă este dedicată. Autocadoul post-Crăciun a fost compus din două obiecte minunate:

Le am de la CinnamonCloves, care mi le-a împachetat frumos şi nu m-a rugat să îi scriu reclame :) Vă recomand magazinul ei dacă vreţi bijuterii frumoase şi cu o mică istorie în spate sau bijuterii colorate şi îndrăzneţe. Sper că am urmat, cu această laudă-de-mine, şi îndemnul primit recent, cum că să fac ceva mai frivol.

A, şi dacă, la fel ca mine, nu aţi citit Cartea şoaptelor, aici e un interviu cu Varujan Vosganian, pentru un plus de curiozitate. Am zîmbit într-un fel anume la:

Limba română e mult mai tolerantă decât mentalităţile care se exprimă în aceasta limbă.

şi la:

Am fost îngrijorat de primirea pe care romanul urma s-o aibă, mai ales datorită ironiilor pe care un astfel de demers le riscă. Parcă şi auzeam: «Vosganian, cel mai mare scriitor dintre economişti şi cel mai mare economist dintre scriitori». Adică, mai nimic. Vă mărturisesc că primirea elogioasă pe care a făcut-o critica acestei cărţi m-a impresionat.

şi la:

Văd că dumneavoastră nu puteţi face abstracţie de omul politic din mine. Eu, uneori, fac abstracţie de politică chiar şi atunci când fac politică. Când cauţi să eviţi limbajul de lemn, când încerci să-ţi păstrezi umorul, când spui că un poet e mai important decât un prim-ministru, când spui că tranziţia e, de fapt, un proces cultural şi că politicul se va recupera prin cultură, când te păstrezi om normal se cheamă că faci abstracţie nu de politică, întrucât de politică, într-un anume sens, nu poate face abstracţie nimeni – legile sunt politica, autorităţile sunt politica etc. – ci de partea întunecată a politicii.

Minunat! Tot aşa vă doresc să încheiaţi anul, să începeţi unul nou, minunînd(u-vă).

”Născând copii, femeia se teme mai puțin de moarte decât bărbatul”

2009-12-27T11:20:00.013+02:00

Dacă în urma unui accident stupid de automobil, întâmplat altora, care se luaseră la întrecere cu noi, te pricopsești în brațe cu o femeie îmbibată de apă, la ce te gândești prima oară? Dar în clipa când respectiva își face apariția din șanț, cu apa șiroind de pe ea și tu, la început, te înspăimânți, crezând că e sânge și nu ai primi prea bucuros să mă poftești înăuntru, în mașină, ca să nu păteze bancheta?

Păi, nu știu ce să fac, egoismul și nepăsarea urlă în mine, îmi anihilează simțul realității și omenia, vreau să ajung acasă! Eu. Nici măcar în acel ceas, confruntat cu catastrofa altuia, nu încetezi să speri; să bănuiesc că, din toată jalea și isteria care ne zguduiau pe noi, bietele femei, în spasme violente, va ieși ceva cu parfum erotic. ”Prin Eros pătrundem într-o lume care, ca orice miraj, ne interesează paradoxal, prin virtualități care nu se actualizează nicicând.”

Ne întrebăm cât de incitant poate fi a asista la lepădarea în neștire a hainelor năclăite de smârcul verde al șanțului, smulse de pe trupu-i, fără nici cea mai infimă intenție de a seduce, de o femeie traumatizată, rănită și speriată într-un accident rutier, care se mai și îneca în hohote de plâns nervos! Părul ud și încâlcit, plin de mătasea broaștei și de alte plante hidrofile; puloverul îmbibat și greu, scos cu mari dificultăți, apoi pielea palidă și pieptul generos, înghesuit într-un sutien de dantelă ieftină, ce fusese albă, și nepăsarea mea demonică și ochii-mi însetați, așteptând surpriza anunțată de sub hainele noastre acum nefolositoare; e de neînchipuit, să stai impasibil și să cauți avid din priviri forme tari, rotunde și proeminente în timp ce acolo se petrece cu totul altceva, oameni care suferă, cuprinși de panică, nu există un flux, un circuit senzual, nimeni nu se gândește la ce te gândești tu. Nimeni nu gândește!

Revărsarea necontrolată - frapantă, în circumstanțele date - a libidoului în sânge te îmbie la atitudini nelalocul lor, vezi ridicole, așa cum au fost acele cuvinte stranii care ți-au părăsit pentru totdeauna gura, amestec de îngrijorare mimată și curiozitate stângaci disimulată referitoare la starea civilă a victimelor. Socotindu-ne dintru început târfe, ascultând plânsul ce aducea a râs al uneia dintre noi, mi-era foarte greu să mai preîntâmpin obiectiv și creștinește situația. ”Aidoma oricărui egoism, Erosul este antisocial”.

Automobilul se odihnea cu roțile-n sus în canal, casa lor le aștepta, sărăcuță și întunecată, becul de serviciu lumina la acea oră altă încăpere, părinții le intră în panică treptat, inerțial, varsă câteva lacrimi neconvingătoare, par a fi binișor depășiți din punct de vedere emoțional, tociți de alte griji, tranchilizați (poate de alcool), ne privesc doar cu o neliniște venită, parcă, din alte timpuri, mai bune.

Pe când eu, și acolo, în casă, continuam să iscodesc cu ochi neostoit curbe și protuberanțe fecunde, fără a mă simți mizerabil, dimpotrivă, eram zgândărit de plăcere, de regretul că, deja, totul se încheiase, purtam ca pe un trofeu prețios umezeala îmbrăcăminții, unica satisfacție ce supraviețuise, ca după o beție; probabil că luni mă voi trezi cu o amintire tensionată și respingătoare, o mahmureală a conștiinței, semănând cu cea care îmi dăinuie încă din zilele copilăriei, când zăcusem întins, iremediabil îndrăgostit, lângă fata de la care așteptam în secret atenție și iubire fără să fi schițat vreo mișcare, nimic, mut de dorință și atât.

___________________________________
citatele folosite sunt din Ghe. Gricurcu - România literară

Iarăși, da, Marin Sorescu!

2009-12-23T19:44:00.009+02:00

M-am gândit să dedic această postare prietenului nostru fotograf, pushthebutton (aici, hiacint ar fi pus un link; eu, după atâția ani în bsferă!, nu am învățat cum...). Revenind, pentru că Rareș merită - vorba d-lui l'Oréal, pentru că ne-a făcut anul mai frumos cu fotografiile domniei sale! Se mai dedică și hiacintei, cu urarea stringentă: găsește-ți camera (care, firește, nu se traduce în franceza veche prin lemnosul: get a room!). Știe dumneaei.

Crăciun fericit tuturor fotografilor din jurul mesei_pustii. Mai mult și, mai ales, mai puțin profesioniști. Îndeobște celor care nu-și permit un DSLR fără ajutorul părinților, hihi! S-ar fi cuvenit şi chiar am vrut să postez o foto, dar nu m-am descurcat cu editarea ei în progrămelele suportate de ubuntu...

uite păsărica

De cînd au apărut aparatele de fotografiat
Omenirea stă țeapănă în fața lor,
Așteptând dintr-o clipă într-alta
Să realizeze niște poze formidabile.

Unii doresc poza cu barca
Ori cu avionul de carton.
Alții au ținut să apară călări
Și în costume de general
Pe un fond de război mondial.

Iar noi care constituim decorul
Acestor mărețe poze în care intrăm
Alături de mese și scaune,
Zîmbim stingheriți,
Privind fix la aparate.

Iar dacă fotografului i se pare
C-am putea strica poza,
Fiindcă nu suntem destul de țepeni,
Ne dă să înghițim un băț,
Spunîndu-ne să fim țepeni mai la dreapta
Sau mai la stînga.

Și noi ne străduim din răsputeri să fim țepeni,
Dar nu reușim să fim decît oameni.

Coşmar

2009-12-23T10:26:00.003+02:00

Sîmbătă seara m-am uitat la o emisiune pe unul din programele discovery, în care erau prezentate aprins cele mai noi modele de roboţi menajeri. Printre alţii, era menajera care îţi controlează toată casa, îţi stabileşte programul, meniul zilei, îţi aminteşte ce ai de făcut, încuie uşa după tine - mi s-a părut înfricoşător. Chiar dacă nu vă e teamă de supremaţia roboţilor, vocea entuziastă de la discovery v-ar fi alungat somnul. Însă cercetătorii sunt optimişti: de ce să ne fie teamă de revoluţia roboţilor, cînd noi vom putea să ne îmbunătăţim creierele cu cele mai noi gadgeturi, realizînd o simbioză om-maşină cum nu s-a mai văzut (dar s-a mai visat).

Prima oară credeam că am avut un coşmar, cu calculatorul care îţi zice noapte bună şi te înveleşte pînă sub bărbie, însă cred că e realizabil: avînd propriul asistent computerizat vom putea scăpa de toate "control issues" pe care le purtăm în relaţiile cu ceilalţi - ce vis mai frumos de-atît?! Bun venit în viitor...

Mere roșii

2009-12-21T11:58:00.004+02:00

Era o vreme când aveai doar să deschizi pomul, să dai vrăbiile la o parte și să scuturi merele roșii.

Eu, militanta

2009-12-15T15:00:00.006+02:00

Trebuie să scriu ceva despre un articol citit în ziarul de ieri. Îl puteţi vedea aici.
Da, puteţi spune că e un ziar prost în care mai nimeresc şi articole bune (de exemplu, cele ale domnului Neculau) sau că e un ziar provincial sau că e decent sau că e bun de şters geamurile. Nu contează. Pe mine m-a impresionat povestea: pe scurt, Ana Nastasa e mediator sanitar în Hîrlău, unde, dacă nu ştiţi sau nu aveţi răbdare să citiţi articolul, locuieşte o comunitate de romi compactă, cu normele şi problemele lor. Deschid o paranteză: ştiu că mulţi dintre noi sunt atîta de sătui de chestiunea asta nerezolvată, încît preferă să creadă că romii nu au probleme. Şi mai ştiu că abordările naiv-bine intenţionate, cum e asta a mea, stîrnesc persiflarea, în cel mai bun caz.

Dar ce a fost uluitor pentru mine: doamna asta îşi face treaba acolo, încetul cu încetul, cu satisfacţii care poate nu înseamnă nimic pentru azi, dar ar putea avea sens în timp, fără să-şi afişeze intenţiile bune şi meritele. Am încercat să îmi imaginez ce înseamnă să trăieşti într-un mediu dublu ostil: pe de-o parte, neîncrederea romilor, poate îmblînzită treptat, pe de altă parte, neîncrederea brusc trezită a românilor din jur. Mi se pare teribil, mai greu decît să stabileşti programe pe foaie, care nu se aplică niciodată sau mesaje prosociale în autobuz, pe care nimeni nu le crede. Nu ştiu ce veţi crede citind articolul, dar mie Ana Nastasa mi se pare de un curaj şi de o perseverenţă din care am avea ce învăţa.

(şi cu aceasta mi-am terminat pledoaria, deşi aş fi vrut să îi zic un Bravo, doamnă!, că merită.)

PS. A, articolele de genul celui de mai sus arată că, incredibil, există viaţă în afara politicii şi bîrfelor mondene.

Dl. Băsescu este un om cinstit. Mă credeți?

2009-12-11T18:22:00.011+02:00

Dl. Traian Băsescu este cinstit, în comparație cu adoratorii săi. Este cinstit, fără îndoială, și consecvent, măcar cu el însuși. În oglindă, dimineața și seara, i se înfățișează un chip onest, egal cu sine. El nu-i îndrăgește în mod deosebit pe intelectuali, școala românească pregătește tâmpiți; țara are nevoie, în schimb, de meseriași pricepuți, nu de filosofi. Astea-s câteva din silogismele președintelui către educațiune, cu care, în parte-s de acord și eu! Nu importă, însă - pentru scriitorii și pentru filosofii care-l idolatrizează, cu interes sau din pură nebunie - disprețul președintelui pentru tagma lor rafinată. Taman de aceea, ei fac neostoit coadă lungă, cu îmbrânceli mai dihai decât acelea de la pupat moaștele, la fundul prezidențial. Filosofii îl iubesc pe Traian Băsescu! El pe ei... non plus.

Dl. H.-R. Patapievici a sărit rândul la pupat buca și la pus umărul la victoria patronului dumisale, eructând tocmai în Spania (interviu în La Vanguardia) o "mică bârfă", care conține într-însa tot atâta filosofie, sau cumpătare, sau înţelepciune câtă se găsește în mintea unui, să zicem, M. Vanghelie - "politician" în mod prolix și (în aceste condiții) de la nejustificată ”înălțime” meprizat de domnia sa și de aleasa-i companie întru stânjenitoare osanale (Mihăieș - apropo, infect comentator!, Cărtărescu, Voinescu și, ultimul pe listă, aplaudacul de mare talent: TRU). Este vorba aici de solilocviul de bideu despre dl ex-candidat M. Geoană (la apariția interviului era tot candidat - 6 dec.), care ar fi fost filmat ”primind sex oral”. Nu precizează ”distinsul filosof” dacă ”fericitul” a primit oralul de la un partener de sex masculin sau feminin, dacă a făcut el cuiva sau dacă a oferit (ah, acest ermetic a primit!). Poate că-n următorul interviu, pe care H-RP îl va da, de pildă, săptămânalului Die Zeit, vom afla și alte detalii picante (”mătafizice”), relevante, despre viața amoroasă a președintelui PSD sau despre a te mai miri cui viață privată.

În acest fel, T. Băsescu, cel care declara că deține și dumnealui o ”scrisorică” video, dar nu o dă la Răsboiu înainte de alegeri, poate după, mai vede el - rămâne curat, bine-merci, rămâne chiar un personaj cinstit și, cu acest prilej, admirabil!, care, în afară de a repeta obositor tema oligarhilor și a presei-tonomat, nu a proferat mizerii în această campanie. Își permite. Are pentru asta gunoieri de lux, școliți, răsșcoliți, doctori în toate cele, care-i fac treaba murdară, mânjindu-și cu devoțiune maximă reputația, dacă interesele o cer. H-RP, ajuns unul dintre aceștia, coborându-se adânc în ceea ce el înfierează săptămânal, până la obsesie, în articolele din EVZ, devine cu bună știință o figură execrabilă (mai ales că nu-și mai recunoaște spusele, apărute negru pe alb, extrem de limpezi și pentru ultima casnică amatoare de telenovele). Un fel de Sorin Antohi recent, deci, dar cu o tușă originală de țață bârfitoare.

Că există filmul ”porno” cu Geoană sau nu, nu știm; nu mă interesează dacă va fi sau nu va fi făcut public (libertatea de expresie e cuprinzătoare). La fel, nu m-aș oripila - influențându-mi asta, pasămite, alăturarea de partea unei tabere sa a alteia - dacă vreo televiziune ar pune mâna pe el și l-ar da pe post, cum s-a procedat, grosolan-manipulator, și cu ”lovitura” părintească a lui T. Băsescu. Acel film nu mi-a determinat votul, mi-a consolidat mai degrabă abținerea (pe care am și pus-o în practică). Cu acest prilej, însă, se întâmplă cu totul altceva, pentru mine personal - o dezamăgitoare ieșire de tip ”gura satului” sau ”radio șanț”, prin dosul scenei, a acestei minți de prim rang, pe care-o urmăream (și-o învățam), până mai ieri, cu mândrie și respect; Horia-Roman Patapievici, mentorul moral liberal-conservator, d i s p a r e. Trăiască H-RP - foarte bun director al ICR, dar și H-RP - agent electoral, funcționarul public dependent de și recunoscător față de mâna care-l hrănește!

Aș vrea să trăiesc într-o țară în care un Traian Băsescu l-ar admira, l-ar citi, măcar selectiv, și chiar l-ar servi (!) pe un H.-R. Patapievici, nu invers. Asemenea țări, totuși, nu pot fi întâlnite decât mai cu seamă dincolo de Tisa...

Migrenette

2009-12-10T07:43:00.008+02:00

Îngrozitoare durere de cap. Dacă aș numi-o migrenă, mi-ar crea obligații: migrene au numai doamnele de salon și intelectualii fini; ar trebui să mă gândesc serios să las o operă în urma mea, ca purtător de migrenă. Prea complicat. Așa că rămân la durerea mea de colțul capului, imediat sub ochiul stâng, durerea de sâmbăta, cea care nu mă lasă să mă desfăt cu sfârșitul de săptămână, încă de pe la ore matinale, în murmur de pași umani pe pietrișul uliței și plescăit verde de baligi bovine.

Limba purificată de prețiozități a lui P. Roth. Umorul temperat, plasat cu mare îndemânare în context. Poanta finalului de paragraf sau de capitol. Roth defilează sigur pe el într-o construcție epică de cristal. Nici un cuvânt în plus. Dialoguri firești. Personaje credibile, nu cu totul lipsite de trăiri abisale. Indignare.

Olivia - regina muiei. Îi face sex oral (primul din viața) lui Messner în schimbul detaliilor ”picante”, povestite de acesta, din anii uceniciei în măcelăria smintitului său tată.

Risipiri

2009-12-07T08:44:00.007+02:00

Duminica, refuzând să ratifici trecerea timpului, poți crede că vei reuşi să-l ții în loc, în favoarea ta. Poți spera că, forțându-l să curgă mai lent, măcar mutra pizmuitoare a șefeideluni va dispărea ca un vis urât.

O vinișoară albăstrie îi înconjura aureola sânului drept (sau stâng?) ca aburul unui avion utilitar, bezmetic, angajat de un amorez să scrie cu fum înfocate vorbe de dragoste pe cer.

Céline (Moarte pe credit) spunea despre el însuşi că este părtinitor: scrie despre lucruri așa cum le vede.

Vânzătoarea de pantofi. Înfăţişare assez vulgaire, de "fată descurcăreaţă de la ţară", dar poate mă înşel. Eu, faţă-n faţă cu vânzătoarele. Graba cu care am asigurat-o că intenţionez să-mi cumpăr acel model de pantofi. Ca să îmi câştig partea ei, să o am de partea mea, să nu mă persecute cumva.

Eroul lui L.-F. Céline e un nesuferit patentat. Trebuie să fac mereu un efort de memorie, amintindu-mi în ce măsură îl oprimaseră părinţii, pentru a găsi justificări solide inadecvării sale. Autosabotor, dar şi încurcă-lume.

Pe la miezul nopţii trecute mi-am impus să scriu. Am scris pe muţeşte, improvizat, cu inspiraţia muiată-n frustrări. Am scris orice, numai să sparg gheaţa.

A murit un om. L-au condus, înmormântat. Cortegiul s-a spart. Acum aleargă cu toţii pe la casele lor, cu cămăşile de bun scoase din pantaloni.

Senzație de familiaritate stânjenitoare cu stilul romancierei Gabriela Adameșteanu, în Dimineața pierdută. E, totuși, un stil mai oțelit, mai rece, mai documentarist decât al lui P. Popescu în Prins. Zace și un soi de indigest țățism de îndepărtată viță nobilă în el. Din păcate, felul ăsta afectat neointerbelic sau neo-belle epoque de a scrie mi-a devenit antipatic în trecutul recent, citind (ocazional, accidental ori sistematic) toate matracucile isteric-teatrale ale blogosferei.

Am vrut să scriu ceva frumos azi

2009-12-03T15:00:00.000+02:00

Viaţa asta virtuală e ca o cameră mobilată într-un balon. Dar eu nu am mai puţină încredere în ea decît am încredere (şi asta puţină) în cea reală. Voiam să scriu ceva astăzi, dar o scurtă răsfoire de ziare mi-a zburat orice urmă de...orice. Însă vă invit să priviţi cu admiraţie funda de mai sus, iar apoi să citiţi un articol despre Casa Racoviţă.

----
poza de aici.

Inaugurarea găurilor negre*

2009-12-02T13:13:00.007+02:00

Refuz să procesez mintal ştirea că ieri după-amiază Guvernul României, reprezentat la cel mai înalt nivel de premierul E. Boc, a avut neruşinarea să inaugureze cei 42 de km de autostradă “Transilvania” executaţi până în prezent (dacă nu mă înşel, în 2012 trebuia să fie predată “la cheie” în întreaga sa lungime, de cca 400 km). Mai mult, Boc – care s-a deplasat la Turda la bordul unui elicopter al Ministerului Administraţiei şi Internelor – a emis foarte răspicat declaraţia cum că Bechtel s-a achitat foarte bine, calitativ, de această porţiune (deşi sistemul telefonic de urgenţă şi panourile antiorbire nu-s instalate, dar nu cumva să-i atingem cu vreo critică pe “americani” pentru pretenţiile aberante, unice în lume, pe care le au!). Cuprins de excitaţiune, ministrul Berceanu s-a avântat şi dumnealui, tinereşte, în meandrele promisiunilor şi a proclamat că până la finele lui 2010 ne va mai binecuvânta cu uimitoarea întindere de… 12 km, între Turda şi Cîmpia Turzii. Plus încă 36 km în jud. Bihor. Spuneţi voi dacă îţi mai vine să părăseşti ţara, constatând ritmul vertiginos în care ea se schimbă!

La “festivităţi” s-au înghesuit şi foşti miniştri PSD: Ioan Rus, de exemplu, care s-a mândrit că minunatul proiect şi contractul (foarte avantajos, dar numai pentru Bechtel) acestei autostrăzi aparţin guvernării Năstase… În săptămânile din urmă, ştirea că puţinele zeci de km vor fi în mod oficial date în folosinţă mi-a tot intersectat câmpul vizual şi timpanele, dar nu aş fi crezut că vreun membru al Guvernului român va avea tupeul să se prezinte acolo, cu surle şi trâmbiţe şi umezit electoral la poponeţ! Dar iată că se poate!

Dacă sfârşitul lumii ar fi pasibil a aduce un oarecare (iluzoriu!) câştig electoral, politicienii băştinaşi l-ar folosi cu infinită neobrăzare. La noi se taie panglici inclusiv la machete, înfăptuirea lor vine, ca importanţă, abia pe un plan minor. Am ajuns, se pare, să lansăm cu festivism deşănţat şi nejustificat până şi marile găuri financiare, tunurile, LIPSA! Mâine-poimâine, un guvern român va convoca soborul de preoţi şi va da în folosinţă şi criza economică. După care, fireşte, chef.

___________________________
*Text apărut pe www.starlog.ro

Sala de operaţii a lui Kundera

2009-11-30T10:25:00.002+02:00

Viaţa e în altă parte

M. Kundera operează (pentru mine, scriitorul ceh va rămâne mereu un neîntrecut artist chirurg) fără pic de anestezie în acest roman, scris în 1973, în limba maternă. Taie frumos, cu precizie, exact acolo unde identifică ţesutul bolnav în anatomia personajelor sale abrutizate. Se mai opreşte din incizat, explică studenţilor-cititori tainele artei sale; teorii, în opinia mea, inutile în economia cărţii, dacă nu având chiar un efect de deşertificare asupra imaginaţiei oricui, asupra bucuriei de a luneca în lectură, dar, din păcate, şi asupra suculenţei literare a romanului despre care fac vorbire în acest text.

Dar cât îmi poate fi de antipatic Milan Kundera în admiraţia aproape mistică pe care o am pentru scrisul lui! Uneori îmi repugnă seducţia pe care o are asupra mea. E diabolic. Se numără printre acei autori pe care-i simţi, pe nepusă masă, căutându-ţi pricină în suflet. Cu toate acestea, el, Kundera, nu şi-a propus niciodată să falsifice ceva în mine, ci numai să-mi mărturisească despre el. Îndoielile lui încolţesc în fermentaţia îndoielilor mele.

Întreg textul: Viaţa e în altă parte

Hystorii

2009-11-26T19:05:00.009+02:00

Toată povestea Lolitei este spusă, de fapt, de picioarele ei! În film, să ne înţelegem. Picioarele. Încă umede, netede, curate - la început. Murdare de noroi, contemplate de ea cu prefăcută părere de rău - la sfârşit. Sfârşitul nu este Lolita-cea-casnică, aflată în strâmtoare financiară, ci Lolita întorcându-se din pădure cu labele picioarelor ei de treisprezece ani pline de noroi. Sigur, şi Lolita cea cu rujul roşu întins mult dincolo de conturul natural al gurii. Lolita cea cu gura pângărită.

Mă cufund transpirând în poveştile cleioase, urbane, ale lui Juan Carlos Onetti. (Aş servi prânzul într-un cutare somptuos restaurant art-nouveau din centrul Oradei). Înţeleg că urbea lui Onetti este cu totul o născocire. Are asta vreo legătură cu faptul că personajele sale-s atât de echivoce?

Literatură cu parfum de tango.

Ne ferim, ipocrit, să rostim: "fosta iubită", "fostul iubit". Spunem, mai bine, scurt: "fosta" sau "fostul", pentru a dovedi, oarecum sforţat, că toate celelalte relaţii au fost nişte rătăciri; abia asta e iubirea!

Dr. Kien. Ocupaţiunea: "proprietar de bibliotecă" (Orbirea - Elias Canetti). Un donquijote al cărţilor însufleţite, pricopsit pe lângă el cu un sancho cu o larg recunoscută faimă de tâlhar. Tot ce are înfăţişare de carte prinde viaţă şi conştiinţă proprie. Toate cărţile-s păscute de primejdii nebănuite. Focul, murdăria, tratamentul inadecvat.

Canetti, Onetti, Ceronetti.

Despre primul, chiar nu pot spune de ce naţie este: evreu din Bulgaria, trecut şi poposit oareşicât prin Viena, prin Germania, Anglia. Odihneşte în Elveţia. Scriitor de limbă germană. Orbirea sa este un roman halucinant despre halucinaţie şi halucinaţi. Fraze scurte, la limita prostiei celei mai groase - pentru că acolo se situează majoritatea personajelor. Deliruri verbale, realitate transfigurată de minţi egolatre, de oameni smintiţi - inteligenţi sau, pur şi simplu, nătărăi. Foarte dificilă, mâloasă, acaparantă, lectura!

Ceronetti - Tăcerea trupului. Un italian riguros. Un scandalagiu al stilului (admirat de Cioran, nu degeaba...). Un poet al biologicului. Am citit cartea sa de aforisme şi minieseuri, oscilând între acord şi oripilare. Acolo unde oripilarea nu se îngână cu dezacordul, ci cu nerostitul, cu tabu-ul, cu făţărnicia.

Onetti - Viaţă scurtă. Literatura tango. Nu cunosc înţelesurile ascunse ale tango-ului (să mă documentez!), dar scrisul lui Onetti pare similar paşilor acestui dans - cunoscut de toată lumea, performat de puţini. Un conflict mocnit, transpus în ritual. Un pas înainte, doi înapoi. Nu învinge nimeni. Nu oamenii-s câştigători, orişicât. Replicile personajelor, cele rostite (e necesar de subliniat asta), sunt dublate de gândurile lor, concurate de acestea în timp real, trădate - aş spune. Dialogul semnificativ se produce în minte. Între minţi, nemijlocit de rostire.

"În comedia jovialităţii lui Lagos - râde şi vorbeşte iar cu strigăte - există mereu un muşchi facial care nu funcţionează exact ori care nu se mişcă la vreme, care proclamă că nimic nu-i atât de decrepit ca această reprezentaţie a hazului, bucuria de a trăi a - o! - iresponsabilei clipe de maturitate." (J.C. Onetti).

NU şi în turul al doilea!

2009-11-23T16:53:00.011+02:00

Sunt foarte dezolat din pricină că şi Crin Antonescu s-a alăturat corului celor care, după fiecare scrutin – în loc să-şi asume şi să-şi analizeze în profunzime înfrângerea (ajungând, adică, cu investigaţia internă până la cea mai infimă organizaţie locală a partidului) -, zbiară patetic, din toţi bojocii, că au fost furaţi! NU a furat nimeni atât de mult încât PNL să nu obţină accesul în al doilea tur. Rezultatul este mulţumitor, dar prost şi vina o poartă atât echipele care au conceput şi susţinut campania cât şi (mai cu seamă!) candidatul însuşi – aproape invizibil în cei 5 ani de dinaintea prezidenţialelor 2009! Or, staff-ul de campanie nu poate face minuni fără aportul personal de imagine. Nu poţi construi un candidat solid chiar din nimic, bazându-te doar pe apariţiile recente (datând de o lună, două, trei) la TV.

Pentru a alege, pasămite, între Băsescu şi Geoană, nu am disponibilă nici măcar jumătatea de inimă cu care l-am votat pe Crin Antonescu. Scria, cu uimitoare înţelepciune, un ziarist de la EVZ: e bine să participăm la scrutin ca votanţi şi să alegem o schimbare, chiar dacă suntem dintru început aproape siguri că şi noua opţiune ne va dezamăgi, la rându-i. Să votezi, afirma ziaristul, pentru a le demonstra că nu sunt de neînlocuit, că nu sunt bătuţi în cuie pe demnităţile ocupate – aşa cum, am presimţirea, actualul preşedinte a început să creadă despre sine. Dar acest raţionament, destul de înţelept, a fost valabil doar în primul tur. A-l schimba pe Băsescu cu Geoană este egal cu a nu schimba nimic. O figură seacă de carton comunist versus un bolovănos de născare comunistă, mândru nevoie mare de incultura sa, cu totul inapt a pleca urechea la criticii săi pertinenţi sau la bunii sfetnici (nici măcar la ai săi, dacă bine înţelegem). Din acest motiv, nu-mi voi exprima “dreptul cetăţenesc”. Ca mine sper să procedeze măcar cei 18-20 % liberali din 18 milioane de români cu drept de vot. În rest, fiecare cu conştiinţa dumisale.

Nu voi cădea niciodată în josnica postură de a fi un “fan(atic)”, adorator necondiţionat al unui partid, sau – mai rău! – al unui om politic, şi acela să fie un grosolan, un necioplit fără cultura dialogului, nimerit în palatele administrative ale ţării direct de pe puntea slinoasă a nu ştiu cărei ambarcaţiuni. Dacă C. Antonescu va “recomanda” susţinătorilor săi să-l voteze pe unul sau pe celălalt dintre cei doi pui ai sistemului comunist ajunşi în finală, eu voi fi pentru abţinere. Nu-s o oaie-n turmă, să behăi la unison cu ceilalţi, cum îmi şoptesc în cască, mieros sau imperativ, “staff-urile”, şi cum, de regulă, se întâmplă în PDL sau în alte artificiale partide-mamut.

Înfrângerea candidatului liberal nu este, pentru mine, în primul rând, un nou motiv de tristeţe sau de scârbă la adresa stupidităţii poporului alegător, ci un prilej de a (mă) întreba realist, încă o dată, de ce se insistă încă pe confruntările de stradă dintre trupele de lipitori de afişe şi agăţători de bannere, pe distribuirea de brichete, pungi, pixuri, găleţi electorale şi nu pe pregătirea sistematică, temeinică a candidatului (dacă ne referim la cei new entry) în timpul - berechet - al celor 5 ani de mandat ai contracandidatului care trebuie doborât? E tot la modă idioata concepţie că a rupe afişele adversarilor şi a le lipi “pe-ale noastre” peste ale lor, sau a lipi “noi” mai multe poze şi-n locuri mai… strategice decât “ei”, sau a căra cu autobuzele "simpatizanţi" obligatorii la mitingurile electorale regizate până la ultima râgâială retorică poate influenţa semnificativ rezultatul final! O "gândire" de omul peşterii.

Concluzie

2009-11-20T15:23:00.001+02:00

A zis: [Iaşul]Arată ca un oraş ocupat, din care invadatorii au uitat să mai plece.

Oroare

2009-11-18T12:01:00.002+02:00

Visul ne făcuse pe amândoi blonzi. Cu deosebirea că eu tocmai căutam cu înfrigurare un frizer bine ascuţit, pentru a-mi scoate culoarea deja obosită ce-mi îmbolnăvea figura şi-mi astâmpăra popularitatea în sondaje, iar ea tocmai mergea să se vopsească, vag încrezătoare că şocul microsocial produs de noul look o va consolida şi lăuntric.

On connaît la chanson

2009-11-17T20:10:00.003+02:00

PINK MARTINI - AUTREFOIS

J'écris des mots doux à toutes les filles de France
J'espère qu'elles y répondent
J'ai juré que je serai content avant la fin de l'année
J'écris des mots doux à toutes les filles de France
Chaque jour et chaque nuit
Mais à la fin de l'année je suis encore seul dans mon lit

Je ne manque à personne
Mais ce n'est pas grave
J'ai déjà passé un bon moment
Un bon moment autrefois

Je pense à elle avec beaucoup de tristesse
Quand la lune est pleine
Quelle fête, quelle danse et quelle chanson se passent sans moi
Le soir commence comme une vieille chanson, mais je ne peux pas chanter
J'ai oublié la mélodie, il y a quelques années

Je ne manque à personne
Mais ce n'est pas grave
J'ai dèjà passé un bon moment
Un bon moment autrefois

J'ai déjà passé un bon moment
Un bon moment autrefois.

Ză sanset of hiz glori

2009-11-16T18:34:00.004+02:00

"Aţi fost coleg de partid cu Ion Iliescu, d-le preşedinte. Eu, nu". "Vă înşelaţi, eu n-am fost în FSN cu Ion Iliescu..." parează relaxat Traian Băsescu. Însă lovitura lui Crin Antonescu se duce în altă parte, direct în ficatul atât de sănătos al d-lui preşedinte: "Eu mă refeream la Partidul Comunist. Acolo aţi fost coleg cu Ion Iliescu".

Puternic răspunsul d-lui Băsescu la întrebarea ce carte aţi citit ultima oară. Levantul, de Cărtărăscu, zice dl. preşedinte, exact ca acum 4-5 ani. Iată un intelectual adevărat, care ştie să citească şi să recitească o singură carte câţiva ani.

CONTINUAREA: De la sumo, la box thailandez - CTP

Ecouri

2009-11-13T12:19:00.009+02:00

Din revista RAMURI, recomand ca pe un musai: Cartea şoaptelor, cartea neliniştirii de Antonio Patraş.

Sublinierile-s ale mele:

"Cunoscut publicului larg mai ales în ipostaza de politician şi economist, orator distins, spiritual precum un senior ce ar fi făcut fala saloanelor de altădată, Varujan Vosganian este şi un apreciat profesor universitar, intelectual cu pregătire polivalentă, versat deopotrivă în ştiinţele exacte şi în umanioare, cu o educaţie muzicală de invidiat (cântă, în momentele de răgaz, la pian). De aceea, probabil, scriitorii aşa-zicând „profesionişti” ezită să-l accepte ca pe un egal în rândul lor, pe motiv că un om cu atâtea preocupări (başca manager şi vicepreşedinte al Uniunii!) n-are cum să nu fie, măcar puţin, diletant. În atitudinea aceasta mefientă găsesc chiar mai mult decât un strop de invidie faţă de cel căruia-i reuşeşte totul în viaţă, inclusiv scrisul – şi asta încă fără pic de efort, fără să se consacre literaturii în mod exclusiv, cu încrâncenarea unui devot. Dar, după cum ştim, refuzul limitării cunoaşterii prin specializarea strictă într-un singur domeniu constituia cândva principiul fundamental al educaţiei, în ideea că omul trebuie să cultive, cu graţie, toate artele liberale, fără a deveni robul vreuneia anume. Numai astfel se poate ridica spiritul până la acel nivel de elevaţie unde să aibă loc fuziunea adevărului, binelui şi frumosului, în-tr-o sinteză menită a exprima esenţa înţelepciunii şi a fericirii în viaţă.

Iar pe Varujan Vosganian n-ai cum să nu ţi-l imaginezi fericit. Dovadă natura sa sfidător sănătoasă, fibra extravertit-sangvinară a temperamentului, vitalitatea exuberantă, de bărbat cu vîrtute, iscusit la vorbă şi mândru ca un viteaz în piele de tigru. De aici şi o vădită inadecvare, de vreme ce tocmai nefericirea, camuflând puroiul resentimentului, a modelat estetica modernităţii convulsive, în răspăr cu armonioasa (deci anacronica) ierarhie clasică a valorilor. E posibil ca şi din această cauză Vosganian să nu fi stârnit chiar de la început încrederea comentatorilor cu antenele racordate la actualitatea imediată, unde profilul psiho-somatic al scriitorului de succes arată sensibil altfel (comparaţia cu Cărtărescu e semnificativă, vom vedea, în mai multe privinţe). În consecinţă, nici cărţile de poezie publicate până acum (Şamanul albastru, 1994, Ochiul cel alb al reginei, 2001, Iisus cu o mie de braţe, 2005), nici volumul de proză scurtă (Statuia comandorului, 1994) n-au depăşit cota aprecierilor onorabile şi a reverenţelor de complezenţă.

Într-un fel, deşi nu justifică atitudinea mai mult decât rezervată, reacţia e firească: autorul prea venea din afară, prea nu făcuse parte din niciun cenaclu, prea se credea grozav, câtă vreme îşi asumase scrisul ca pe o afacere pe cont propriu, cu o jignitoare indiferenţă faţă de sentimentul solidarităţii de breaslă."

Bravo autorului acestei consistente cronici! Veţi descoperi cât de cuprinzătoare este ea mai departe, eu am ales cu precădere aspectele cu valenţe polemice (primele paragrafe), dar cronicarul scrie aproape exhaustiv şi despre "tehnica" acestui roman, fără a-i fura o iotă din farmec. Referirile acide la "cenacliştii" fără perspectivă (asta din urmă e adăugirea mea; eu ce mai cred că numai nişte tâmpiţei castraţi de talent mai pot spera că-nveţi să scrii la cenaclu) - care infectează cu sterilitate, în continuare, literele româneşti - m-au desfătat. Admiraţia mea faţă de Vosganian este de factură veche, doar că în calitate de politician. Încântarea mea faţă de scriitor este sporită mult şi de ştiinţa faptului că mi-e evident că nu scrie sforţându-se. Scrie ca un om împlinit, nu ca unul din "mâncăii" literaturii contemporane, şi aici (ca-n multe alte rânduri) opiniile d-lui Antonio Pătraş se întâlnesc pe deplin cu ale mele!

Berlin - 20

2009-11-09T16:41:00.030+02:00

Am stat să urmăresc pe TV5, până am căzut de oboseală, un megadocumentar despre căderea zidului berlinez. O imensă desfăşurare de forţe civile şi militare pentru mai nimic a avut loc în acel 9 noiembrie! Nu c-aş fi dezamăgit că nu a murit nimeni la Berlin, deh, comunistă ţara - RDG, dar ceva mai civilizată, zic unii. Sute de mii de est-germani, pregătiţi "să facă revoluţie", s-au trezit în stradă consternaţi şi aproape frustraţi că Puterea nu a ripostat decât cu câteva arestări precare şi nişte capete sparte cu bastoanele de cauciuc. Pancartele protestatarilor conţineau mai ales - conform declaraţiilor unui participant - lozinci umoristice, zeflemitoare, "foarte inspirate" la adresa clicii conducătoare comuniste. Manifestanţii strigau din toţi rărunchii "revoluţionarul", "cutremurătorul", universal răspânditul: Wir sind das Volk! Nici o secvenţă a prelungului documentar nu surprindea scandări anticomuniste. Mă tem că nici nu a fost cazul... Se vede doar şi-n ziua de azi cât de dragă le este stânga extremă foştilor redegişti.

***

Cu un sinistru zâmbet interior băgam de seamă următoarele: ascultând tonalităţile discursurilor celor care se adresau mulţimilor adunate în pieţele berlineze - din nefericire pentru vorbitori şi pentru bunele lor intenţii -, limba germană oratorică nu poate scăpa de amintirea (inflexiunile şi amprenta) lătrăturilor isterice ale lui Adolf Hitler. Imediat ce tonul oratorilor este accentuat pentru a acoperi rumoarea mulţimii sau pentru a fi captat corect de microfoane, parcă simţi, cu un fior ciudat, nevoia de-a lua poziţie de drepţi şi-a bate apoi pasul de gâscă, chit că e mussolinian.

***

Şi astăzi, la ceremoniile de comemorare-sărbătorire, toţi oficialii vorbesc despre abstracte "sisteme totalitare", despre "libertatea îngrădită a cuvântului" în lagărul socialist, despre "zidul ruşinii". Nu am auzit, până la această oră, vreun vorbitor care să fi înfierat la scenă deschisă comunismul, ca sistem politic criminal şi falimentar. Aş vrea să mă înşel... În mintea celor născuţi ieri se poate forma eronata impresie că tot ce şi-au dorit cetăţenii germani ieşiţi în stradă era să poată călători liber cu Trabantul prin Europa. Simbolistica evenimentelor comemorative se învârte în jurul neacordării dreptului la liberă circulaţie. Ca şi când statul comunist generic, central şi est-european, ar fi putut deveni unul tolerabil, cu condiţia să fi acordat minime şi amăgitoare libertăţi cetăţenilor săi. Am avut ocazia să observ, dezamăgit odată-n plus, că occidentalii nici nu au capacitatea (imaginativă), nici nu vor să-şi figureze cât mai realist posibil teroarea (aici intrând totul, de la represiune până la foamete şi înapoiere programatică) şi atmosfera de promiscuitate delaţionistă sub care am trăit noi.

***

Păstrând aceeaşi ordine de idei, filmuleţele "amuzante" despre comunism, care circulă acum cu pompă prin cinematografele patriei, nu fac decât să relativizeze periculos ororile de atunci. Oroarea de a primi hrana cu raţia, ca-n timp de catastrofă (în timp ce presa duduia de "împliniri măreţe"), nu poate fi umanizată cu anecdote de tipul "daţi mai puţin, ca să se ajungă la toţi" (acesta fusese un strigăt exasperat, nu replica spirituală a unui hâtru).

În acest fel, cei care azi au 20 de ani sau mai puţin nu vor crede niciodată povestirilor noastre (patetice, în opinia lor) despre umilinţele încercate în vremea acelui regim dezumanizant. Nu e nimic de râs din "epoca de aur". Prin râs am "rezistat" opresiunii timp de aproape 50 de ani. Eu sunt de părere că mai bine NU am fi "rezistat"... Dacă nu am fi avut un atât de vast "simţ al umorului", poate că ne-am fi revoltat mai devreme. Una peste alta, este nepotrivit să râdem acum "artistic" (nu găsesc nici un katharsis în asta) de nişte oameni imbecilizaţi sistematic, care reacţionau deja pavlovian la vederea hranei sau a unei impresii de bunăstare, simbolizată de rarissimul kilogram de portocale! În afară de faptul că, întâmplător, mi-am trăit anii magici ai copilăriei între 1975 şi 1989, nu am nici o amintire exuberantă sau nostalgică legată de "epocă". Oamenii nu-şi doreau, aşadar, "să călătorească" în Occident sau în ţările "frăţeşti", ci SĂ FUGĂ! Dacă vreunii dintre cei care-s acum prea fragezi (şi ce bine că sunt!) doresc să înţeleagă lucrurile cu adevărat, să-i invităm să analizeze îndeaproape ce traume se ascundeau pe atunci în spatele verbului A FUGI.

***

Last but not least, Franţa de ce se vâră, ipocrită şi nechemată, în hora sărbătoririi căderii regimurilor comuniste "cu un mare spectacol muzical în Place de la Concorde"?! Dacă vreun stat occidental a fost ani de-a rândul mai puţin sensibil - ca să nu zic ostil, la nivel de elite, la lamentaţiile, semnalele de alarmă şi cererile de ajutor ale resortisanţilor din ţările Tratatului de la Varşovia, acela a fost Franţa! Vezi "afacerea Kravcenko", dar şi cu câtă scârbă au fost primite în Hexagon opiniile antistaliniste ale unor Pasternak, Soljeniţîn şi, mai devreme, Panait Istrati.

Cronica unor întâmplări neanunţate

2009-11-09T08:43:00.016+02:00

"Trei feluri de întâmplări au trăit bătrânii armeni ai copilăriei mele: întâmplări pe care le-au evitat, întâmplări pe care le-au aşteptat şi întâmplări ce i-au luat cu totul pe nepregătite. La drept vorbind, până la urmă toate împrejurările prin care au trecut pot fi socotite ca aparţinând cele de-a treia categorii, căci lucrurile pe care le-au evitat au sfârşit prin a se întâmpla, iar lucrurile pe care le-au aşteptat nu au mai venit. Privite în acest fel, vieţile bunicilor mei sunt un fel de cronică a lucrurilor neaşteptate."

Marile întâlniri cu cărţile. Iată o carte care a venit sigură la mine - Cartea şoaptelor. Am mai avut această rară bucurie, în puţinele dăţi când oameni dragi sau reviste pe care le citesc din vechime mi-au înlesnit rendez-vous-uri memorabile cu literatura excepţională - adeseori, pe nedrept victimă a unui crunt anonimat. Pentru a aminti doar câţiva: A. mi l-a adus pe Aldous Huxley, M. pe Yourcenar şi Céline; C. mi l-a introdus pe Kundera, Hiacint m-a pus în legătură cu Bărbaţi celebri care au trecut prin Sunne (G. Tunstroem), Radu Cosaşu cu Spaima lui Makanin, Hiacint mi-a propus O lume pentru Julius şi Grădina iubitei mele de Echenique, Dan C. Mihăilescu m-a condus către Jurgea-Negrileşti - Troica amintirilor; Marius Chivu m-a îndrăgostit fără remediu de Cartea şoaptelor a lui Varujan Vosganian. Alte cărţi mi-au mai trecut prin mână, întâlniri beletristice mi-au mai fost intermediate, dar nu toate mi-au dat cu atâta francheţe de înţeles că nu degeaba m-am chinuit să-nvăţ a buchisi încă de la 5 anişori. A meritat orbecăiala - la început, fără nici un înţeles - printre semnele alea negricioase.

Dat fiind că am pregătit deja recenzia de întâmpinare pentru bookblog.ro, voi nota aici câteva consideraţii nevinovate, rămase fără întrebuinţare.

Un corporatist diletant cum sunt eu, de abandonată formaţie filologică, trebuie să-şi ispăşească într-un fel minciuna zilnică, perpetuată printre cifre în care nu crede, rapoarte în excel cu un rost pe care nu-l întrezăreşte, negocieri de pe poziţii de forţă, purtate cu amărâţi care şi-ar dori şi ei să trăiască pe lumea asta. Prin urmare, ca să-mi întreţin vii bovarismul şi împuţinata stimă de sine - citesc. Citesc şi-mi fac conştiincioase liste cu lecturi - folosinţă proprie. Am consultat lista cu romanele, memorialistica şi cărţile de istorie citite în 2009. De departe, Cartea şoaptelor este cea mai frumoasă făptuire literară cu care m-am întâlnit în aceste petrecute 10 luni din an.

Cartea din cărţi. Vosganian este, rând pe rând, borgesian (zgârcenia doldora de-un neexplicit tâlc a povestirilor şi caracterul lor semificţional), márquezian (în unele adjectivări cu dezinhibate sonorităţi sud-americane şi-n felul cum drama gâdilă, pe alocuri, fantasticul), moromeţian (dialogurile şoptite, purtate în cimitir de bătrânii armeni - tragi-comedia replicilor ce te ţin mereu în pragul hohotului de râs). Dar ficţiunea etnicului armean - convertit de la poezie la roman, trecând printr-un volum de nuvele (pe care-l doresc negreşit) - depăşeşte de, hăt!, departe, statutul comod şi steril de pastişă. De aceea, în recenzie, am evitat cu grijă orice comparaţie cu anumiţi "monştri sacri" scriitori - lectura noastră trebuie să curgă despovărată de referinţe livreşti şi de stupida idee fixă a "canonizării". Varujan Vosganian ne lămureşte în mod indubitabil despre talentu-i debordant, înfăţişându-ni-se dinainte cu genuina dumisale poveste, nicidecum folosindu-se - pentru a-şi împopoţona (pasămite) stilul sau a-l face "convertibil" - de presupuse "lecturi temeinic însuşite" din predecesorii săi mult mai celebri.

Umorul Cărţii şoaptelor - unul subteran, chtonian. Râdem în stomac, cu fălcile încleştate, din decenţă, din respect pentru grozăviile narate poate doar cu câteva rânduri mai sus. Un râs, totuşi, împlinit, ca de nişte snoave cu rădăcini adânc înfipte în timp şi-n istorie. La fel stă treaba şi cu uimitoarea înţelepciune a bătrânilor Cărţii. Din pământ inspirată. Numai că nu-mi dau seama care "pământ", ei fiind nişte apatrizi! Pământul lor pierdut.

Mi-e drag cu câtă pedanterie (neliberală) pune virgulele Vosganian! "Virgulează" cu meşteşug, ca dintr-o superstiţie (ştiu dinlăuntru cum stau lucrurile cu obsesia pentru virgule!) că, altfel, povestirea s-ar înălţa spre ceruri, fâl-fâl. În virgule stă ancora naraţiunii istorisite în şoaptă. Aidoma, conform aceleiaşi "hărţi mentale", aş fi aşezat şi eu virgulele, să fi fost în locul lui. Parcă ar răspica povestea. Virgulele, răspândite cu măiestrie în text, împiedică - aş zice - desprinderea şi risipirea şuşotelilor confesive din paginile cărţii, când o deschidem.
______________________
Caricatură: Ziarul Financiar

Liberalul

2009-11-08T18:59:00.003+02:00

Varujan Vosganian, fost ministru al economiei si finanţelor: Aş fi vrut să fiu ministru măcar 24 de ore cu un Parlament majoritar. În cele 24 de ore mi-aş fi vărsat năduful şi aş fi luat măsuri nepopulare. În România este nevoie uneori şi de măsuri nepopulare. Un Guvern nu este bun numai dacă îţi spune tot timpul ce se poate. Uneori trebuie să-ţi spună şi ce nu se poate.

www.ZF.ro