masa pustie

Bestii mici

2012-02-02T21:27:00.006+02:00

Întâlnesc pe coridoare copii care au un miros ostil, vreau să le câștig bunăvoința, să mă dau bine pe lângă ei, dintr-o temere mai veche a mea, ca să nu mă facă de râs în public - copiii rostesc adevărul în gura mare, copiii arată cu degetul lor mic, grăsuț și neîndurător și râd cu cruzime de defectele vizibile ale unui trup, ale unei fețe, copiii ascunși aruncă cu pietre în plăpânzii ca mine. Între ei, o fetiță care le povestește ceva cu însuflețire, folosindu-se de cuvinte obscene.

În cele din urmă, așteptarea mea fricoasă, nu mai vorbesc de încăpățânarea de a alege musai o cale „omologată” pentru a coborî, e recompensată. E al doilea „premiu pentru neperformanță” primit din partea cenzurii acestui vis. Se dovedește că nu toate ușile de pe holul cel lung nimeresc în apartamentele bătrânilor, mai găsesc și două lifturi și un wc. Lifturile erau și ele prevăzute cu vas de toaletă și cu bideu! O voce lămuritoare din off îmi spune că obiectele sanitare sunt puse acolo pentru cei vârstnici, în caz de necesitate.

Visul nu s-a lăsat adormit cu una cu două. Mai folosi mici capcane, întinzându-le în calea ieșirii mele din acel obscur labirint stalinist, claustrant: mecanicii morocănoși, care reparau în silă ascensoarele subit defectate, refuzul liftului în care am intrat de a răspunde la chemare, trebuia să fiu foarte vigilent, aș fi putut cădea în puțul lui, să fiu precaut la fiecare pas. Dar aceste piedici nu-mi alterează curajul, e destul să aflu că există posibilitatea unei evadari și mă mai liniștesc. Câștig acum cu un plus de relaxare - actor nepregătit al propriului coșmar ce sunt.

Alunecare

2012-01-31T22:35:00.003+02:00

Bănuiesc că l-am visat în mai multe rânduri. Ajung, și nu-mi dau seama cum, „ca prin farmec”, pe palierul unui bloc nu foarte înalt. Întotdeauna mă regăsesc acolo sus, fără introducere, fără să-mi amintesc vreo cale de întoarcere. Aș fi obligat să mă cațăr peste balustrada balconului pentru a coborî. Și numai gândul ăsta e suficient cât să-mi provoace o stânjenitoare senzație de frică amestecată cu o suspect de plăcută amețeală. Am impresia că în alte rânduri alesesem această cale disperată a escaladării balconului, reușind să ajung la sol, însă cu prețul unei terori grozave, încercat de un rău de înălțime înfiorător, tălpi electrizate, furnicăturile spaimei, senzație de înțepenire și imboldul absurd de a nu mă opri. E ciudat că în episodul ăsta nu mai trebuie să urc, însă până și coborârea, care e de fapt o cădere frânată, o convertesc într-o părere de performanță!

Mai bine aș rămâne sus, îmi dă târcoale un gând. Pentru totdeauna. Decât să risc o descindere „neconvențională”, căci nu se arăta prin preajmă nici o scară. De pe balconul „nostru” trebuia să săltăm pe cel de dedesubt, după care ziceau unii că ar fi simplu. Având aceleași probleme cu înălțimile, B decide în acest vis să sară și o face fără să amâne, surprinzându-ne, ca și când ar fi vrut să scape odată, să evadeze din ceva-ul care ne ținea prizonieri. Cei rămași ne împărtășim bănuiala descurajantă că locatarii acelui bloc nu coborau nicicând.

B cade cu o bufnitură destul de „promițătoare” pe trotuar, nu știu în ce stare este, dar simt că n-a pățit nimic. Eu mai am de stat. Străbat încă o dată holul, studiez cu suspiciune toate treptele ivite în cale ca la comandă, încerc să intru în vorbă cu niște oameni care aveau aerul a fi venit totuși de undeva de jos și se îndreptau către apartamentele lor. Mi-e oarecum teamă să-i privesc în față, teamă că sunt cu toții bătrâni cărora nu le pasă dacă-și mai părăsesc vreodată casele sau nu. Refuză să-mi spună care era ieșirea, ba mai rău: îmi indică piste false: un horn îngust prin care aproape aș primi să mă strecor, dar nu are scară..., orice, numai să nu fiu obligat să mă cațăr și să fiu iarăși terorizat de teama de înălțime.

Om mai vedea.

Kalap

2012-01-26T20:13:00.003+02:00

Un om, mărunțel și încărcat de ani, trece pe stradă. E îmbrăcat într-un costum ponosit, costumul lui de bun, și are pe cap, oleacă aplecat pe-o ureche, din obișnuință, un clop de culoarea incertă a hainelor. Îmi închipui cum femeia lui i-o fi pritit la plecare, cu glas ascuțit, să-și ia și pălăria pe cap, da' undie crezi că meri așe cu capu' gol!? Și-n gândul ei: fălosule...

Generația ultimului război. Domnii războiului. Luați de acasă cu arcanul țărani și întorși domni, fără grai, amuțiți în traumă, plângând subit din orice, dar înnobilați. Ei trăiesc acum cu maximă discreție printre noi, aproape că nu mai biruie să iasă pe uliți, iar când o fac, se strecoară pe lângă ziduri, ocupând cât mai puțin loc, de acasă până la „cooperativă”, să-și cumpere pită.

Colivia de aur

2012-01-22T21:59:00.002+02:00

Rămânând de unul singur în casă devin un automat meticulos, prins în manie, încep să mut lucruri, să le aranjez, șterg praful și scutur pe geam ce e de scuturat. Pe urmă, încep să-mi aud tare gândurile, și sinapsele lucrând ca niște filtre foarte fine, mi se întâmplă să rostesc gândurile cu sonor, murmurând, cert e că sunt foarte conștient de asociațiile lor fără căpătâi, de roboteala lor fără sens, gălăgia făcută de ele într-un cap atât de strâmt fiind prea mare ca să le pot trece cu vederea.

Dacă îți dresezi prea conștiincios animalele de pe lângă casă, riști să le surprinzi într-o zi nefastă preluând sub ochii tăi frâiele gospodăriei, apropo, să-mi mai scrii răvașe pe foi de hârtie transparentă, cuvinte neconvenționale ce mă fac să mă simt o amantă de mare stil, întreținută într-o eleganță copleșitoare în colivia ei de aur!

Ducă-se

2012-01-21T16:53:00.003+02:00

I-am spus cinstit de când s-a urcat în mașină că gândul meu se va avânta aiurea și că n-am s-o ascult și totuși asta n-a împiedicat-o să-mi turuie la urechea dreaptă vrute și nevrute, o bandă ce părea imprimată cu sunete new age din natură, muzică „de meditație” ce scapă lesne atenției și gândul chiar îmi zbură pe unde-l tăie capul, nestingherit de imaginile care curg fără să mă lase a zăbovi asupra lor, copii mergând înfrigurați sau zâmbitori către școală, maturi care gonesc la slujbe, abia respectând câteva reguli elementare de circulație, somnoroși, nervoși, cu ochii lipiți, taciturni.

În săptămâna ce urmează știu ce voi face, voi trăi de la o prognoză meteo la alta, după care nu mai am nici un plan. Prietenii simt că sunt doar un perdant, încât se retrag în altă parte, nu-mi mai caută compania molipsitor de deprimantă. Îi învăț prostii, cu unul ca mine e greu să te lași amăgit de existența sau de explorarea „aspectelor pozitive ale vieții”.

Începuturi

2012-01-15T18:45:00.000+02:00

Cîteva începuturi care m-au făcut să citesc mai departe (invitație de la brightie):

„Pînă la șase ani, Iolanda, n-am cunoscut familia mamei mele nici mireasma castanilor pe care o aducea din Buraca vîntul de septembrie, cu oile și iezii ce se cățărau pe Calcada în direcția cimitirului părăsit, acompaniați de un bătrîn cu basc și de vocile morților.” (Antonio Lobo Antunes - Ordinea naturală a lucrurilor)

„Se trezi, deschise ochii. Camera nu-i amintea de nimic; era încă mult prea cufundat în neființa din care tocmai se întorsese.” (Paul Bowles - Ceai în Sahara)

„Cald, gîndeau parizienii. Atmosferă de primăvară. Noapte, război, alarmă. dar noaptea dispare, războiul e departe. ” (Irene Nemirovsky - Suita franceză)

„Ours is essentially a tragic age, so we refuse to take it tragically. The cataclysm has happened, we are among the ruins, we start to build up new little habits, to have new little hopes. It it rather hard work: there is no smooth road into the future...” (D. H. Lawrence - Lady Chatterley's Lover)

„- S-a întîmplat ceva cu tine.
Asta a spus Rita, acum mai bine de doi ani, și azi știe că n-a fost doar o chestie de moment.” (Graham Swift - Lumina zilei)

„Cu numai cîteva minute înainte de a se fi produs criza aceea de tulburare mintală sau ce-o mai fi fost, George McCaffrey se certase cu soția lui.” (Iris Murdoch - Discipolul)

Ludăi stropșite

2012-01-12T22:49:00.003+02:00

M-a bucurat să mă reîntâlnesc cu dovlecii... Pentru că-i ador(am) în secret! Nu trebuia să se afle, eu fiind... raver. O melodie ca un susur, în amintirea deceniului meu născătoriu. Și-a anilor inegalabili, când mi se părea că-s prieten cu toată omenirea. Basul de grunge, intrând numai când și când, după trebuință, linia armonică atât de hipnotică, bătaia dansabilă și moațele blonde năstrușnice ale fetei!

Vampa în trening

2012-01-09T08:57:00.016+02:00

mă intrigă, totuși, făptura asta care dimineața e copil și mai spre seară, cu poșetuța pe-un umăr, cu părul adunat, fir cu fir, într-un coc, văleu, nimicitor, bogat, buzele conturate și strânse, la rându-le, într-un botic supărat ce se arcuiește și zvâcnește strunind cuvintele căzute la întâmplare pe limbă, fetița își leapădă încet pielea de lapte, intră în trening și se preface în vampă, iar noi visăm nopțile cum o ucidem cu un biet pistol care nu ia foc, dar care ne arde palma ținându-l în mână, vraja privirii ei înroșește pistolul, îl arunc cât colo și-o forțez pe intrigantă să-și întoarcă fața la zid, poziția polițienească pentru control corporal, palmele sprijinite de peretele cojit, neînfricoșată, făptura în preschimbare continuă să mă cerceteze peste umăr cu privirea ei impasibilă, ochii sclipindu-i ciudat, conștienți de puterea lor nemăsurată cu metrul etalon sau cu indicele forței de frecare, unde-i maestrul farmecelor iraționale să vină dumnealui cu un număr special și să oprească această clipă la minutul 18?

Mendre

2012-01-08T08:53:00.003+02:00

Se schimbă mirosurile trupului. Devin mai grele, cam ca la acei copii sugari pe care părinții îi țin, hiperprotectori cum sunt, nespălați cu zilele, într-o cameră fără oxigen și încălzită peste măsură, cu sticla de lapte definitiv înfiptă între buze, laptele scurgându-li-se amestecat cu balele pe bărbie și pe hainele negre de jeg întărit. Te iubesc, rostesc eu, încercând să joc smerenia, dar îmi iese emfază, și gândesc: nu-i așa că și tu mă iubești, deîndată ce-ți vine rândul? mă iubești îndeajuns cât să nu mă părăsești, n-o să mă părăsești fix acum, nu-i așa?, în această perioadă stearpă a anului, dar când? nu știu, mai târziu, niciodată, rămâi pe vecie în corul celor ce pretind că țin la mine, dragostea lor e nutrețul meu, de acolo se ramifică în varii direcții mendrele mele.

Fous-moi le camp

2012-01-07T19:35:00.000+02:00

Ai fost alături de mine atâta timp cât ți-a luat să-mi pui mâna pe sâni pe amândoi sau numai pe cel din dreapta a ta a mea nu mai țin minte știu doar că odată ce te-am cutremurat cu tăria lor naturală ai fugit departe peste câmpi și ai lăsat în urma ta propriile regrete și nota de plată neachitată apoi văzând că nu te mai întorci am purces și eu să-mi găsesc pe altcineva, n-aș vrea să te aștept o vară întreagă.

Extravagant

2012-01-06T12:08:00.000+02:00

Mi-amintesc de o zi în care, la fel ca alți oameni mai degrabă cenușii, am stat pe margine și am comentat o apariție neobișnuită: o femeie cu pălărie-joben albă, pantofi cu platformă albi cu ceva sclipici, o vestă de blană, mult machiaj, lăsînd în urmă un parfum sufocant. Cu zîmbete ironice am comentat, desigur. Dar acum mă gîndesc, de fapt, eu admir aparițiile extravagante, aiurea, sărite de pe fix, ieșite din comun, poate vulgare, poate kitsch din cap pînă în picioare. Sunt oameni care au îndrăzneala nebună să se expună unei mulțimi de ochi dezaprobatori, ironici, oameni care trec printre comentariile obraznice și nesimțite ale celorlalți. Sunt oameni care au puterea asta, să te lase gură-cască de uimire, nedezmeticit. Le admir curajul de a ieși în evidență și de a fi cum vor ei. Aceste apariții bizare îmi aduc aminte de două lucruri: creativitatea este o treabă perversă, iar a avea imaginație nu înseamnă a vedea doar lucruri pozitive și frumoase. Așa că recunosc: îmi plac ciudații.

Gunoi - „iadul nu sunt ceilalți”

2012-01-02T00:02:00.015+02:00

N-am izbutit și, ca să fiu cinstit, nici măcar nu mi-am propus, până în ziua de azi, să depășesc nivelul (sau „faza”) „cronicii” impresioniste la cărțile pe care m-am apucat să le recomand, răzleț, lumii cititoare. Cel mai adesea, n-am practicat mai mult decât o conștientă „reducere a esteticului la dimensiuni personale și tangibile”*. Scopul mai mult sau mai puțin tainic e mereu același: să ne înfruptăm cât mai mulți din firimiturile lecturilor mele voluntare, îndreptându-ne către lucrările de literatură aflate la îndemâna noastră, dar ocolite pe nedrept. Ce mi-am propus și acum este doar să atrag atenția asupra romanului Mizeria, scris de polonezul Wojciech Kuczok (Polirom).

Satisfacția spirituală e garantată, povestirea curge lin, amar, ironic, fără poticneli, deși „se tratează” despre umplerea haznalei familiale (cu dejecții de felul terorii domestice, erorilor pedagogice iremediabile, complexelor apartenenței de clasă etc) pe care o casă mic-burgheză din Silezia polonă nu o mai poate, la un moment dat, refula (recicla, canaliza) la subsol, prăbușindu-se erodată din interior de erupția sa lichidă, sufocată în duhoarea sa cât ai zice: final.

O casă mare, cu etajele șubrede ale fiecărei generații rămase despuiate în structura „de rezistență”, o casă care, totodată, nu e și un cămin, nu e resimțită ca un acasă. Este, în schimb, orice altceva: o povară sisifică împinsă fără țintă, o umbră purtată pretutindeni, alterând tihna, o piedică în calea devenirii (alimentând atâtea auto-sabotări ce au să apară negreșit), o închisoare pentru toți cei care o locuiesc. Casa copilăriei strivite, a viselor neîmplinite, metamorfozate în orori - autoritatea parentală „internalizată”, dar comportându-se ca un corp străin înșurubat strâmb și dureros în personalitatea copilului, adultul de mai târziu.

Citindu-l pe Kuczok, se desprinde, iarăși!, de pe cortex întrebarea: cât anume din ceea ce suntem, odată atingând vârsta matură, este rezultatul unei adevărate „deveniri” personale, o sculptură personală, și cât anume e evaziune, fugă unde-vezi-cu-ochii de fantomele părinților arbitrari, un eu mutilat, angajat într-o neîncetată împotrivire față de copilăria otrăvită de persecuții, neajunsuri, nefericire - încercare disperată, fără capăt, de a depăși, de a uita, de a ne mântui de „blestemul trecutului”** (expresia îi aparține lui W. Kuczok)? Or, dacă ne petrecem întreaga viață fugind fără succes de ceea ce am fost crescuți să fim, mistuindu-ne mereu în tentativa de a risipi umbra aruncată asupră-ne de o familie percepută monstruos, ce ne stăpânește și ne manipulează cu sfori nevăzute, chiar dincolo de dispariția ei, determinându-ne iar și iar reacțiile, felul de a suferi, mai este aceea o viață?

Aveați cumva îndoieli? - autor necunoscut nouă, nume greu de pronunțat, vreo prejudecată față de literatura poloneză, titlu prea puțin lămuritor etc -, eu vă îmbiu cu vorbe simple, fără artificii hermeneutice suplimentare: nu-l ocoliți pe acest scriitor, dacă-l vedeți costumat în roman, așteptând cuminte pe raftul librăriei, poate chiar la secțiunea cu reduceri (9,99 lei), cumpărați sau împrumutați cartea, citiți-o degrabă!
__________________
* M. Zamfir - Imaginea ascunsă. Strctura narativă a romanului proustian (Ed. Univers, 1976)
** „Dacă viața este doar o serie de încercări variate de a-ți îndepărta atenția de la blestemul trecutului, atunci o astfel de existență devine pură aparență.” (W.K.)

Thera (2)

2011-12-28T21:32:00.005+02:00

Zeruya Shalev insinuează ideea că Ella a sa nu suportă „jugul” (apăsarea) propriei căsnicii întrucât acesta îi amintește, cu toate că la o amploare mult temperată, de „jugul” umilitor purtat cu un voluntariat tâmp de mama ei în casa părintească. Îl rememorăm împreună cu autoarea pe patriarhul-tată, găsind în baia familiei primul sutien al fetei și aruncându-l scandalizat pe fereastră. Trupul Ellei, rămas astfel mic, interzis, împuținat, ca la doisprezece ani - oprit din creșterea lui pentru a nu semăna a femeie, de rușinea tatălui, sub amenințarea lui. Formele pline, senzuale, sexualmente grăitoare, nu erau permise în casa adolescenței sale („nu am mai crescut, nu m-am mai rotunjit deloc”).

Ella nu mai poate crede în Familie. Sub aparenta trăinicie a mariajului părinților săi colcăie o viață de șicane surde, de teroare psihică subtilă, un iad ascuns ochilor lumii, nemulțumiri adunate ce nu au sfârșit prin a le fi distrus fizic relația numai grație infinitei toleranței și supunerii oarbe (deprinsă prin educație, din mamă în fiică) probate de membrul slab al cuplului: soția (mama). (va urma)

Puricitate

2011-12-26T20:07:00.001+02:00

Puricii n-au pic de respect pentru problemele existențiale ale oamenilor pe care-i mușcă. Ei, realmente, nu iau în calcul ipoteza că sângele supt ar putea fi amar de supărare! Cum acceptă, adică, să se înfățișeze, puricii, acasă la dânșii, înaintea copiilor proprii, cu sânge de om supărat?!

Inconstanța

2011-12-26T00:25:00.001+02:00

Mi-am adus aminte de lumina lăptoasă și încinsă a Constanței, învăluindu-mă indiscret imediat ce soseam în gară și coboram, ca „să schimb”, din trenul supraîncărcat și opărit.

Primăvara lui Zorro

2011-12-25T10:30:00.014+02:00

Zorro de la Cotroceni a obosit, e epuizat, primăvară românească nenăscută, s-a trezit vorbind și abia apoi gândind, sincer cu el însuși, păi se cuvenea înainte de Crăciun, cum că avizul parlamentarilor tovarăși întru devalizări e obligatoriu pentru începerea urmăririi penale a celor acuzați de acte de corupție, că în caz contrar nu facem decât să ruinăm prețioasa carieră politică a unor oameni ambițioși și, altfel, de mare însemnătate pentru țară, de unde desprindem că lupta anti-corupție, sau simularea acesteia, e mai importantă decât victoria în sine, o parafrazare și șmecherească, și picată la țanc a generosului slogan asociat de obicei cu spiritul Jocurilor Olimpice, cine parcurge traseul câștigă, câștigătorii nu-s neapărat cei ce trec (primii) linia de sosire, important e să participi, e suficient să privești muntele ca să vezi că-i munte, nu trebuie să-l și escaladezi, te poți apoi culca pe o ureche, lasă pe mâine ceea ce poți să nu faci niciodată și alte asemenea mostre de pseudo-filosofie zen, adaptată turcește pentru uz (iz) bucureștean, primăvară searbădă și nesfârșită, de ți-ai anunța prezența pe meleagurile noastre ac pastorem Romanorum, eu și prietenii mei am emigra cu sprijinul tău ce nu cunoaște istovirea, alungă-ne tocmai în Franța, unde ar urma să alcătuim un guvern de tranziție, în exil permanent.

Nu veni niciodată să ne ceri înapoi din cele străinătățuri (= afară sau dincolo, să înțeleagă și clasa medie de cartier), pentru că nu vom arăta nici o poftă să-ți dăm ascultare, ție sau vorbelor tale mieroase de târfă scăpătată, exagerat sulemenită la salonul din colțul blocului, amintește-ți vremurile în care nu te dădeai în lături să te tăvălești cu câte trei ciobănei odată și trei turme de miei (ca să iasă rima), scutește-ne de himerele tale fără gât, însă cu trup și țâțe blonde, udrești, neretușate, pentru că - în vârstă de aproape patruzeci de ani, și încă în formă, cu toate că nu încă siliconate, nu botoxate, nu plasticate, adevăr îți spun - nici măcar nu încerca să ne ademenești cu sarmalele tale proaspete, învelite în moațe de varză puturoasă și cu mititeii iuți, sinucigași!

Îi vom lăsa uitați pe apărătorii autoproclamați ai neamului, în uniformele lor cusute prost, primăvară coruptă în fund românească, să-ți păzească întinderea pustie, fără noi, să vegheze la un viitor ce n-o să mai existe, fără noi, să stea cât poftesc cu arma în mână la fruntalii, căci nimeni nu te va mai ataca, primăvară românească infertilă, până într-o bună zi în care vor fi începând să se măcelărească între ei, bănuindu-se reciproc de spionaj în favoarea putorilor străine.

Concubinează tu fericită, primăvară autohtonă pruncucigașă, cu Zorro al tău cel acum despuiat de orice magie electorală, făcătorul de minciuni, justițiarul de televizor, editorialistul ratat, acest Hamelin Piper al intelectualilor naivi, acest prim playstation al statului de drepți, pitulat temerar pe după boscheții din parcul părăginit al Cotrocenilor.

Rave Anthems

2011-12-22T21:59:00.005+02:00

Lui Westbam i-au ieșit bine toate imnurile pe care a fost chemat să le compună pentru Love Parade (edițiile berlineze), dar ăsta, unul, din 2006 întrece orice măsură! Este, în fiecare minuțel al lui, o capodoperă. Gândit până în cel mai mic detaliu, făcut să mobilizeze mulțimile de ravers întru celebrarea frumosului, marelui Nimic: sărbătoare & dans, mișcare și surâs, cui să-i mai pese de psihologii și filosofii existențiale, de „înalta literatură”? Puține lucruri de pe lume ar putea să se măsoare în luptă dreaptă cu dansul și cu sunetul fără vers și să câștige.

Un tact de breakbeat: crăcănat, gospodăresc, dar cursiv, precis, unde Techno-Papst Westbam e maestru, peste care se suprapun armonios ca-ntr-un tipar primordial clapele apăsate sincopat, cu o infimă lunecare - aluzie la gloria (de altădată) Members of Mayday, Westbam probând consecvență cu sine însuși, omagiind legătura subterană dintre Mayday și Parade - și vocea feminină niggerish-suav-melancolică, în stare să topească și cele mai țepene rezistențe. Sincopa se insinuează fără jenă, ca o amușinare sub coadă, ca o mână ce greblează lin prin păr, ne uităm în zare să vedem dacă s-a adunat lumea cea multă, nările freamătă, se deschid larg, îmboldite de feromonii din aer, de parfumul fin de transpirație curată, de bronz natural, parfumul chefului de viață, al mușchilor tensionați sub epidermă, al sfidării.

United States of Love.

Vis (corporatist)

2011-12-17T18:51:00.018+02:00

De mai bine de-o lună iau (iarăși) cu mine acasă, transportată din suflet în vis, corporația, cu tot cu stricăciunea ei subtilă, bine îmbrăcată în bune intenții ipocrite și-n haine, de-adevăratelea, scumpe, cu deadlines (uneori, engleza poate fi oribil de cinică, mortificatoare), cu targets neîmplinite, amânate, ascunse ochilor supervizorimii, făcute uitate o vreme, dar niciodată definitiv, deci n-am scris greșit: amânate... Eternul și stăruitorul meu impuls de a-mi... refula îndatoririle, de a-mi depăși recordurile la încremenire, la tergiversare, până-n prag de primejdie, balansându-mă cu-o erotică inconștiență pe buza autodistrugerii; irezistibila-mi trebuință de a întinde benevol gâtul sabiei neascuțite a oricărui damocles și capul țintă oricărui drob de sare.

Mi-am visat colega dominantă - acea colegă dominantă, figură autoritară prin puterea exemplului ei de maniacă a muncii făcute perfect, sângerând pe tastatură până seara târziu - abandonând, pour une fois, cuceritorul său zâmbet defensiv și pozându-mi cu chipul de împrumut, de șefă-surogat. Fără alte explicații sau comentarii, îmi pune subit în cârcă executarea a cinci po-uri (n-am să explic ce-s astea, de dragul păstrării unui scârbavnic și incert misteriu) de-ale dumisale! Mă apuc eu de primul și, în stilu-mi obișnuit, nu-l duc la final. Pentru a-l fi rezolvat, ar fi trebuit să câștig mai înainte o partidă de șah, în care sunt implicat în același mod arbitrar: iată-mă-s cu tabla de joc așternută ad-hoc în față, ca o pătură (mă enervează că nu se mai spune pătură, ci cuvertură, eu preferând pătură, la fel cum prefer plapumă în loc de extraterestrul pilotă) de picnic în carouri. Nu câștig partida, o pierd. Nici nu mă așteptasem la altceva. La corporație, e regulă deja să tratez cu spaimă subminantă aproape orice sarcină nouă, nemaifăcută. Mi-e, în aceeași măsură, teamă de „autoritate” câtă ireverență am pentru ea!

Phone-ul bun & falusul virtual

2011-12-13T21:10:00.006+02:00

Vous dînez avec votre ami Franck. Un homme que vous avez connu courtois, cultivé, curieux des autres. Or, ce soir, c'est peu dire que Franck porte une attention fluctuante à la conversation. L'oeil rivé sur son téléphone, posé à droite de son verre à vin, il dialogue sans vous regarder, tripote maladivement l'écran, sursaute aux petits bips que produit régulièrement la machine - "un flash info", s'excuse-t-il - et ne parle plus qu'applis, tweets, jailbreaks et mises à jour. "Avant, le soir, pour s'endormir, il lisait. Maintenant, il joue à " Fruit Ninja "", résume sa compagne, consternée. Franck, depuis quelques mois, est propriétaire d'un smartphone.

Vă îndemn cu febrilitate să citiți continuarea din Le Point. Despre moaștele postindustriale.

Ces smartphones qui nous rendent dingues - Le Point

House sana in corpore

2011-12-05T19:46:00.007+02:00

Nu o să preschimb bunătate de blog, cum am mai văzut, în gazetă de perete pentru linkuri către youtube. Cred că s-a putut remarca selecția drastică (pentru cunoscători, firește), nu tu abuz, nu tu lipsă text explicativ, măcar de două rânduri dactilografiate (cei obișnuiți să-și frece degetul de touchscreen s-ar putea să nu rezoneze la înțelesurile cuvîntului dactilografie). Când și când, îmi place să sfidez bunul simț ipocrit și să mă înhăitez fără stinghereală cu câte un tech-house (house NU înseamnă Alexandra Stan decât pentru cei care au deschis ochii pe lume mult prea târziu!), muzică clasică electronică din eternele „vremuri bune”: tech ținut sub presiune ca să se pătrundă bine, pompat până-n prag de implozie, istericuț, prăjit în ulei de măsline, groovy, deep, săltat - așa din pieptar și din grumaz, doi pași înainte, unu-n lateral, dar nu e musai ca tălpile să părăsească solul, e destul ca umerii să șerpuiască smucit). Mărturisesc că ăsta de față nu știu din ce vremuri e, dar e bun la casa omului! Mike Dehnert - Rootstalk. Recomandat de Bobo.

perte de vue

2011-12-03T20:17:00.001+02:00

O oarecare eleganță, spartă la timp de sunetele stridente cu valoare de document. Dintr-o dată, lămurindu-se că totuși a venit frigul, gâștele domestice s-au decis să încerce a zbura, adunându-se cu precipitare într-o întrunire de urgență. Afară, să fim serioși, nu este atât de frig precum pare, este chiar mai frig de atât, dar ne împăcăm unul cu altul, mâncăm în oraș ceva preparat în grabă, râgâim a salam cât e noaptea de lungă, ne balonăm și tragem vânturi aspre, de stepă, îl ajutăm pe candidatul nostru să se facă celebru până dimineață, adulmecăm cu gândul trimis aiurea frigurile avangardiste de pe pagina alăturată și ne închipuim cu lux de amănunte petrecerea tumultuoasă pe care cele două zâne au abandonat-o ca să vie să ne stârnească pe noi, dezinvolte, adorabile. Întrebarea e: câți suntem „noi” ăștia, eu și cine mai? Cinemaiubit?

Princesse de Lamballe, masacrul

2011-12-01T12:14:00.006+02:00

Pictura de Léon-Maxime Faivre

Oroare, cruzime pură și tentația irezistibilă a voyeurismului. Fragilitatea distinsă a prințesei Marie-Thérèse Louise de Savoie, Madame de Lamballe, paloarea nobilă a pielii sale, fragilitatea, delicatețea ei, până și-n această postură degradantă: cu picioarele-n lături, un ciorap lipsă, moartă, frumoasă, despuiată, însângerată, expusă profanilor, întinsă pe caldarâmul grosolan al Parisului anului 1792, septembrie - semnalul declanșării Terorii. Revoluția aberantă...

O scenă rigidă, o imensă tăcere, răzmerița continuă în fundal, mulțimea nu murmură, respiră la unison o tăcere nu dintre cele mai pioase. Curiozitate. Răgaz. Mulțimea ucigașă, cu Rațiunea absentă, pusă undeva la păstrare, acasă, sau rătăcită pe veci, încremenește o secundă, fascinată, batjocoritoare: ia să vedem cu arată o Doamnă pe dinăuntru, sesizând parcă, pentru scurtă vreme, dar foarte scurtă vreme, o clipită, disproporția grozăviei comise, gratuitatea crimei în raport cu scopurile inițiale ale mișcării revoluționare, ce ajunsese să pară mai mult o izbândă a forțelor întunericului sau, mai puțin mistic: un genocid (vezi represiunea vendéeană: Guerres de Vendée : après le génocide, le mémoricide…), decât o entuziastă, candidă și precipitată punere în practică a generoaselor idei iluministe. Un alt sfârșit al Istoriei.

Băiatul, micul burghez, zgâindu-se absorbit la cadavrul „reparatoriu” (adjectivul este o găselniță a revoluționarilor, în încercarea de a „lipi” o dimensiune didactică monstruozității), cercetează cumva de sus, cu o bățoșenie sperioasă, lipit prevăzător de peretele rece, în caz că ea va mișca. Pe fața lui prefăcut impasibilă se trasează deja schița viselor de groază care-l vor tot vizita până la exorcizarea completă a traumatizantei scene din conștiința lui fragedă, subit sălbăticită.

Precupeața masivă, din prim plan, cea care acoperă parțial ochilor noștri inofensiva goliciune a prințesei, își ține mâinile în șolduri, a neîncredere, amenințător, ca și când ar avea de-a face o vită îndărătnică, ce nu se lasă cu una cu două vârâtă în grajd: hai frumoaso hai madam' scoal' odată ce ai înțepenit? ce spui acum nu mai dansezi nu mai faci ochi dulci pomădaților voștri de la curte nu te mai desfrânezi méconnaissable cum scria la gazetă laolaltă cu Austriaca ta în deghizarea măștilor de bal masqué timp în care poporul pierea de foame?!

Și trupul neînsuflețit, livid, tragic, ochii fără căutătură, ațintiți în gol, îndreptați spre un cer întors, ce nu se mai zărește, preț de un secol și ceva cerul va rămâne pe urmă de nezărit, întors, înnoptat de puzderia demonilor sloboziți din cutia Pandorei, trupul e înfățișat în tablou încă intact (întreg), avea să fie hăcuit, tranșat, inimaginabil ciopârțit și decapitat, după cuviință. Capul blond, purtat într-o suliță de „poporul” satanizat până sub ferestrele turnului Temple, închisoare regală ad-hoc, unde își aștepta rândul la moarte buna prietenă a prințesei (cher cœur, așa își spuneau), regina Franței, Marie-Antoinette. A fost, probabil, momentul în care regina începu să renunțe la speranță.

Thera

2011-11-27T13:20:00.000+02:00

Zeruya Shalev „trimite” neostenit la tradiție (dar și la arheologie, mitologie) în romanul Thera, însă aceste trimiteri îmi par artificiale, altoite fără rod. De acord, nădejdea autoarei o fi fost că un cadru socio-familial în care, cu toate că ne aflăm în contemporaneitate, modernismul (feminismul?) încă își dispută întâietatea cu patriarhatul, ar servi mai bine de ecran pentru a proiecta intriga cărții; faptele vor părea mai reprobabile cititorilor conservatori, pe când cei liberali ar simpatiza mai intens cu protagonista. Pe lângă asta, nu-mi dau seama care dintre conflicte are o mai mare însemnătate - cel al Ellei cu autoritatea parentală și cu vocea (interiorizată a) tradiției rabinice sau lupta cu ea însăși? (va urma)

Special Mail!

2011-11-26T21:45:00.002+02:00

Sălbăticia swing-ului făcut din limbă, buze și cerul gurii. Ella, un drum de beat și un plus de bass, adăugate „din butoane” de Club Des Belugas.

Revoluția atlantică

2011-11-25T18:44:00.002+02:00

Într-un cuprinzător articol publicat de revista l'Histoire (nr. 342, mai 2009), Annie Jourdan schițează o analiză comparativă a (violențelor petrecute în sânul) celor trei revoluții care au marcat sec. al XVIII-lea: americană, franceză și olandeză.

Marie-Antoinette, de Franz Xaver Wagonschon

Mi-a rămas în minte - dimpreună cu dramul de statisfacție caracteristic consumatorului subiectiv de Istorie, ancien-régimiste cum mă țin - concluzia neechivocă a autoarei (profesor asociat la univ. din Amsterdam): în opoziție cu specificul „societății civile” franceze din epoca dix-huitième, America și Olanda sunt definite prin ceea ce s-ar putea numi o „cultură a disensiunii”, așadar o cultură în care dezacordul și conflictul nu sunt văzute ca o ostilitate absolută și în care logica persuasiunii are întâietate pusă în balanță cu logica represiunii. Această tradiție nutrită din pluralismul religios al celor două țări s-a deplasat în mod automat în tărâmul politic.

În Franța, din contră, vacanța Puterii „a condus la o libertate totală”. Hannah Arendt ar fi spus că vidul de putere a dus la o „întoarcere la starea de natură”, dar de asemenea și (mai ales!) la o violență incontrolanbilă și necontrolată - mai adaugă A. Jourdan.

Eargasm!

2011-11-18T20:29:00.008+02:00

Îndrăzniți de plecați urechea la drăcovenia ce urmează. Doamne, n-am auzit ceva mai frumos în toamna asta, dar acum, de-a dreptul extaziat de freamătul ăsta demonic-îngeresc, îmi pare că n-am auzit de veacuri ceva mai frumos! E o redescoperire, e un Aphex Twin ca odinioară, pe vremea lansării albumelor Didgeridoo sau Analog Bubblebath. Stiluri: ambient, acid, intelligent electronic music. „Suportul” este, bineînțeles, cel de trip hop, ce altceva ar putea susține o așa fuziune de stiluri și sunete.

Muzichia ca o vână de bou izbită de palmă; muzichia cu inima suferind de melancolie, inima ce tot îi mai bate, îi zvâcnește orgasmic, chiar și după ce i-a fost scoasă și îmbălsămată aseptic de sonoritățile anemice din zilele noastre. Muzica lui E.A. Poe, de-ar fi știut compune. De ascultat în chip autist, izolat, cu riscul de a asurzi, neapărat (de câte ori am scris asta?) lipind capul de boxe ori înfundând bine în urechi căștile cele noi, de sărbătoare. Cântecul nimfelor captive în prinsoarea copacilor. Suferința rece a poveștii. E de urmărit culoarea impură a întunericului bătând îndărătnic la timpane, să se strecoare înăuntru. Să intre! Să intre! Fremătă armonic glasuri prelungi, angelice, de copii: mamă, mamă, lasă ușa descuiată, să intre! Să intre în mine.

Aphex Twin - Falling Free (Sensation White)

Raymond Aron și eu (ne-am pus de acord că...)

2011-11-15T18:48:00.009+02:00

„...dacă se definește rolul unui intelectual în funcție de voturile sale, sunt un intelectual de dreapta, dar de un fel mai aparte, adică indisciplinat și rareori de acord cu cel pentru care a votat. Îl critic pe omul pentru care am votat cu aceeași libertate cu care l-aș fi criticat pe celălalt dacă ar fi fost ales.”

Alții etichetează în mod pripit asta (rumegați bine citatul de mai sus, extras din spusele lui R. Aron*), atunci când se întâmplă să criticăm: „a te plânge”, „a te lamenta”, „a critica neconstructiv” (constructori vajnici țara are), câtă vreme vorbim, de fapt, despre un strop de spirit civic asezonat cu o ușoară, dar evidentă, aromă de verticalitate și o onorabilă inapetență pentru adulație. Eu n-o să am niciodată un Traian Băsescu al meu (ca Sever Voinescu, Mircea Mihăieș, Robert Turcescu, T.R. Ungureanu, H.-R. Patapievici, M. Cărtărescu și alți - orbiți de admirație sau interesați de putere - cărturari băștinași)! Vezi, poate tocmai de aia n-am devenit eu, și nici nu o să fiu, un „mare intelectual”. Unul din cei 4, poate al cincilea, pe care îi avem și noi, mereu aceiași, mereu pronunțându-se (competent, firește) în toate subiectele posibile - de la împletirea ciorapilor la compoziția oțelului patriei, trecând prin, vai!, neapărat prin psihanaliză.
________________________________________
*Spectatorul angajat - Raymond Aron

Eterna re

2011-11-09T21:04:00.003+02:00

Tot mai încerc ispita de reveni în suferință, asupra ei, de a-mi plăsmui scene deja povestite, răni neînchise, ca să storc din ele ultimele picături de durere, ori cel puțin o mică indispoziție.

Cărțile ce așteaptă să le citesc, unele înfoliate încă, mă fac să mă simt îmbogățit, îmi dau necesara senzație de plenitudine. Viața este numai după ce trec pragul casei și-mi pun geanta-n cui.

J.L. Borges: „Mi s-au întâmplat puține lucruri și am citit mult. În realitate, cred că această frază e eronată. Pentru că am citit mult, o serie de lucruri mi s-au întâmplat așadar. Lecturile mele sunt adevăratele evenimente ale vieții. Unii au devenit chiar nebuni citind, cum a arătat-o Cervantes cu personajul lui Don Quijote.”

Îmi pot consuma „vina” numai în vis. Chiar si acolo, „iese” bine camuflată în alte „crime” (priceapă cine ce-o dori).

Prin cantitate, pot fi numit un „consumator” de cărți. Prin ritmul lecturii și prin gradul de implicare în intrigă, prin felul naiv cum pun la suflet, rămân totuși (și asta mă liniștește!) un veșnic ucenic.

alș-isme

2011-11-05T21:06:00.005+02:00

als spunea...

dk e vba dspr 'despartiri', alea-alea, iarasi n-am inteles dc se fac asemenea drame din nimic: dk te desparti, inseamna k nu mai ai nimic comun cu persoana respectiva, nu? si-atunci, dc sa suferi?! te desparti frumos, civilizat, lasind loc de buna ziua cum se spune, si treci - sau nu - la urmatorul/urmatoarea. ps sper sa nu fiu vz k un 'alien', dar eu n-am suferit niciodata 'de amor'... nici de lipsa lui, de altfel! (postura f confortabila, altminteri :P)

ps pt mal de vivre nu exista decit un antidot: voiajati, voiajati, voiajati! il n'y a que ca pour changer d'idees = changer d'air, changer de ville... changer de vie, peut-etre? :P

Cristian SÎRB spunea...

Nu vă închipuiți cât de mult îmi doresc să pun de-un voiaj cât de curând! Dreptate aveți când spuneți că o călătorie ar înmuia multe asprimi și ar dilua din melancoliile astea ce apar ca niște sarcini false.

mă, 'tușă

2011-11-04T08:44:00.010+02:00

Sunt de acord - este un pic făţarnic să avem pretenția (despre noi înșine) că putem da mereu răspunsuri hiperobiective şi negreșit echilibrate la anumite chestiuni.

Izbucnesc în noi şi pasiuni, şi convingeri, şi respingeri neargumentabile (ori imposibil de revizuit, chiar și confruntate cu cea mai raţională dintre argumentările posibile, venită dinspre un partener de discuție), musai să înghiţim asta! Degeaba ne scremem să umanizăm, să îndulcim, să „apropriem”, să „înţelegem” orice, nu totul poate fi explicat.

Nu altfel am tratat cu a.l.ș. când dumnealui încerca să demonstreze de ce sunt eu un „consumator pe cale de dispariţie” de presă pe hârtie. Îi dau/dădeam dreptate în legătură cu dispariţia mea, sunt mult prea conservator pentru vremile relativiste în care trăim, fireşte, DAR asta (o argumentaţie răbdătoare, pertinentă sau agresivă ca a dumnealui, fie și exhaustivă) nu mă face mai puţin împătimit de gazeta clasică, luată de la chioşc. Nici o şansă să mă convingă cineva, prin mijloace raţionale, deci epidermice, că „e preferabil” să-mi introduc în obișnuință a vizita ediţiile online ale publicaţiilor sau să înceapă a-mi plăcea lectura e-books (citite pe kindle). Sau că ar fi bine, în tot cazul, să le „accept” existenţa.

Înduioşător curentul ăsta necreştin (îndobitocitor, relativizant), dar rămânând de inspiraţie creştină, al „acceptanţei”, al „integrării”. Al „toleranței”. Și alte cuvinte-principii, ce încep cu multi-. Culmea e că-l poartă eroic pe scalp fix cei mai necredincioşi (sau insensibili la Credinţă) dintre noi!

Deocamdată, eu, unul, îmi trăiesc inexplicabilde intens (dar ce-mi pasă?) toate postările pe internet. Până să apară „tribuna” asta în viaţa mea, scriam în caiete, scriam la gazete locale. Parcă era mai frumos să primesc aprecierile sau înjurăturile în stradă, în faţă. Aveam siguranța că replica mea, de-mi era permisă, nu risca să se piardă înainte de a ajunge la receptor din cauza „căderii reţelei” sau a unui clic eronat. Dar asta a fost...

Nu aveţi, câteodată, un acut simţ al ridicolului acestei necesități de a introduce de atâtea ori câte o parolă şi un user, CA ŞI CÂND astea două, odată introduse, ce ușurare!, ne-ar asigura într-adevăr intimitate & securitate?... Privacy îi zice. Nu mai bine am deschide o uşă cuiva, în schimb?

Fakebook

2011-11-03T08:34:00.009+02:00

Mai cu seamă psihologii „cu carte” ar putea constata următoarele: numeroși oameni, dintre cei ce se înghesuie acum, pentru o clipă de emoție intermediată, pe twitter, messenger, facebook, NU au adesea curajul relaţiilor directe, al apropierilor fizice - trebuie să privim asta în faţă (iar dacă îl au, în timp, acest curaj li se atrofiază). Viceversa fiind că, petrecând tot mai mult timp pentru a socializa iluzoriu (şi atrăgând şi pe alţii în aceste prietenii aseptice) nu fac decât să se înstrăineze şi mai mult de cei pe care susțin că i-au redescoperit grație facebook. Mințindu-se pe sine că și-au regăsit, de astă dată pentru totdeauna (nu, despărțirea n-o să mai fie îngăduită)!, și și-au reapropiat pe fostul bun coleg Cutăreanu, acum aflat în Australia, pe verișoara de gradul III din Florența, pe mătușa Aglaia din Florida.

„Prietenia” întreținută, pasămite, prin postare de poze intime și de textulețe mai inspirate sau mai tâmpițele pe facebook, și neurmată de întâlnirea periodică pe viu e un rahat lovit de nulitate. Unul ce nu-i bun nici la îngrășarea solului grădinii din spatele casei. Apropo, ce înseamnă „X-ulescu only shares some information with everyone”? Cum adică „only” și cum adică „everyone”?

Există rețete clasice, funcționale, pentru a întreține distanța. Una este a te izola de ceilalți. Dar a te izola în mod fățiș, asumat, și nu mimând apropierea, nu simulând contactul, interesul pentru soarta celuilalt, cum „facem” pe fbk.

Cresc generațiile și se înăcresc - îndopate covârșitor cu această realitate fotografică, deosebit de anxioasă în a păstra distanțele - asemeni acelor copii care nu au avut în viața lor parte de-o atingere afectuoasă.

În orice caz, personaje „virtuale” sau nu, cu toții manifestăm tendinţa de a purta măşti, de a ne disocia, cliva, etc. Din varii motive: fie închipuindu-ne că ăstfel am câştiga un surplus de protecţie, fie din teamă, fobie, diverse culpabilităţi. Nu mă grăbesc, totuşi, să afirm că noi, cei care petrecem mult timp dincoace de monitor, am fi axiomatic mai autentici decât Ei, cei care şi-au „electronizat” (uneori, mistificat) personalitatea.

Eu însumi aş ţine, „pe viu”, numai și numai pentru mine unele afirmații mai fără chiloți, pe care le fac publice cu ușurință, în schimb, pe blog, pe mess, în corespondența electronică. Inevitabil mă întreb: care anume-s eu, cel autentic? Unde-s eu, mai... eu? Dincoace sau dincolo de monitor/taste?

Dar ăsta-s eu. Alții, din grabă, nu mai apucă să se întrebe...

Ceva bun

2011-11-02T19:37:00.001+02:00

Aș citi acum, aș începe o carte ca Troica amintirilor. Sub patru regi de Gh. Jurgea-Negrilești. Sau o altă Carte a șoaptelor de Varujan Vosganian. De-ar mai apărea unele similare... Splendori din astea, scoborâte, parcă, din pod, dintr-o ladă de lemn una cu praful. Aș scrie frumos despre ele, e promis. Aș scrie încetișor, cu ochelarii aburiți de fierbințeala unei căni de ceai de coada șoricelului. Să nu mă uit la ce și cum scriu, să scriu numai. Care ochelari?

Monolog despre indentitatea internautică

2011-11-01T08:02:00.010+02:00

O să afirm ca în cazul falsei probleme „Unde citiţi?”, răstransportată într-o vreme (sub formă de, cum îi spunea?, leapșă!) pe toate site-urile: discuţia despre identitatea internautică nu mă frământă, nu mă prinde, într-o prea amplă măsură, trebuie să recunosc, încât să-i aloc hălci insemnate din timpul meu. Nu-mi dă nici insomnii, nici nu-mi declanşează un flux ideatic îndestulător pentru (a produce) un articol de care să fiu apoi mândru.

În anii trăiţi până acum, am avut destule dificultăţi în a mă apropia cu adevărat - fizic - de semenii mei (timiditate, complexe, auto-subestimare) încât să văd o „cale” - alternativă sau complementară - în formele de comunicare, împrietenire, pe care le-am comentat în treacăt, deşi cu risipă mare de cuvinte, în postări anterioare: facebook, twitter etc. Ar fi fost în ordinea lucrurilor (nu?) să mă fi aruncat cu disperare, aș fi fost clientul lor ideal, în brațele ziselor „rețele de socializare”. Nu am făcut-o și mă mândresc cu izbânda mea asupră-mi. Ca la AAA, ce mai!

Pentru a încerca să răspund întrebării mai vechi, hiacintice: „nu vi se pare că aceeaşi opoziţie, bazată pe teoria realului ca real sigur, funcţionează şi în privat vs. public?” („Eu sunt eu la mine în suflet, iar cînd sunt cu ceilalţi oameni, sunt mai puţin autentic. Deşi, straniu, aici teoria funcţionează pe dos: ce e palpabil - cum se comportă omul între oameni - stîrneşte suspiciune comparativ cu ce e inaccesibil - cum e omul în el însuşi.”): cred că funcţionează, da!, e aceeaşi.

Ca să-mi păstrez tonalitatea caracteristică: m-am oferit mereu de exemplu. Nu din egolatrie, ci pentru un strop de... carne, pe care monologul de față o merită, pentru a ieşi din abstracţiune. Mă voi oferi încă o dată: - Nu mi-a fost niciodată greu să mă mărturisesc, să mă spovedesc, inclusiv cu public de față. Confesiunea este supapa mea obligatorie pentru ca o anumită normalitate să se perpetueze. Este ceea ce „am luat cu mine” şi când am îmbrăţişat identitatea virtuală. Nu sunt genul de ins care să fi bătut la uşa netului ca să se ascundă și mai abitir decât era deja. A mă dosi, adică, după - să zicem - vorbăria savantă despre cărţi, pe după note zilnice abundente şi observaţii insipide, bine protejate, cât mai neutre, care să nu mă conţină sau care să dezvăluie din mine cât mai puţin. În credința mea (poate greșită), confesiunea ne apropie cel mai mult de autenticitate. Opusul confesiunii nu ar fi tăcerea discretă, ci autozidirea în cuvinte.

A scrie despre cum îți bei ceaiul, despre cum îți transpiră picioarele sau axilele la serviciu. Despre cum și cât ți-a crăpat fusta pe cusătură când ai alimentat mașina cu benzină.

Prefer, pentru a reveni la „cestiune”, opoziţia asta pământeană, privat-public, celei despre care am făcut vorbire mai sus. Cu tot ce exportă ea mediului www.

Mulţi oameni - cu toate că ar fi jurat că nu fac decât să alerge înspre ei sau că, dimpotrivă, fug de ei înşişi taman în sânul relativizant-ocrotitor al internetului - și-au regăsit aici, online, aceleaşi reţineri, aceleaşi ipocrizii, aceeaşi chinuită ascundere de sine. Rătăcirea în găunoasa stilistică, de care tot amintesc. În atâta „stil”, ți-e și greu să mai găsești omul. Mi se pare o tristă irosire, dacă ne gândim ce deschidere/şanse/izbăvire (chiar așa!) ar oferi netul unor astfel de suflete torturate de patima tăinuirii. Tăinuirea ca lamentabil, închipuit, scut.

Alţii, dimpotrivă, căzând în tentaţia, la fel de sterilă, a larmei fără conţinut.

Ce este cu adevărat provocator şi cutremurător de scandalos e că omul care optează să se sustragă, critic sau tăcut, acestor „comunităţi” virtuale amuzante începe să fie privit cu suspiciune. Iar dacă mai cutezi să și râzi de frenezia stabilirii amiciţiilor cu o mie de alți „useri”, gata: eşti simplist, încuiat, maniheist, manifeşti lipsă de adaptabilitate la nou! Să fiu scuzat, râsul este un scurt circuit salvator, râsul mai are şi rostul de a salva de... ridicol. El stabileşte unele ierarhii ale „importanţei lucrurilor” într-un mod direct, descumpănitor, care scapă raţiunii, de regulă. Uneori, râsul de acest tip este chiar o formă de cunoaştere, rezervată celor care sunt capabili a pricepe/percepe „preajma” (ambientul, environment-ul), dispensându-se de stuful cuvintelor bine aranjate, de sisteme, de cârje ortografice, topice şi de punctuaţie.

Cu a.l.ș., despre, despre... II

2011-10-30T19:41:00.017+02:00

„Argument”: Numele acestei meserii de jurnalist ar trebui să fie o TM înregistrată în Occident. Iar românilor de la gazete să le rămână în exclusivitate apelativul de mâzgălitori fără coloană, sclavi ai gusturilor joase ale publicului de-format tot de ei. O discuție polemică purtată cu a.l.ș. în decembrie 2008.

als spunea...

...si nu credeti ca motivul pt care se intimpla asta este ceea ce se tot spune - anume ca publicul asta cere, jurnalistul asta ofera?

ce public exista in gt. britain & ce public exista la noi?
din pacate insa, tendinta de tabloidizare este universala... si este o tendinta datorata SI bloggerimii de pretutindeni: in momentul in care 'demonstrezi' ca jurnalismul nu inseamna 'mare lucru', ajunge sa insiri niste cuvinte (online sau on paper), sa ne mai miram ca meseria de jurnalist coboara standardele tot mai mult...?
francezii numesc acest fenomen 'nivellement par le bas'; este tendinta 'fireasca' a oricarei democratii care invadeaza SI teritoriul culturii (iar jurnalismul face(a) parte din cultura...)

Cristian SÎRB spunea...: DAR: nu am constatat urme (îngrijorătoare) de tabloidizare în Le Monde, L'Express, de pildă. Haideţi să ne punem de acord în vreun fel de data aceasta. Măcar pentru că e evident că sunteţi un avizat consumator de presă occidentală. Haideţi să nu găsim scuze acolo unde merită să criticăm. Eu unul, „ca blogger”, nu mă simt vinovat pentru nivelul scăzut al presei de la noi. Ar fi facil să răspundă alţii (noi) pentru nivelarea în jos pe care publicaţiile cotidiene de la noi o practică într-o veselie. Cred că a devenit limpede cât de mult am nevoie de ziare, din păcate, chiar şi în halul în care arată ele în România. Nu am ce pune în loc. Eu nu fac aceste „demonstraţii” ca să vin eu din urmă cu soluţia mântuitoare, eu vreau să citesc presă de mare calitate în România. Promit că îmi fac abonamente şi plătesc la chioşc, nu o să stau după ediţia gratuită, online, că mi-e dragă hârtia.

als spunea...: Dvs vorbiti dspr o 'nisha' de citeva mii de cititori de calitate... Daca as fi un manager cinic (cinic sint, dar nu manager ;), v-as raspunde ca, pt 'atita tot', nu merita investitia! Aveti o imagine simpluta asupra acestei 'industrii': adica scoateti cu totul din ecuatie patronul & extensiile sale, care cer NU calitate (asta risca sa 'alieneze' publicul 'targetat'), ci... randament. Si astfel, 'Dilemateca' cu Tim Burton pe coperta e vinduta la pachet cu filmele lui Sergiu Nicolaescu... Cit dspr cotidianele de 'mare calitate' - acestea, pur si simplu, NU si-ar scoate investitiile prin cei citiva mii de cititori.

Cristian SÎRB spunea...: Well, de ce nu putea lipsi epitetul „simpluţă” din răspunsul dvs? Zic doar aşa, ca să pot şi eu răspunde folosindu-mi mintea şi bunul simţ, şi nu, din nou, doar terminaţiile nervoase. Încerc un răspuns cumpătat, şi simplu, şi clar ca lumina zilei: nu mă interesează „viziunea” asupra presei, vreau să cumpăr ziare ROMÂNEŞTI de calitate. Nu mă interesează nici bucătăria patronatului, deşi pot să înţeleg că exact aşa cum scrieţi funcţionează. La noi, presa a parcurs în circa 5-10 ani tot drumul de la quality la tabloid. Şi, cum spunea Ancussa, nu ne-a mai rămas nimic serios de citit (în jurnalismul cotidian românesc). Toate au trecut la „adversar”. Cotidianul, Adevărul, Gândul, România liberă, au astăzi prea mult dintr-un tabloid şi prea puţin din quality. Timp în care Le Monde (trecând aproape de un faliment) sau Die Zeit, naiba ştie cum, îşi menţin ţinuta care le-a consacrat. Eu nu-mi doresc presă cu orice preţ, adică orice soi de presă, ziar să fie. La fel, nu aş primi în nici un chip să lucrez la un ziar, dacă target-ul meu, dat de redactorul şef, ar fi viaţa privată a vedetelor, sau accidentele cu decapitări. Ce vrea presa românească, doar să-şi perpetueze apariţia? Celelalte funcţii au dispărut? Nu mai formează? Mă rog, intrăm în detalii la care se pricepe mai bine CP-B sau I. Comanescu. Mă văd nevoit să repet ceea ce credeam tranșat: vreau să citesc o publicaţie similară lui Magyar Nemzet în româneşte. Sunt cititor incurabil de ziare, nu analist media. Şi în această unică postură, de cititor, mă pronunţ aici.

als spunea...

Daca sinteti cititor de cotidiane de calitate, o sa va spun - sec - ca sinteti o specie pe cale de disparitie. In plus, comparatia asta continua cu 'Le Monde', 'Financial Times' etc mi se pare nepotrivita: daca aceste titluri se mentin pe piata este pt ca, ACOLO, cineva le cumpara; la NOI, acestia ar fi f putini - deci e nerentabil... Spuneti ca nu va intereseaza 'bucataria' presei; eu v-am oferit o explicatie din culise care explica - in parte - situatia; a nu tine cont de ea mi se pare copilaresc. A bate din picior repetind ca 'nu avem presa de calitate' nu rezolva nimic. (Pe de alta parte, imi amintesc ca dvs. erati alergic si la recenziile dspr publicatii precum 'Vanity Fair'... sau la corespondente de afara... acum, brusc, 'strainatatea' devine un bun termen de comparatie?) Ca sa inchei pe un ton realist (ceea ce nu inseamna optimist): DA, 'publicul asta cere'. Faptul ca aceasta propozitie a devenit un cliseu nu inseamna ca e mai putin adevarata. Dar aveti, desigur, libertatea sa nu acceptati realitatea si sa va mutati frustrarea in... virtual ;) ps am folosit 'simpluta' pt a evita 'simplista'; era mai bine?

Cristian SÎRB spunea...

Bine, bine, nu ştiu de când e nepotrivit sau motiv de culpabilitate să-şi dorească cineva (care nu e jurnalist) presă de rang înalt şi pentru România. Porniserăm destul de bine, acum nu mai ştiu câţi ani. Poate că, dacă nişte colegi de-ai dvs nu ar fi cedat la presupusele cerinţe maneloide ale publicului, tabloul presei ar fi fost mai echilibrat azi. Ce mă miră e că vorbiţi ca şi când nu v-aţi dori (pour une fois) exact ce-mi doresc şi eu: un ziar autohton credibil, bun, gros şi cald - la fiecare dejun. Ca şi când, dimineaţa, aţi fi primul la coadă la Libertatea. Ceea ce nu aş putea crede nici cu dovezi. ;) De ce reveniţi atunci, presupun, încărcat cu presă vestică, din fiecare deplasare de lucru sau în interes personal? Răspunsul, în caz că nu vă puneţi să negaţi că ar fi aşa, se află chiar în textul meu de mai sus şi chiar în recenzia aceea răspomenită, a dvs, la Vanity Fair. Prin urmare, nu visaţi niciodată să găsiţi şi acasă aşa ceva? Pentru că asta e ce vreau eu. Asta e vina mea şi gândirea mea simplistă. Învăţaţi-ne pe noi, simpluţii, să cumpărăm produse de calitate. Că sunteţi acolo, în miez, aveţi uneltele în mână, pâinea şi cuţitul - cum se spune. Nu pledaţi pentru graţiere, criticaţi, nu încurajaţi nivelarea prin resemnarea asta fericită (dvs aveţi acces mereu la Vest, poate nu vă pasă, poate nu vedeţi cum Realitatea tv „transmite” uşi închise de la Parlament sau traficul de pe V. Prahovei ca breaking news). Mă aşteptam să fiţi la fel de intransigent cum sunteţi cu filmul! Măcar 'gusturile îndoielnice' ale publicului pot fi discutate, corectate. Puneţi, vă rog, umărul la asta (că aveţi cu ce şi nu sunteţi fiecine, slavă Domnului) şi vom avea un an (sau mai mulţi?) nou fericit.

als spunea...: alt motiv pt care nu avem o presa cumsecade (ca, de altfel, nici o clasa politica ca lumea - cacofonia intentionata!), cu exceptiile de rigoare (care, cum se stie, confirma regula): halul in care ies din LICEU, nu din facultate, viitorii ziaristi! parerea mea e ca in facultate ei nu mai invata literalmente ni-mic; dar din liceu STIU ca ies cu o ortografie/gramatica dezastruoase, fara exercitiul gindirii libere & critice, fara o cultura generala macar decenta... iar cind ajung in facultate (stiu, pt ca le-am vazut lucrarile - iarasi, cu cele citeva exceptii de rigoare...), things can only get worse :( CUM sa avem, atunci, o 'presa respectabila', sau ORICE altceva - medicii sint o catastrofa, inginerii s-au reprofilat, doar avocatii cistiga banu' cinstit ;) -,in aceasta tara, in aceste conditii???

Cristian SÎRB spunea...

De acord! Chiar aşa spunea şi T.R.Ungureanu la Garantat 100%, şi nu numai pentru ca zicea așa domnia sa sunt eu de acord. Gustul pentru ziare, scris, ştiinţa ortografiei nu apar brusc, la 18 ani. Spunea TRU că dacă nu simţi că te sufoci fără informaţia zilnică, culeasă din jurnale, că nu poţi realmente păşi pe stradă sau din somn în starea de veghe fără gazeta zilnică, nu ai ce căuta la Jurnalism. Este primul şi cel mai important examen (de conştiinţă?) pe care un aspirant la Jurnalism trebuie să-l treacă. Automat, cum scriaţi, asta se va regăsi în calitatea/consistenţa articolelor şi aspectul paginilor. Dar studenţii noştri, majoritatea, nu citesc ziare. Nici măcar după absolvire. De unde naiba să înveţe măcar vag meseria asta?

als spunea...

pai, in principiu de la facultatile de profil...
dar ei, cum spuneam, au (inca) probleme cu ortografia!

Cristian SÎRB spunea...

als spunea...
Nu (va) pot spune decit:
wake up, it's the post-00s! ;)
Cristian SÎRB spunea...

Sigur, şi sper că tot pe acest blog vom afla şi vestea că s-a demodat şi sexul, aşa cum îl ştim: cu secreţii, erecţii, lubrifieri impudice, şoapte obscene şi, deci, revolute. Trecem la un sex mai curat, dacă se poate individual, solitar, iar dacă nu - virtual. Sau mai bine să revenim la interjecţie, la onomatopee, dacă logosul ţine de prăfuitul sec XX.

als spunea...

Bun, atunci putem spune altfel: NU exista public pt publicatiile pe care le vreti! E prea putin - nu poate sustine tiraje care sa faca publicatia rentabila.

Este adevarat ca patronii vor profituri imediate, iar asta e valabil peste tot: pas de schimba aceasta mentalitate - 'vast program'!

Ars ploietica

2011-10-30T09:32:00.011+02:00

Activitatea mea în blogosferă a început, onest să fiu, ca surogat pentru visul meu de a scrie în print. De a fi (fost) jurnalist la ziar (din păcate, sintagma asta nu m a i e un pleonasm). Prezența în 'blogosfeclă' nu este, pentru mine, expresia unui impuls irezistibil de a fi una cu trend-ul sau de a beneficia, de a mă servi dintr-una din „cuceririle științei și tehnicii”. Aş fi dat orice să am spaţiul meu, ungherul meu, într-o gazetă. Se vede treaba, însă, că s-au găsit mereu alţi oameni cu mai mult fler, cu mai mult talent, cu mai multă obrăznicie creatoare, mai flexibili - cerințe minime pentru a îndeplini această slujbă. Iar eu înaintez în vârstă şi-n conservatorismul ăsta nu neapărat, sau nu întotdeauna, simpatic. Între timp, gazetele românești au și dispărut, avortate, altoite înainte de vreme cu tabloide.

Ochiul meu de nespecialist se pricepe mai cu seamă la a face observaţii înzestrate cu o mai mică sau mai mare încărcătură de bun simţ (eu îi tot zic 'ţărănesc'). Ochiul meu e capabil să identifice - un exemplu, la întâmplare - primejdia înstrăinării (alienării) prin ultra-tehnologizare (sunt conştient că nu e singura primejdie care ne paşte), iar mintea mea să o 'elaboreze' într-un text pe care degetele să-l înşire ascultătoare pe taste.

Ce potop de text!

Şi o ultimă, şi benevolă, confesiune (apropo de lectura mea - efectuată, de regulă, 'în cheie conflictuală': din cărți, din postările altora, din comentariile lor), pentru că respect gentileţea cititorilor noștri: nu-s destul de BINE situat lăuntric pentru a savura o intervenţie (un comentariu la textele mele) atent şi cuminte argumentată, însă contrară convingerilor mele. Nu am primit niciodată cu aplauze asta; pare-se că într-o nefastă zi a vieții am pierdut parțial însuşirea de a citi Omul într-un text şi NU propriile-mi proiecţii. Trag nădejde că m-aţi înţeles...

P.S. Nu mai există ziare în RO. Alaltăieri, în aeroportul din Muenchen, Frankfurter Allgemeine și Die Zeit - la liber, pentru pasagerii Lufthansa. Am luat un FAZ, mărturisesc, nu pentru a-l citi în profunzime, nu știu suficientă germană pentru asta. Ci ca să-l țin în mână, eu - idolatrul presei scrise, al marilor publicații de tradiție, să-l răsfoiesc, să-i admir întinderea (enormă) și consistența articolelor (vizibilă chiar și la o „periere” amatoricească). Eleganța fonturilor din titluri! Eleganța limbii din titluri, nu în ultimul rând (eh, atâta germană pricep și eu). Proporțiile decente ale fotografiilor. Am încercat așa, un soi de epifanie profană, lumească. Am realizat pe loc - inutil, din nou și cu durere - că publicația aceea nu are corespondent în lumea mea, românească. Că la noi nu există, de fapt, ziare - în toată puterea, în deplinul înțeles al acestui cuvânt. Dar și că, la noi, nu există, respectiv, jurnaliști. În balanță cu un FAZ, dincoace de Budapesta, nu mai există presă!

Încleștarea cu cartea

2011-10-22T21:59:00.008+03:00

Trenul, iconostas laic cu fețe pictate cum a dat Domnul, sprâncene aduse din condei, făcute să deverosimilizeze(!) chipurile. Teniși ieftini, dar nu mai puțin incitanți, șosete albe decoltate pe dedesubtul gleznelor; și din cele roz.

Calcanul - G. Grass. E neobișnuit de frig. Mâța are permisiunea să împartă odăile cu stăpânii casei. Doar o pisică. Doar niște stăpâni.

Istoria bărbatului, lupta lui pentru emanciparea de sub jugul molatic al matriarhatului („orânduire” ce-l folosea doar de fertilizator, tranchilizându-i reacțiile cu lapte din belșug). Emanciparea față de sân. Desprinderea de sânul mamei, al femeii. Suptul îi adoarme bărbatului instinctele, îl moleșește, îl depolitizează și-l deresponsabilizează.

Pe o mai scurtă întindere, felul în care compune Grass, nobelul Grass, ar putea fi de mare efect, hilar, cațavencian, ar stârni râsul lumii, numai bun de degustat în doze comprimate. Pe întindere mare, însă - vezi 500 de pagini tipărite destul de înghesuit, vezi prețul originar de 47,50 lei pe volum, în 2008, la apariția în românește - poate fi extrem de obositor. Îmi piere concentrarea, îmi pierde atenția și riscă să-mi lase mult în urmă interesul. Rareori am mai avut parte de asemenea reverii fertile, fără nici o legătură cu conținutul, pe fondul unei lecturi dintr-un zis „mare scriitor”. Cu Toba de tinichea m-am răsfățat. Cu Calcanul în palme, am visat pe rupte, păstrând ochii deschiși. Nici nu știu, să-i mulțumesc autorului pentru a mă fi redat mie însumi, proiectat pe ecranul prolix al cărții sale sau să-l înjur. Prin urmare, l-am abandonat cu entuziasm.

Nu am deslușit, de fapt, nici o poveste, nu am prins nici un fir, sunt găsibile în pagini mai multe poante, umor „etnic”(?), vorbe de duh, satirizări, răstălmăciri - toate puse cap la cap, doar-doar or căpăta vreun sens - fraze de umplutură de un amuzament „șlefuit”. Fără tensiune, fără miză. Pur și simplu, un scris fabulatoriu, un fel de ladă savantă de gunoi savant, ghena unui scriitor, locul lui de joacă sau de aruncat dejecțiile oarecum simpatice rămase de la (lucrul la) alte cărți, de spălat creierul în pauzele sale de la scrisul serios. Nu știu ce este Calcanul!

Truisme

2011-10-16T11:28:00.009+03:00

Sîni de piatră, C.S./2011

Ca de obicei, toate-s vechi, scopul oricărei săptămâni e pitit timid în sfârșitul acesteia - e ceasul în care orice om cu capul pe sub meri are la dispoziție ceva mai mult răgaz pentru - se presupune - a-și aranja gândurile într-o anumită succesiune, periindu-le bine, scuturându-le de praf pe fereastra apartamentului, punându-le coperte noi, învelitoare din plastic. E momentul de glorie al maximei ipocrizii sau al euforiei nejustificate, ambele pulverizând un înșelător parfum de veșnicie asupra celor două scurte zile libere.

Încă din dimineața lui vineri, îți vine a-i îmbrățișa și săruta pe gură, pe frunte sau pe sfârcuri pe toți cei iviți în cale, o pornire sinceră de solidaritate întru nimic, un nu hotărât discriminării sexuale!: să-i iubești fără a-ți păsa de ei, să-i strângi de gât la pieptul tău generos și încă ferm, nesecat izvor de emoție ieftină. Restul zilelor au fost așezate de providență în lăcașul lor, unde ele stau cuminți, doar pentru a spori suspense-ul din weekend. Abia la final, la capătul celor cinci „lucrătoare”, orânduite și programate în amănunt, interesul deosebit de anxios de a ne sustrage ocupațiilor cotidiene aducătoare de învățătură sau de bani în pungă se prelungește alegru în zbaterea făcătoare de nervi gâdilicioși - și, uneori, de minuni - pentru a ieși în sau din oraș (cât mai departe), într-un loc (ambient) care să nu-mi amintească de tine când erai mare (în mine). I'm in, amin!

Acum am dovada și m-am resemnat, nu voi (re)găsi niciodată acel locșor paradisiac, nici țipenie de om (de pildă, pe coasta de sud a Dealului, cea aspră, seacă, de atâtea ori numai a mea, pietroasă ca un sân în care laptele s-a prins, te-ai fi gândit?), mai ales că în următoarele două zile urmează să întâlnesc mereu, poluându-mă, câte o față cunoscută care va recunoaște în mine, numaidecât, salvator, o față cunoscută și iată cum deja se și îndreaptă glonț către palma mea crispată, neîntinsă, luând-o în primire, strângând-o tare, să nu i se simtă cumva echivocul, cu recunoștința recunoașterii, de parcă ne-am fi încrucișat cărările nu acasă, ci pe undeva prin străinătățuri, pe mariahilferstrasse - mecca românilor în viena, doi români care în țară s-ar fi ignorat reciproc cu ostilitate (Anamaria Pop ar fi folosit la modul ostil), cu pricepere și destoinicie.

Prietena inimii mele stă mută și țeapănă sub înfățișarea ei de împrumut pe un scaun de lemn, nu respiră ca să nu-l facă să scârțâie, nu o puteam vedea, dar am reușit s-o reconstitui din șușotelile altora, adoptase o postură falică, erectă, și refuza să vorbească, așa cum, pe neverificate, vag (sau la modul vag - ar fi scris Anamaria Pop), am aflat eu că se poartă schizofrenicii în obișnuitele episoade de absență psihică, și anume în împrejurările în care, îmbibați de prea multă suferință, se deconectează de lume cu un clic aproape audibil, înțepenind și amuțind, amicele mele din vis mă castraseră cu uitătura aceea demonică, de-o ironie oțetită, omniscientă, ce mă făcea să știu că ele știau ceva ce eu nu știu, iar iubita prietenei mele - țeapănă și mută, cu trăsături ostentativ falice, detașată de mine, excizată de pe trupul meu doar din buze, cu un zâmbet capabil să semnifice și să taie orice.

Păpușa

2011-10-14T08:02:00.002+03:00

Mă identificasem cu păpușa aceea. Ea, însă, nu ținea la mine. Îi dăruiam atenția mea, fără rest, nu o bruscam, nu-i vorbeam urât. Nu prea voia să mănânce. Bunicii erau încă sănătoși. Toți patru. În casă plutea un iz de dragoste silită, plicticoasă și, peste toate, tensionată. Și un miros de străini. De părăsire. De dor și de spaimă de următoarea zi de școală.

Sven

2011-10-12T21:56:00.001+03:00

Nu altfel, ci fix ca acest Loveparade 1998 Sven Väth, „arăta” câmpul muncii techno-logice germane la 1998! Sunetul spune mai mult decât aș fi eu în stare, cuvântând. Teutonii cu mânecile suflecate arau veseli țarina, discuiau apoi fără să icnească, cu piepturile tresăltând falnic în timp ce pășeau lin peste brazde, de parcă s-ar fi plimbat pe ștrase sau pe vreo pistă cauciucată. Prin sumbră comparație, e destul să scriu atât: dubstep. Adică: stagnare, plictis, muzică cu frânele trase. Dubstep - simptomul unei lumi sătule, ghiftuită cu șaorme. Lumea văzută prin ochelarii aceia ridicoli, mari și sluți, de hipster tocilar, mai prost socialmente decât propriu-i smartphone, nătărăul care sare și mișcă pentru că sar și mișcă cei din jur, nu pentru că ar auzi sau ar asculta ceva cu urechile acelea tâmpe.

Remarcați, în partitura executată de marele Sven, sunetul acela stingher, țipătul de buhai electric, ce vine și revine. Și modul în care trece Sven la vinylul al doilea, cu zgomot de joagăre: mai aruncând o dată peste mulțime - basul dus la minimum, ciocanele piesei ce urmează deja active - biciul, trilul ascuțit de buhai. Și, nu în cele din urmă, priviți lumea aceea! Adunarea. Acum 13 ani, techno fără cusur! Atât de mândru să spun în blogul mare că așa ceva am avut șansa să ascult eu în belle epoque.

Fehlleistung

2011-10-11T20:47:00.002+03:00

Un oraș este definit prin felul în care arată centrul său și prin ceea ce are loc în zona centrală - inima urbei. Dacă eu mă trezesc în zori și tot ce mi-e dat să văd pe geam e, să zicem, blocul comunist, cojit, de peste drum, se cheamă că-s timișorean? Ba deloc! Orașul este numai acolo unde odinioară erau amplasate, și au mai supraviețuit și astăzi: cetatea, piața, catedrala. În afara cetății, dormitoarele de beton, cetățenii de rang secund, fabricile. Inscripțiile obscene, agramate de pe ziduri, pistele mizere de skating. Îmbrăcămintea țipătoare, treningul, blugii gata decolorați, bluzele albe, strâmte pe burți și pe pectorali, cu vulturi și ștrasuri pe umeri.

Cele care nu au cetate, piață, catedrală (una construită înainte de 1900), nu-s orașe. Sunt doar localități.

Mașina de înghețată străbate străzile întortocheate în sunet de jazz. În față, șoferul, în spate - spațiu ca într-o tonetă. Și muzica, jazz clasic. Ca-n Newark.

Când îl citesc pe Proust, nu-mi pot reprima gândul snob, obsedant: îl citesc pe Proust. Însă omul ăsta e proteină, supliment alimentar pentru suflet & minte. Cu totul altfel, adică ranforsat și mândru, intru și poposesc puțin în toamnă ținând Sodoma în brațe.

Ar trebui să-mi mai plimb trupul, însă mintea preferă să citească.

Unghiile de picioare, cu lac roz-pal. Nesuferindu-se unele pe altele în perioada caniculei, astă vară, degetele stăteau rășchirate, uscate de praf și soare. Din decolteuri, coline. Deșertul s-a sfârșit.

Stau acasă, mi-am luat o zi răgaz, cu aceeași teamă de ceas, de curgerea timpului. Am avut parte de o călătorie cu frica în suflet. Superstiție, vise „înțelese” ca premoniții („obișnuitul” vis cu sfârșitul lumii, supusă unui bombardament celest cu foc, trăznete uriașe, asurzitoare, întunecime). Nicicând mai bântuit de varii culpe, închipuite sau reale, care mi-au legat sufletul, umbrit bucuria, afectat reacțiile, grosolănindu-le.

Nemesis si altele

2011-10-02T21:33:00.012+03:00

Biografia personajului Eugene Cantor al lui Philip Roth (Nemesis) e determinată dintru început de absența timpurie a părinților. Așa cum biografia (trăsături caracteriale, fapte, decizii epocale, opțiuni profesionale, iubiri, dependențe) oricărui copil, silit să crească fără mamă, fără tată, privat de prezența autorității parentale, este, de regulă, în mare măsură determinată de un asemenea gol ce rămâne de neumplut. La polul celălalt, nu mi-e clar dacă opus, găsim copiii care s-au „bucurat” din plin de ambii părinți... abuzivi. Să mai afirme atunci cineva, emfatic, că oamenii-s diferiți, individualități irepetabile, sau că ar cunoaște destine radical diferite unii față de alții. Există, se pare, o sumă de posibile traiectorii biografice, le-aș numi fără teamă standard, mereu aceleași, cărora, influențați de diverși factori interveniți în procesul dezvoltării, ne supunem. Suferim la fel - îndelung. Ne bucurăm la fel - cu limită. E prea puțin măgulitor, dar nu mai puțin adevărat, să știm că împărtășim același destin meschin cu, probabil, fiecare al 5-lea om de pe planetă.

Profesor de sport la o școală de cartier newarkez, miop, deci inapt pentru serviciul militar, domnul Cantor își dorea să-i învețe pe micuții evrei să fie „vrednici la trup”, ca să n-o sfârșească implacabil prin a fi batjocoriți de brutele antisemite - răspândite în Statele Unite în proporții comparabile cu acelea din Germania hitleristă, nu mare era diferența - pentru vina de a ști „să-și folosească doar inteligența” (s.m.). Ca și când asta, să faci bani din ascuțimea minții, ar fi o nerușinare, o sfidare la adresa majorității ce trudea bovin, asudând din greu. A trudi adamic fiind, bineînțeles, singura formă acceptată socialmente de a-ți câștiga traiul zilnic - în credința anglo-saxonă, (neo)protestantă, a celor cu pigment alb în epidermă...

Poliomielita - noua ciumă, își seducea nu foarte selectiv victimele de pe întreg cuprinsul Americii de Nord, conform unei „norme”, șeptelul de morți, ce demonstra o logică impenetrabilă, pe care numai epidemiile de acest soi o etalează. Din 1916, de la prima mare epidemie de care își mai aminteau bunicii, știința nu găsise încă remediul.

Dezbateri aprinse în sânul populației civile despre cauzele bolii. Se caută țapi ispășitori, ascunse mâini criminale, purtători voluntari ai microbului: italienii, negrii (adică ceilalți). Să fi fost, oare, soarele, canicula neîndurătoare, scuipații de pe caldarâm, mâncarea alterată, igiena neglijentă, guturaiul, bancotele de hârtie, poșta?

Naratorul, martorul care transmite mai departe învățătura celor petrecute, este Arnie Mesnikoff (unul dintre copiii care se foloseau de locul de joacă administrat de profesorul de sport), dar acesta predă, cu subtilitate, pe parcurs sarcina povestirii lui Eugene Cantor. Newarkul evreiesc văzut prin ochii lui Cantor.

Mânia domnului Cantor se îndrepta către însuși Dumnezeu, cel care crease virusul poliomielitei și-l slobozise în lume; permisese ca mama lui să moară atât de tânără, la nașterea lui; Dumnezeul care lua la el copiii inocenți de-și petreceau vara jucându-se pe terenul pe care îl avea în supraveghere - biată slujbă de vacanță, pentru rotunjirea veniturilor.

Război în Europa, 1944. Americanii își dau viața pentru a salva bătrânul continent al ideologiilor și-al experiementelor politice idioate, puse la cale de „minți luminate”, de „mari gânditori”, idei criminale, susținute și vehiculate încă din secolul precedent de „creatori de geniu”, „rafinați” - Wagner, Heidegger. Acasă la ei, un altfel de conflict, nu mai puțin nimicitor, „un război cu masacre, ruine, distrugeri și blesteme, un război cu toate urgiile aduse de război - un război împotriva copiilor din Newark.”

Cu toate că o scrie impecabil, la finalul cărții, Roth nu rezistă ispitei cam bătrânicioase (boală cu incidență frecventă la scriitorii maturi, în prag de retragere) de a ne oferi pe tavă morala narațiunii, un surplus de lămuriri psihologizante, ca pentru proști, despre mecanismele și sforile invizibile ce i-au mânat și manipulat eroul principal prin turbulențele existenței. Pe când ispita Creației îi face să se zvârcolească în pat pe uscații hermeneuți, obișnuiți să strălucească doar parazitând câte o Operă, iată că nici marii scriitori nu pot dormi de grija interpretării neapărat totale a scrisului propriu, pierindu-le, de la o vârstă, încrederea în capacitatea cititorului, care i-a însoțit fidel preț de-o viață literară, de a-și bucătări singur analizele, după cuviința sufletului său. Ca până acum, ca întotdeauna.

Bop you?

2011-09-29T23:57:00.001+03:00

Pur și simplu, new jazz... Poate nu într-atât vocea, cât ritmul ăsta sălbatic, executat prin lovirea obiectelor casnice, te miri ce ți-e dat să izbești în cale, dar și vocea, cum să nu!? Și bop-ul, fată, nu te prosti! Și decker-ul dublu, orgă ca la mama acasă, în anii gloriei The Doors (de parcă le-ar fi trecut gloria, numai prostii spui). Ia, de nu mă crezi:

Zimpala - Doo You Bop

Au milieu de nul pied

2011-09-18T17:00:00.011+03:00

Bucălata iese la alunecat pe role - nici un sunet pe asfalt, or fi role scumpe, gândesc (vreau și eu!). Să învăț a luneca pe role la 36 ar fi o performanță care m-ar putea îmbuna puțin. Îmi surâde. Îi simt de aici, odată cu ea, senzația de imponderabilitate iscată de viteză boantele ace care-i înțeapă cu miile regiunea venerică mirosul acru de necoaptă îi intuiesc sudoarea dezinvoltă (pe care, mai târziu, și-o va spăla superficial, acasă) înmuindu-i picioarele captive în bocancii țepeni ai rolelor.

Au milieu de nulle part

Ce s-a întâmplat între voi acolo? Ce rămâne (de) nerostit?

Pași și zvâcniri, mușchii puși la muncă sub piele. Să scriu niște pagini despre mers, despre umblet, despre a păși. Personajele să nu dobândească chip, fizionomie. Picioarele le poartă, iau decizii în locul personajelor, le conduc de colo-colo. Să rămână, deci, anonime, „figurate” doar la nivelul pulpelor, gambelor, tălpi, păduri de glezne, una, numai una dintre cele două glezne ce-l gâtuiau, vecinătatea labelor îi ardea obrajii - sărutată de Bărbat. Pur și simplu capul lui, pe neașteptate, sentimentul meu de putere, nălucirea că eu îl fut pe el, gratificată numaidecât de viitura umedă dintre coapse, capul i se aplecă puțin spre glezna apropiată, aleasă (nu știm care: cea din stânga sau cea din dreapta?), tremura și transpira, ploua peste mine, trebuia - ca să nu juiseze precoce, și mi-o sărută cu un plescăit de ventuză apăsând sorbind creând vacuum cu mucoasa răsfrântă a buzelor limba lipită de fluier lăsând o urmă lucioasă de melc de pe vâscozitatea căreia nu de alta dar pentru a mă ține de ceva să nu mă scufund înainte de convulsia ultimă nu am reușit să-mi mai desprind ochii. Încheietura din care pornește vânjoasă, ramificată, vascularizată, laba piciorului, osul încheieturii rotindu-se rapid în matca pielii.

All photos by C.S./2011

Privirea Femeii - sticloasă, tulbure, iscodindu-l încă, nu departe totuși de abandonul total, pitită încă leneș, cu rămășițe de prudență, pe după desișul genelor întredeschise. Străinul înăuntru, pompând neobosit, îmboldit să vâslească mai departe către excelență atât de mecanica obișnuinței pe care o avea în practicarea acestui sport, cât și - oh, în acest punct dânsul fusese cât pe ce să-și rătăcească în mod rușinos stăpânirea de sine, cât pe ce să se fi pierdut de sine și să se prăvălească prematur, de unul singur, în extaz - cât și, așadar, de ineditul voluptății înăbușitoare provocată de postura prăpăstioasă în care Femeia, fără veste și de bunăvoie, Doamne, îți vine să crezi, eram eu acolo, complet expusă, inundată de o îndrăzneală care mă rușina și mă întărâta deopotrivă, îmi lua mințile, îl așteptase să vină odată într-însa! Ne făcurăm toți trei nevăzuți.

Textul - sfârșitul (dez)nădăjduit al obsesiei?

***

Împiedicări

2011-09-17T21:37:00.029+03:00

Lectura la Alegerea Sofiei de William Styron (tradusă în românește de Cristina Jinga, la Adevărul!, ici cu profunzimi delicioase, colo neglijent, ca și cum s-ar fi folosit, în marea-i grabă de a preda la termen, de google translate...; vezi construcții aiuristice, forțate, trecute aproape ad litteram în română, ca: „frumos de inevitabilă”, „prost de nefericit” etc; din păcate, sunt mult mai numeroase).

În ciuda acestui amănunt amar - ce devine nespus de supărător, pe măsură ce înaintăm în carte -, în câteva dăți a trebuit chiar să mă opresc din citit, într-atât de gustos este scrisă! Nu, Styron nu era evreu, i-am tot scotocit în biografie, dar împărtășește cu scriitorii acestei prolifice și inepuizabile nații sarcasmul nimicitor, umorul, realismul erotic fără perdea. Încărcătura erotică sufocantă. A trebuit, deci, să iau o pauză, să iau distanță, dându-mă câțiva pași înapoi. Să-mi zâmbesc mulțumit.

***

All photos by C.S./2011

Să ne încolăcim picioarele în iarbă. Iarba printre degete - câteva fire prinse, încleștate între fiecare două degete. Ultimul degețel rămâne întotdeauna desperecheat. Pe acela în ascundem între buze.

***

„Psihanalistul meu zicea că omenirea va fi întotdeauna propriul ei dușman, până când nu învață că fiecare ființă omenească are nevoie, enfin, doar de un futai fantastic.” (W.S. - Alegerea Sofiei, în versiunea editurii Adevărul; pentru cei interesați de o versiune cât mai corectă - eu era cât pe ce să mă aleg cu romanul în original, dar n-a mai fost să fie - e recomandabilă și tălmăcirea făcută pentru editura Art de Virgil Stanciu, 2007)

***

Krisztián

2011-09-09T23:05:00.003+03:00

„Krisztián!”, aș fi dorit să strig, în marea-mi surpriză, chiar și numai pentru că-n numele pe care-l purta, pe care nu îndrăzneam să-l pronunț nici măcar la începutul prieteniei noastre, subit întreruptă apoi, astfel că-l rosteam doar în sinea mea, simțeam aceeași distincție fină ce exista în toată ființa lui, inclusiv numele lui exercita asupra mea aceeași atracție puternică și irezistibilă căreia n-aveam curajul să-i cedez sub nici o formă; dacă i-aș fi pronunțat cu glas tare numele ar fi fost de parcă i-aș fi atins trupul gol, astfel că mai degrabă îl ocoleam, așteptam până pornea cu alții spre casă, ca nu cumva s-o iau și eu tot pe drumul acela sau să merg cu el, ba, mai mult, și-n clasă aveam grijă să nu ajung întâmplător în apropierea lui, să nu cumva să am posibilitatea să-i vorbesc sau, în urma unei busculade întâmplătoare, să mă lovesc de el (...)

Din Péter Nádas - proaspăt tipărita în România - Apocalipsa memoriilor (deși în original titlul nu este atât de catastrofic-tabloidizat!, ci, dacă nu mă înșeală puțina maghiară știută, s-ar traduce prin Cartea memoriilor, dragă editură Curtea Veche și dragă doamnă traducătoare Anamaria Pop)

O carte frumoasă, crudă, ca un înșelător & sadic cântec de leagăn.

Iubire tâmpă

2011-09-08T23:33:00.003+03:00

Cei doi se sorb din ochi, față în față, cap în cap, tac și se țin de mână, își surâd cretin, cu un subînțeles de neînțeles, mestecând cu mintea ultimele declarații meșteșugite, ocolite, prevăzătoare - încă nerostite. Am ieșit cu toții în oraș, însă simțirea lor e intensă, îi amuțește, îi izolează în mica lor nebunie - dragostea, habar n-au ce se petrece cu ei, se iubesc ca-n lumea cealaltă, a îndrăgostiților, nu după regulile lumii în care ei trăiesc zi de zi, cea cu profesori, profesii, obligații și, cică, răspunderi.

Un aer primenit regla bătăile oricărei inimi, încetinind circulația, prelungind fericirea. Căile fericirii erau scurte în lumea lor, permițându-le să ajungă lesne dintr-o parte într-alta.

Destruchipare

2011-09-05T12:28:00.001+03:00

www.paulpolitis.com

Trupurile fără chip își au importanța lor în defularea periodică, în golirea amarului departe, la o distanță sigură, de cercul apropiaților (cercul preschimbat recent într-un singur punct), pentru a-i scuti de supărarea noastră fiziologică, de neliniștea noastră libidinală. Se întâmplă uneori să-ți dorești să întredeschizi, vorbe bine ticluite & presiune mecanică, și să pătrunzi sexualmente - decorul: o încăpere de-un alb anonim - o pereche de buze anonime, dar ce savuroase! și care, firește, să nu șadă chiar pasive în tot acel timp. O vezi, parc-ar vrea să-și îndese toată țesătura așternutului în pântece, apăsând-o într-acolo îndurerată? N-o vezi.

gospodărește (dezagreabil verbul, epuizat sub comunism) îmi încrucișez brațele înainte de a-mi săvârși somnul de anxietate din fiecare după-amiază somnul bizar pe partea stângă somnul în răcoare și iarna în spaima că se va stinge focul din sobe - de felul ei o temere tâmpită ce face parte din ciclul primar al fobiilor omenești; grija focului e echivalentă cu preocuparea de a evita enurezisul nocturn, ejacularea precoce, nevroza indusă de coitul întrerupt (profilactic?) sau echilibristica mintală făcută spre a nu fi prins cu jurnalul în mână ziua în amiaza mare, ca să nu zic de-o revistă deochiată, căci n-am destule mâini ținute la vedere...

Noaptea puricilor lungi 2

2011-09-04T11:43:00.007+03:00

Profitând de plecarea la tratament a câinelui adorat al familiei, mâța cea stufoasă, purtătoare eroină de paraziți, s-a și refugiat în casă, aducând cu dânsa, ca zestre, doi saci căptușiți bine cu purici hămesiți, de cea mai bună calitate, negri și lucioși, cu mușchi armonios (înspre excesiv; Anamaria Pop ar fi folosit: la modul armonios) dezvoltați la picioarele dindărăt, gata de muncă, gata de supt, ah, iată-i: m-au identificat prin satelit, dar și terestru, trimițând iscoade specializate olfactiv, în tot cazul mi-a mers vestea, circulă nestingherite zvonurile despre gustul meu dulce-amărui, ceva deosebit, despre feluritele creme cu care în amănunt (Anamaria Pop ar fi folosit: la modul amănunțit) îmi ung pielea ca s-o țin invidiabil de catifelată pentru vârsta mea (jumătate din cea a distinsului cosmetician G. Liiceanu - atât vârsta cât și pielea), despre deorolurile ce-mi răsfață rotund (Anamaria Pop ar fi folosit: la modul rotund) subțiorile așa cum nici o limbă nu mi le-a răsfățat până acum.

S-au bulucit puricii pe întinsul epidermei mele, cel mai întins organ, cazându-mi-se în chiloți, în dosul buzunarelor, amplasament pentru care a opta denotă finețe, educație aleasă, gourmandise, sau navigând pur și simplu odată cu mine, prin lumea largă, agățați de picior, cu trompa bine înfiptă în pielea primitoare, cu ochii închiși în extaz, puricii sug și înghit pe nemestecate, puricii n-au măsele, apoi cad beți pe crac în jos, la parter, stabilindu-se la glezne, în ciorapi, unde ar fi întâmpinați doar de oportunități reduse numeric de a cădea și mai jos, mult mai greu le-ar fi mai jos, din cauză că în ciorap sunt mai încorsetați, mai înghesuiți, însă efectul colateral al strâmtorii e acela că nici nu pot înghiți abundent, cât și-ar dori, din motiv de presiune toracică.

Linii de fugă

2011-09-03T12:21:00.005+03:00

Năzuinței mele melagomane de a avea totul în stăpânire îi mai trebuie, măcar în împrejurările dificile, și nutreț: prezența mea la locul manipulării. Setea de a domina nu se poate, câteodată, împlini cu desăvărșire decât în prezența mea. Altfel, totul se năruie într-o clipită, am remarcat asta, eu, de aici de unde mă aflu, chiar fericit fiind, simt că în altă parte, ceea ce am construit, creația și proprietatea mea se ruinează, așa cum se spulberă convingerea împăratului gol că ar fi, în fapt, înțolit cu haine alese, după momentul de groază în care copilul din asistență îi strigă vorbele bine știute.

C.S./2011

N-ar fi nici o dificultate, în alte condiții, în a-mi dura inteligente edificii personale, mici refugii, salammbô-uri eliadești (flaubertiene?), care să mă protejeze de intruși în timp ce-mi port trupul și senzualitatea lui pe calea regală, de n-ar lua parte la derularea vieții mele pe ecranul reprezentărilor lor o întreagă galerie de suporteri ostili și adversari grijulii, numiți din oficiu, ei fac o gălăgie cel puțin stranie și aruncă în mine cu tot felul de obiecte nefolositoare lor în casă.

M-am trezit, așadar, sărbătorind o neatârnare ce nu a așteptat prea îndelung să se trivializeze, ajungând ea - răbdător, dar sigur - în situația de a se instituționaliza: soarta oricărei rebeliuni. Albinele își pot alege florile predilecte după o mie de nuanțe, pot renunța la unele în favoarea altora, la ce bun însă această iluzorie opțiune, această „ofertantă” beție a culorilor câtă vreme nu are puterea să ascundă dependența absolută a vieții micilor („harnicelor”) insecte de nectarul colectat dintre ispititoarele petale? Bogăția nuanțelor nu face, în ochii mei, rutina mai acceptabilă, sensibilitatea simțurilor mele mă scutură pentru a mă trezi la cel mai mic semn de amăgire.

Am primit carne

2011-08-27T22:15:00.012+03:00

Ne relaxăm, îmbrățișăm băiatul din noi. Îl mângâi, îmi dau întâlnire cu el. Îi promit să revin. Îl chem în vizită la mine, să vină când poftește. Știu cât de nedreptățit a fost (sau a crezut că este).

Dacă nu notez în jurnal la fel de des nu în seamnă că nu(-l) mai iubesc. Vara mă îndrăgostește negreșit, an după an, după an... De la etaj, aș sări în miezul rotund și cald al aerului. Fără teamă. Aș sări drept în picioarele trecătoarelor. În albul picioarelor lor ca de început de vară.

Trupuri ușor diforme de la mijloc în jos pot deveni atractive, bag de seamă. Șoldurile li se urnesc greoi, și totuși e acolo fascinant de multă carne!

Cura mea balneară întâmpină suișuri și coborâșuri. Progresul e urmat de violente reveniri la exact starea de dinainte. Picioare pe umeri gâfâieli carne albă murată în transpirație rodnică. Eu, privind cu nesaț - jupuit de piele, ochii fără pleoape.

„Rook începu să-și imagineze scenele care se petreceau acum în Poiana țîței, cu o acuitate care-i stîrni o senzație de greață și de gol în coșul pieptului.” (J. Cowper Powys - Cercul nebunilor, trad. Antoaneta Ralian, Ed. Humanitas)

„(...) șocul pricinuit de cele auzite și de imaginile vii, concrete, care-i jucau în minte, făcîndu-l să vadă ce se petrece în Poiana țîței, stîrniră în el colcăiala acelui mîl negru al malignității umane, care de obicei stagnează latent, în adîncurile firii.” (J. Cowper Powys - Cercul nebunilor)

A cunoaște emoțiile omenești din auzite.

Actul ratat de a-ți călca până la zdrobirea oaselor propria labă a piciorului. Substitutul încălecării. Al vopsirii unghiilor cu lac negru. De regulă, a doua zi, senzația este că am rămas însărcinat.

„În cazuri grave de acte obsesionale, o așteptare pasivă pare și mai mult contraindicată.(...) Pare aproape sigur că tehnica potrivită constă, în asemenea cazuri, în a aștepta ca însuși tratamentul să fi devenit compulsie și a te sluji de această contracompulsie pentru a distruge compulsia morbidă.” (Freud, 1919)

Ochii, pavoazați cu cearcăne hepatice. Atacat de realitate din toate părțile. Strivit de propriile fantasme - închipuirea neobosită a actului. Retrăirea scenei primitive.

În cei patru ani, am „recuperat” atâtea lecturi! Cărțile citite nu m-au făcut însă mai bun. Acumulările culturale nu defrișează sălbăticia din noi. Rădăcinile ei. O împing doar o idee mai încolo. Dincolo de o „begă” (ce mai poate și seca), pe după o creastă de munte (ce se mai și erodează în timp, vezi munții Dobrogei), în spatele unui sân (pe care-l sugem mai întâi în căutarea laptelui, și mai apoi - în căutarea sinelui pierdut).

Puterea e inefectivă, dacă nu e afectivă.

George Steiner (Erata. O autobiografie - Ed. Humanitas) se întreabă ce trebuie să fi fost înainte de melodie. „Tăcere, probabil, dar o tăcere care, într-un mod inexprimabil pe cale lingvistică, nu a fost mută.” Și care era încărcată cu tensiuni și dezechilibre nerezolvabile, după exprimarea lui Roger Sessions, ce tânjeau după destindere și soluționare grabnică.

Terminat încântătoarele Nemesis (Philip Roth) Jocul serios (H. Soederberg). Jocul serios e personală. Greu de vorbit despre ea fără furie și dorință (de răzbunare). Nemesis e o capcană, Roth scrie (recent) numai (sau mai ales) povestiri fără nici o ieșire. Fără scăpare.

Good fucking lord Navarre!

2011-08-20T14:25:00.004+03:00

Călărețul e calul

2011-08-13T17:23:00.035+03:00

C.S./2011

Aș încerca și eu un titlu în stilul căznit al alteței sale nobeliare Frau Herta Mueller. Călărețului îi șade bine cu drumul, vezi bine că drumul i-a fost cusut de-a dreptul pe trup la patru ace de un croitoriu meșter nevoie mare, cușma brumărie neclintită pe capu-i pletos e bătută cu mare sinchiseală în cuie să n-o ia pe sus vântul primăvăratic al începutului de toamnă ruginie. Calul cară în spate biblioteca noastră orășenească, nu spui ce oraș, nu e mare scofală, cinci rafturi de cărți pe care le-ai dori din toată inima să-ți aparțină și să le citești - însă nu înainte de-a le fi venit vremea și fără ca graba restituirii să mă zorească - și anume așezat pe scara ce duce la podul casei; nu te oprești niciodată din citit, nici atunci când pe la Veneția, ți se spune, trecuse mai adineauri, tăcută, înfofolită-n negru după cum scrie la catastif, moartea scriitorului aceluia pedant, îndrăgostit de băiatul polonez, fraged și blond, eu știind că, în ce mă privește, mi-e dat să surprind adesea cărțile micii noastre biblioteci orășenești, cinci rafturi de cărți pe care le-ai dori în casa ta în loc de air freshner, biblioteca orașului nostru, puțin importă numele lui, să le surprind cum îmi flutură frivole din pagini - nu rezist seducției lor prăfoase, dar stăruința lor și faptul că se lasă totuși atinse, între două trenuri, se lasă citite frugal despărțindu-și prea puțin copertele anevoie de deschis cu totul, totuși deschizându-se (!): cu speranță, cu durerea scrâșnită eroic în dinți (să nu reiasă că mă doare, că mă fuți întâia dată în viața mea) și încă din primii ani ai librăriei lor pubere se dăruiesc își încrucișează gambele pe spinarea (ori)cui le iubește ca pe niște drapele albe de împăciuire (cu precara lor condiție de gen feminin, de receptacul insațiabil) și de predare necondiționată, gesturile astea parcă le mai răpesc din strălucire, din gloss, pasiunea mea scade, or fără pasiune poți pe urmă să le domini cu genunchii osoși înfipți în coperte și poți să te înfrânezi a le mai cumpăra, așa și cu fetele ce arată uneori cutremurător de pofticioase din creștet și până-n micile degetele chircite ale picioarelor, imperfecțiunile îndulcindu-li-se odată cu bronzul ori grație luminilor înșelătoare ale cluburilor, ale serii, le întâlnești în amiaza mare pe stradă și abia te păzești să nu faci cale-ntoarsă, stomacul ghemuit, gata să toarne înapoi toate amintirile digerate prost, toate limbile înghițite pe nemestecate și pârâiașul de salivă revărsat pe la colțurile gurii, să întorci privirea, mimând preocuparea, înspre alte dimensiuni, spre crepuscul sau, de exemplu, spre raftul următor, cel îndopat cu cărți rare, prețuind cât lumea toată, să le dai naibii de picioare parantezuite, sinuoase și funduri mai frumoase decât înșiși obrajii îmbujorați ai muntencelor, îl dai naibii de somn sperios prins pe marginea tare, scârțietoare a canapelei și pleci glonț, direcția: pixul din geanta de voiaj, începi să scrii, chiar dacă, pe cinstea mea, nu am absolut nimic de povestit.

Chassez la Femme!

2011-08-06T21:51:00.005+03:00

Viziuni milimetrice

2011-08-03T23:59:00.005+03:00

Și-au pierdut cuvintele virtuțile magice?

Greierii râd cu mici triluri și mai gâdilă vara la tălpi, ca s-o îmbuneze. Vara e gata îmbunată. Temperaturile din timpul nopții, eșuate sub 20. Facem pariuri, de pe-acuma, pe toamnă. În sinea mea, m-aș bucura să le câștig.

În miezul copt al adolescenței aflându-mă, tatăl meu își storsese creierii să găsească pricina eșecurilor mele - sentimentale, educaționale (căzături răsunătoare la examene). Până la urmă, găsise un răspuns care, un răstimp, păruse a-l mulțumi: lecturile mele (prea timpurii) din Freud.

„Băiete, tu să nu citești niciodată romane, să nu cazi în acest păcat, că așa zice și cuvântul însuși: romane, mormane, adică moare cine capătă mania să le citească, așa ar trebui să se numească, mormane. Mă auzi, băiete?” (Luis Landero - Jocuri ale vârstei târzii)

Seara, bunicul, tatăl și fiul se adună să se joace de-a tu (fiule) ce vrei să fii când vei fi mare. Bunicul își dorise la vremea lui să devină notar. Tatăl - colonel. Fiul, ei bine, voia să fie taur. Taur sfânt. Spre o oarecare exasperare a tatălui, care-l, vedea totuși amiral...

Landero a conceput o poveste quijotescă despre mine, despre cum îmi place mie să mă visez cu ochii minții deschiși în chip de viitor fost scriitor cunoscut, condei semnificativ al literelor carpato-danubiene. Despre cum mă împănez cu cuvinte. Poate că bănuiala răutăcioasă a unora că (mărturisind), de fapt, m-aș ascunde după cuvinte este întemeiată. Măcar nutresc sfioasa credință, în sprijinul meu, că nu recurg la tactica asta - exhibiționismul confesiv ca disimulare - mai frecvent decât alții.

Despre irezistibila ispită de a te recompune în ochii unui interlocutor care nu te vede. De a trece drept ceea ce nu ești și nu vei fi niciodată, dar nu ai încetat să visezi că vei fi. Să găsești o victimă-ecran asupra căreia să începi a proiecta viața pe care nu o vei trăi, dar pe care ai jinduit-o mereu. Scrii, căci nu te costă. Compui, că nu te doare. Arunci cu vorbele. Îți iubești cuvintele.

Neplăcerea de a-ți descoperi trăsături comune cu un erou jalnic, cu un impostor.

- Ai copii?
- Am o frică. E în creștere, oftă el, furișând o privire împrejur.

Iartă-mă, părinte, am pescuit!

2011-07-31T19:16:00.012+03:00

I-ați remarcat pe cei care se duc la pescuit costumați în echipament de camuflaj!? Numai ce mi-a trecut un asemenea „exemplar” pe sub ferestre. Carabina îi mai lipsea ori casca de oțel, cu virtuți anti-glonț. Aș înțelege, poate, de-ar merge să pescuiască undeva la munte, în ape repezi, să dea la păstrăvi - pești vigilenți, agili, sperioși. Dar, fără a-l întreba, știu că astăzi își va arunca, de fapt, momeala într-o baltă oarecare, unde peștii-s leneși, grași, nepăsători. Iar dacă aceștia mai suferă și de abulie sau de mal de vivre, oricum se agață singuri în ac, mânați de plictis și de pulsiuni autodistructive.

***

Oamenii cheamă tramvaiele fluierând, tramvaiele stau la coadă pentru a-și disputa, în zgomot continuu de frâne, călătorii. Curg tone de tuș pentru a se imprima data și numărul cursei pe bilete. Eu stau în casă și măsor cum mă intoxic încet cu lecturi „obligatorii”. Viața mea e în cărți.

În vagon, parfum dulceag de necurățenie cronică și de căldură emanată de trupuri în diverse stadii de descompunere. Cu câteva scaune înaintea mea, o fată tocmai ieșea din copilărie.

Până să ajung în oraș, n-am putut zări mare lucru prin geamul soios și aburit al tramvaiului. Am călătorit tăcuți și înfrigurați, economisind „combustibil”. „Vă serviți?”, mă întreabă frizerul cel cu alură de lăutar. Mă aștept dintr-o clipă într-alta să scoată de undeva cetera și s-o tânguiască prelung, între două forfecări, dar nu, nu-mi face deloc curte. Cât m-a tuns, a fredonat și a bârfit nestingherit (de prezența mea) cu ceilalți frizeri. Clienții, încremeniți pe scaune. Aer închis. Afară - rece, umezeală.

Pornesc în lume, zilnic, dintr-o casă încăpătoare. Inși fără culoare mișună prin ceață către muncă. Nu simt nimic. Emoția stupidă a începutului mi se consumase în timpul nopții chinuite, întoarsă pe toate fețele, strivită sub coapsele mele tari, osoase. Când sub una, când sub alta.

Soarele anunțat pentru i e r i s-a mutat în a s t ă z i. O explozie tăcută, cu mult abur, efecte pirotehnice ieftine, și cerul i se deschise. Aștept cu răbdare ca pământului să i se zbicească iarăși pielea.

***

Din nou, căutat pentru crimă. Părinții conduc cercetările. Simt că, odată dovedit culpabil, ei ar fi primii care m-ar supune oprobriului. Ca să rezist, probabil, plăsmuirilor ostile ale visului, o voce „ajutătoare” îmi sugerează că pedeapsa mi-ar fi redusă dacă m-aș preda.

Nu puteam trece un test elementar de îndemânare. Nu suportam condescendența celui care mă pusese la încercare. Îndoiala lui apriorică. Remarcând că nu mă descurc, îmi anulă sarcina. Toleranța lui subită m-a jignit, micșorându-mă.

Dilatarea patologică a eului - strâns condiționată de „impactul deficiențelor parentale”, de traume.

Ajută-mă să uit, în pantaloni scurți, cu genunchii, așadar, dezveliți, dar fără semnele roșii de la căzături și degetele de la picioare - nu ciorapi, nu pardesiuri - degete slabe, degete late, degete uscate, mumificate de lumina ultravioletă. Așa trece un an. Ca și când cineva (un psihoterapeut, de pildă) ne-ar putea ajuta să uităm - nu ne ajută!

”situația analitică nu e identică situației infantile: mama este mai gratifiantă, analistul - mai frustrant”. (Bálint Mihály - psihanalist)

***

Se întâmplă să nu scriu zile de-a rândul și apoi să mă strămut cu totul, confortabil și mulțumit de mine, într-un fragmențel (e voie, la bărbați, cu diminutivele?) destul de bine întocmit, legat și obraznic - „stil” despre care, încet-încet, am căpătat impresia că mi l-am apropriat.

Arheologie

2011-07-27T15:06:00.001+03:00

Când n-o să mai fim noi, aș vrea să ne fi preschimbat Cineva în două pietre mari, burtoase, așezate într-un zid - două stânci șlefuite minuțios, maniacal, în așa fel încât să se îmbine cu desăvârșire una într-alta, cum vedem la fortificațiile minunate de la Machu Picchu, sau ca-n masivul și inutilizabilul murus dacicus. Până ne-or găsi arheologii.

Zwangsvorstellung*

2011-07-23T00:06:00.047+03:00

Crack down at sundown. Cum să nu țin minte că mai am pe masă însemnări despre asta, despre legea lor?! Parcă mai ieri se întâmpla. Între timp, poporul a învățat chiar să mănânce singur, în ciuda eforturilor statului de drept - fuck’em and their law. Scotocind cineva tenace de ou găina aia, fundul ei, nu care cumva să se ouă pe ea însăși, fără cotcodacul de rigoare, scuipat în microfon. Căci ou din ou se face Raiul. I’m the law and you can’t beat the law, I’m the law and you can’t beat the law, I’m the law and you can’t beat the law. Fuck’em and their law!

În van aștept, ochii tăi ficși nu mă lămuresc nici cât negru sub unghie care-i treaba cu sistolele și diastolele, cu revoluția ta cardiacă în general, mă simt neputincios, captiv în mlaștina lor, ei fac ce știu ei mai bine și anume - mă înțepenesc cu un fel de drag, totuși n-ai zice că e baș dragostea materia aceea bășicând din smârcul irișilor, ar semăna a dulce obsesie, de n-ar fi un parazitism simbiotic, mă consumă dar nu mă ucide, meduzându-mă neostenit din fixturile lor verzi, fixe, fixe, fixe - pricepi tu?, întunecate, ochii prind unul câte unul a se prelinge pe chip în jos, fără a înceta să mă țintuiască,

iar eu o să-ți apuc mintenaș limba cu primele două (din cinci) degete ce-mi ies în cale, o scot și-o învăț pe scurt didactic și pedagogic cum să lingă verdele de ochi, fără să-l înghită - înapoi cu el în orbite! cale-ntoarsă pe osul obrazului slab - în sus, sosul verde tulbure al irisului împins la loc, nu de vânt, nu de deochi, nu cu descântec, ci din vârful roz al limbii, într-un total lack of respect for the law. Limba ta aspră, de pisică, îmi curăță oasele, tot mai adânc mi-o înșurubezi în palatul gurii, eu - la fel, cu du-te-vino mecanic și-un aplomb de petrolist texan, pompez până-n în inimă, de aici și până hăt în atrium, dincolo de îngustul-în-fier-forjatul pod al mincinoșilor, mitomanii înghesuindu-se pe pod, mitomanii căzând în legea lor fără zgomot ca frunzele peste balustradă; nici o pală de vânt, doar the voodoo who-do-that-you-don't-dare-to (The Prodigy - Voodoo Beats)

Nici un strop de ploaie, nici umezeală în aer, numai vâscozitatea coapselor dumitale fluide călite la foc mic, apa ta poposind și murind de tânără uscându-mi-se albicios cu arsuri de gradul trei pe buricele degetelor. Și căldura, dar buzele reci, palide, și nasul rece, și palmele încinse lipite mereu în poziția lor desenată precis cu creta pe omoplați, apasă în neștire, nu se mișcă doar apasă, ca să mă apropie mai mult, sugând vlaga din mine, și scâncetul ce răzbătea în noapte dintr-un leagăn neîncăpător în care noi nu ne-am culcat încă.

- Te rog, mi te rogi, mă imploră scâncetul tău, leagănul în care deocamdată nu încăpem, buzele aspre, pipăind mioape sărutări mioape pe trupul miop

- Mă rugam de tine, spinning, să nu mă mai rogi, șoptești atât de frumos, n-ai obosit oare în tentativele tale zadarnice de a mă încredința că nu mă..., I would rather be alone than watch you, ți-am cuprins genunchii, spinning that wheel for me. Ca să te opresc, cât crezi că mă tot fierăstruiești ronțăind mărunt cu crenelurile dinților buza (rece, nasul rece, restul fierbinte), și eu - rătăcit. Și nisipul din părul cu aromă de fân. Te rog, te roo..oh. Nu mă mai ruga.

Ești un vrăjitor, vrăjitorule, ba ești un cocostârc, ești hipnotică, hipnotico! - replicile stupide importate din nevada - pustiul carmin al minții mele, orașul pustiu, străzile pustii fără oameni, orașul fără noi, să nu le uit, îmi trec replicile cu o meticulozitate agramată pe hârtiuțe rupte din caietul de însemnări, să nu le uit - le ascund undeva la vedere, sub ceașca de cafea cu lapte, tu le găsești alergi undeva la fereală să le citești apoi te întorci și mai verde, și mai meduzantă, pupilele mioape gata să se desprindă și să pornească iarăși pe chip în jos, în mișcări lente de rotație se înmulțesc ca fractalii autosimilari; întreg trupul învelit de puzderie de pupile ce doar mă fixează, nu clipesc.

Sunt pe lume alte iele care se îmbujorează amorezându-se, tu înverzești, vrejule, acasă robinetul tău de apă caldă are culoarea verde, să nu fie confundat, vrejule, la tine acasă, cu cel de apă rece, or acasă la fiecare totul s-a oprit, timp oprit, suflet golit, „filmul oprit” dat pe încet înapoi, slow rewind, ca-n romanele portugheze cronofage cu pianele la clapele cărora ea cântă amuțită, întinsă pe (simte cu fiece coastă) podeaua răcoroasă, lovindu-le grațios cu degetele lungi ale picioarelor lungi piane abandonate uscându-se roase de cari cu imperceptibile mici pocnete în căldura unor veri veșnice romanele scrise parcă-n praf, alb pe negru, de alte degete lungi - ale mâinilor invidiabilului Peixoto.
___________________________________
*nu aveți decât să căutați ce înseamnă, însă vă asigur că e adevărat; asta e tot ce-a mai rămas...

Închisori personale

2011-07-18T23:35:00.018+03:00

Mă visez în chip de condamnat la închisoare, în urma unui denunț mincinos. Vis recurent. Una dintre cele mai vii neliniști ale mele, confruntat cu pierderea libertății: ce cărți o să aleg, din rafturile proprii, pentru a le lua acolo cu mine?

Îmi amintesc vag că „se vorbise”, la un moment dat, și despre turnătorul meu, se numea Țeavă... Un invidios.

Ambianță kafkiană, mă văd constrâns să folosesc clișeul, lucruri stranii se petrec: cunoscuții conspiră (răspund implorărilor mele) prin tăcere complice (sau, dimpotrivă, foarte vocal, în zeflemea), contribuie astfel la înfundarea mea; părinții înșiși îmi afișează un surâs trist-prudent-suspicios, așa, cam din colțul buzelor - ești fiul nostru, dar, dacă ne-ai vârât în rușinea asta, tot trebuie să fi comis tu ceva: acea semnătură falsificată în carnetul de note, la limba română, amorul solitar, ce te-a ținut amar de vreme departe de viața „reală”, fuga de la înmormântarea bunicului, al cărui umor disperat l-ai moștenit, ingratule, pentru a te pierde în brațele reci ale fostei tale iubite - fapte pentru care, acum, vei ispăși, dragul mamei.

Simțeam că nu pot neutraliza, deocamdată, prin nimic efectele mărturiei mincinoase. Întreb cu deznădejde întețită, în dreapta și-n stânga, cerând sfaturi juridice în legătură cu punerea la cale apărării. Nu cred c-aș greși speculând că asupra mea (venind nedeslușit dinăuntrul meu) plutea totuși o boare de culpă - vina biblică, adamică (ur-schuldbewusstsein?), sau una de tip dostoievskian (încă un clișeu), o crimă nesăvârșită, dar purtată în sine, în embrion? Autor moral (al ce)? Cenzura visului reușește, până la urmă, să-mi îndulcească puțin situația: se întrezărește o cale de scăpare. Anii grei de pușcărie (nu mi-e clar de ce visul mă aruncase în temință fără nici un proces, n-avea el cunoștințe de drept, drept e!) capătă treptat un număr, un contur, o limită suportabilă.

Neliniștitor este și „sprijinul” foarte ambiguu primit din partea familiei, dubios de docilă a se resemna cu sentința ce mi-a căzut pe cap și încercând mai cu seamă să mă încredințeze că „se va scurge repede" perioada executării pedepsei; în felul lor, mă încurajau parcă, dar nu să lupt, nu să mă apăr, ci să mă obișnuiesc și eu (ca ei) cu gândul, să mă supun. Uzau, pasămite pentru a-mi ridica moralul, de neutre bătăi pe spate și de niște glumițe proaste, extrase din... înțelepciunea populară, ai să te întorci bărbat, nemișcând mai mult de-un deget pentru salvarea mea! Ai fi zis că mă însoțiseră la gară.

Teama asta care m-a acompaniat obsesiv - că nu voi fi îndeajuns de inspirat să sortez și să găsesc loc în valiza mea de viitor încarcerat pentru acele cărți cu adevărat potrivite „în asemenea împrejurări” (?!). Un chin cu totul deosebit am încercat, la trezire, pentru a mă convinge, ca de obicei, că n-am fost decât marioneta unui vis, cum se spune, inofensiv.

„faites toujours le contraire...”

2011-07-16T15:44:00.026+03:00

Joia asta a venit tiptil de pe undeva, s-a strecurat pe sub marți și miercuri și-a ieșit mult mai în față decât (i) s-ar fi cuvenit.

Am dormit tandru. Mintea mea s-a ocupat să mă legene și să mă aline (amăgească) pe tot întinsul nopții. Iar atunci când mi-a fost răcoare, mi-a întins o coapsă fierbinte.

„faites toujours le contraire de ce qu'on attend de vous”

La liceu fiind, obișnuiam să traduc pasaje din De l'amour pentru a le folosi în nesăbuitele mele scrisori, trimise (în același oraș!) fetelor de care eram, la un moment dat, îndrăgostit; fete pe care, până să ies din adolescență, nici măcar nu voi apuca să le sărut - în schimbul citatelor din Stendhal. Am scris cumva „citate”? Mult spus. Traducând, uitam, bineînțeles, să pun ghilimelele. Orișicât, monsieur Stendhal nu m-a ajutat deloc să mă fi sărutat și eu la vremea (irepetabilă) a semnelor viole(n)te de pe gât, a buzelor roșii, umflate și descuamate, a limbilor dureroase - deci vremea săruturilor. De furat vreunul, nu mă pricepeam - prea timid pentru asta...

„relații care nu supraviețuiesc la lumina zilei”

***

Vinul prost de Murfatlar - merlot. Acru, puturos, insultător cu papilele. „Celebra podgorie de Murfatlar”, a se slăbi! A nu fi cumpărat! Fetească neagră de Tohani și de Valea Călugărească - da! Și cabernet sauvignon-ul de Huși, așa cum am și stabilit.

Alienarea de la muncă. Ruga la ceas. Gândul acasă, la cartea de pe măsuță, mereu altă carte. Singura alinare. Toți banii se duc pe dări în contul unor fapte cam vechi.

***

Darul lui Gabriel de H. Kureishi. Caldă carte și decentă! Pe final, traducătoarea pasămite s-a plictisit. Traduce literal niște expresii, cum ar fi: „Lasă-mă singur” (când sunt cu toții, toată familia, în bucătărie, discutând la masă) și „perceptiv” (nu știu ca noi să folosim cuvântul ăsta în limba română; mă rog, să fi folosit, că acum, cu fanii tot mai imbecilizați și mai fanatizați ai romglezei...).

Lui Gabriel i se ia - îi este răpit - un frate (geamăn) și i se dă, la schimb, un dar - o oglindă în care să se admire. Gabriel are și darul desenului. Cărbunele de pe colile lui de desen prinde viață. Dintr-un album, G. copiază diverse obiecte, le desenează și le colorează. Obiectele se desprind și cad în realitate.

***

Bătaie îndepărtată într-o ușă. Sacadat, ferm, repezit. Ca o chemare nervoasă, ca o alarmare. Primul impuls: să-mi dau așternuturile la o parte, să sar din pat și să arăt respect și teamă grabei celui care bate. Nu-i ușa mea, mais quand même.

***

Iată-mă ajuns la acest dialog (închipuit):

- Gheorghe, el e Cesare Pavese.

- Cesare, fă cunoștință cu Gheorghe Crăciun.

Dacă aș fi fost Cesare Pavese, aș fi memorat următorul fragment din propriu-mi jurnal (așadar, din Meseria de a trăi) și i l-aș fi recitat cu bunăvoință, la o bere, scriitorului Gheorghe Crăciun, în chip de recenzie-pastilă la Frumoasa fără corp (scriitură care m-a stors cu tenacitate de toate răbdările și m-a istovit mai ceva ca zece romane semnate de Lobo Antunes; ca atare, am abandonat-o cu resentimente, ca pe o durere surdă de dinți), dar și ca posibil „sfat tardiv pentru un nu foarte tânăr romancier”, cu sublinierile mele:

„Trebuie să substitui gustului pentru replica semnificativă și bizară gândirea semnificativă și bizară, nu însă dialogată, ci aprofundată și transformată într-un țesut conjunctiv al povestirii. Primul e realism descriptiv, a doua e construcție. Lasă deoparte personajele care spun lucruri inteligente; lucrurile inteligente trebuie să le știi tu și să le folosești în construirea povestirii.”

Nu știu cum se face, însă respectabilul Gheorghe Crăciun nu mi-a dat defel de înțeles a se fi întâlnit, în timpul vieții, cu acest îndemn pavesian de-un ales bun simț, mai înainte de a se fi apucat să scrie mlaștina textualistă, prețioasă și fără fund - mișunând de intelectuali profunzi, de la țară!, ciobani inteligenți, telurici, și de țațe enciclopedice, cu niște replici istețe, pfuai, mereu la îndemână, mereu bine plasate - care este Frumoasa fără corp.

Miracole

2011-07-08T15:48:00.003+03:00

Zilele trecute am citit că un om a ajuns la spital în ultimul ceas, după ce măseaua umflată pe care a lăsat-o să treacă de la sine a ajuns o infecție toracică de toată frumusețea, cu o rată a mortalității de 80% (el a fost operat și trăiește, iar asta nu se cheamă miracol, ci chirurgie). Cred că 8 din 10 români ar înjura doctorii și-ar prefera să se trateze cu usturoi, țuică și ce pastile antice mai au prin dulapuri. Există și susținere scrisă pentru asta. Sper că aveți simțul umorului, voi cita acum din Asul verde, nr. 85, 2011:

„Cancer. Se amestecă următoarele ingrediente proaspete: 500 g unt de casă (nesărat). 500 g untură (nesărată), 500 g miere polifloră, 500 g lămîi (cu tot cu coajă), tocate mărunt, 500 g cafea măcinată (dacă tensiunea este mărită, se vor folosi doar 250 g cafea). Tratamentul începe imediat, cu cîte o lingură de amestec, luat cu 30 de minute înaintea meselor principale. Nu se va face nici un alt tratament în paralel.”

Acesta este un tratament primit prin corespondență de la o doamnă care se recomandă dr. Eu nu știu cum mai îndrăznesc bolnavii de cancer din România să mai sufere atîta, cînd leacul e în orice bucătărie. Cum a putut T. să sufere atît de mult, cu lacrimi de furie și de rușine în ochi, cînd avea toate astea în curte, la îndemînă? Și apoi să moară.

Mi se pare o iresponsabilitate enormă să publici asemenea lucruri, care sunt jignitoare pentru suferința și durerea unor oameni, care alimentează credințele iraționale și profită de disperare și de frică.

Non-subiectul zilei

2011-07-05T23:02:00.006+03:00

Bacalaureatul rămîne, totuși, un non-subiect, deși acum se revarsă de pe toate blogurile.

Întrebarea reală, dar rămasă nepusă (sau pusă doar de câțiva oameni cu bun simț, printre care și un cercetător al Academiei, Mirel Bănică), nu este: de ce nu (mai) luăm BAC-ul. Ci de ce ar fi musai să-l luăm? Chiar suntem cu toții apți de facultate? Câtă vreme răspunsul la întrebarea mea va fi, în România, în proporție de peste 50% - DA, sper (mă rog, chiar!) să avem parte an de an de aceeași promovabilitate scăzută. Altfel, mă tem că nu sunt șanse să învățăm a ne autoevalua corect.

Vinovați, dacă tot căutăm? Părintele - copilul - profesorul - sistemul. În ordinea asta. Nu Funeriu, nu Băsescu, nu Boc. Sistemul defect nu supraviețuiește fără acordul tacit al „părților”, fără ungerea periodică făcută cu pricepere, temeinic, prin părțile umbroase, de părintele „anxios” în legătură cu viitorul, pe care l-ar vrea cât mai „aranjat”, al odraslei (dacă ar putea să trăiască viața în locul plozilor, unii părinți nici că ar ezita, în timp ce alții le-ar cumpăra-o cap-coadă).

Poate dă Dumnezeu, dacă se ține cine trebuie să se țină de treabă, să-i fie scoasă odată din cap românului generic, tâmpit, nevoia asta compulsivă de diplome universitare; îngâmfarea fluturării diplomelor obținute (de altfel, la limită) în universități populate cu profi decrepiți de tineri, încuiați, fixiști, fără operă de cercetare, fără activitate academică; instituții conduse de clanuri familiale mediocre și situate, ca valoare, recunoaștere și eficiență, în clasamentele mondiale, prin preajma locului 500!

În toți anii trecuți, dacă vă amintiți - când cu inflația aceea grețoasă de note de 10, încasate de elevi slabi sau de putori notorii (acum tac chitic), care nu s-au întâlnit decât ocazional cu 8-ul în tot liceul - nu a stat nimeni să plângă, să se autodenunțe în public, măcinat de-o subită și irepresibilă vinovăție, că ar fi obținut BAC-ul pe nedrept (prin copiat, uns profesori din comisie, ș.a.). Așadar - ziariști „dramatici”, avizi de rating, părinți indolenți, pe alocuri deliranți, elevi ipocriți, politicieni sfertodocți - scrieți, plângeți, jeliți, lacrimile vărsate ajută la cicatrizarea plăgilor și atenuează presiunea cardiacă ridicată! Atât am avut de spus.

She's the devil (căști obligatorii)

2011-06-30T20:55:00.040+03:00

Eu zic că așa pe la două-trei noaptea, pe când stilul chiar nu mai contează și când „judeci”, mult spus, doar cu dependența ta străveche de bătaia pură a ritmului, moștenire de familie, ar merge puse măcar o dată piesele astea. Auzi voci la ora aia, șoapte, murmure, vocile care-ți mângâie cu miere și propolis preocupările legate de ținută și de mersul biped. Pășești dezarticulat, calci sucit, mă calci și nu simt nimic în degetele mustind de vin roșu. Aș izbi cu palma în podele, după model prezidențial. Răsuflu cu putere pe nas, inspir cu tact și cu nesaț praful ridicat în nări de propriile-mi tălpi încinse. Închid ochii, gâtul mi se mișcă în convulsii. Înainte, în lături. Buza de jos devine mai proeminentă, odată cu maxilarul împins cu îngâmfare în vânt, și-mi vine să întind asistenței încremenite, fluturându-l cu bucurie în inimă, degetul mijlociu. Degetele mijlocii. Două nu-s îndeajuns. Piesa vine pe sub dușumea, se amușină mai întâi cu organele interne, iar la urechi, în cele din urmă, ajunge insinuându-se prin tălpi, gambe, fese și ceafă.

Nu am nici o îndoială că Dj Baby Anne, She's The Devil (acid sound femeiesc, de clasă superioară, în nedeplinătatea facultăților mintale - 2005; ca orice acid, pornește de la bas simplu și se preschimbă pe parcurs în orăcăit isteric); apoi Plump DJs - Weighed Down - un alt fel de Eargasm, categoria grea, de prin 2003. Probabil, printre ultimele vestigii ale breakbeat-ului adevărat, con cojones.

Din aceeași „familie” acum în destrămare sub efectul infecției cu dub-step: The Crystal Method - true grit (deși este o piesă mult mai elaborată, mai spațială, mai sferică). Cornul acela acid, distorsionat, în care se suflă cu surdina pusă, menit să sune ca un muget înăbușit de junincă negestantă. Marca Crystal Method. Cât pot fi de recunoscător Cerului că m-am maturizat, am crescut, am apucat să dansez, am dansat ca un apucat, fix în epoca techno și nu în alta, și am scăpat de nostalgia edulcorant-țipătoare-sexual incertă a anilor 1980!

Și un bonus progressive house de-a dreptul superb, îmi veți mulțumi pentru descoperire, „you know the John Creamer & Stephane K sound - very deep, often dark and always sexy as hell”, și zâmbiți:

Javra postcomunistă

2011-06-29T22:43:00.007+03:00

Nu mai este o taină pentru nimeni că „actul istoric” de condamnare a comunismului românesc, măreața înfăptuire a regretatului președinte T. Băsescu, a fost din cap până-n coadă orice altceva decât inițiativă proprie: o șoaptă binevoitoare, o „suflare” colegială dinspre premianții clasei, dinspre nevertebrații „intelectuali personali” (cine n-are ținută și prestigiu intelectual, și diplome își cumpără), așadar nu dorința expresă (nici o neliniște, nici o insomnie) a locatarului Cotrocenilor.

Părerea tranșantă și consternantă (pentru că e plină de o neascunsă admirație) pe care o are despre mediocrul politician & criminal militar Ion Antonescu - eroul național, oșteanul viteaz, ucigaș voluntar, în cârdășie cu hitleriștii, al câtorva sute de mii de evrei, din care 13 000 numai la Iași, în 1941 - e absolut lămuritoare asupra semidocției și orientării retrograde, naționalistoide, a labilului personaj pe care voi - nu știu cine sunteți și cu ce vă ocupați și nici nu-mi pasă, dar sper să vă fi ajuns - voi l-ați trimis de două ori în fotoliul prezidențial. Vorbele de catarg emise pe negândite despre „trădarea” MS regele Mihai I al României sunt, pe de altă parte, incalificabile, de necomentat!

Mai jos, fragmente din scrisoarea deschisă a singurului membru al PDL (Radu. F. Alexandru, firește, un intelectual evreu, timișorean, doar nu vă așteptați să o fi scris T. Ungureanu, Baconschi sau Voinescu!) care a îndrăznit să se dezică fățiș, disprețuitor fără echivoc, de paranoia autoritarist-militaristă, în fază terminală, care pare să fi gelatinat mintea președintelui țării.

Personaj de tristă amintire în istoria post-decembristă...

Domnule Preşedinte,
Încercarea de reabilitare a "victimei" Ion Antonescu, pe care nu pot să cred că sunteţi în stare s-o continuaţi, aţi simţit nevoia să o trataţi în antiteză cu imaginea unui "profitor", al unui fals "erou" al Istoriei: Regele Mihai. Nu am să insist nici o clipă asupra limbajului inacceptabil cu care vă permiteţi să vorbiţi până şi despre Rege. Ce mă oripilează este capacitatea de a răstălmăci şi nesocoti fapte asupra cărora Istoria, prin documente şi analize produse de personalităţi ştiinţifice de necontestat, din întreaga lume, s-a pronunţat în modul cel mai limpede şi cel mai argumentat. Decizia Regelui Mihai, covârşitoare ca importanţă în derularea operaţiunilor în finalul celui de Al II-lea Război Mondial, de a-l aresta pe Ion Antonescu şi de a rupe alianţa cu Hitler a marcat o şansă de ultimă oră pentru ca România să atenueze într-un fel oprobriul de care s-a acoperit în momentul în care s-a înregimentat în rândurile Axei. Încercarea Dumneavoastră de a minimaliza importanţa istorică a rolului jucat de Rege în împlinirea actului de la 23 august şi de a-i arunca în cârcă culpa abdicării, ca şi cum ar fi existat sacrificiu la îndemâna oricărui muritor care ar mai fi putut opri mersul implacabil al cotropirii Ţării de regimul impus de la Moscova, dincolo de stupoare cred că obligă orice cetăţean conştient al României să-şi dea un răspuns ferm la întrebarea: "Mai pot să am încredere în discernământul şi în dreapta-judecată a preşedintelui Ţării?"
În ceea ce mă priveşte, cu o amărăciune pe care nu vi-o ascund, răspunsul este NU.
Radu F. Alexandru

Scrisoare deschisă către Traian Băsescu: Opiniile dvs., probe ale unei ignoranţe ce vă descalifică.

Cu a.l.ș. despre, despre...

2011-06-27T22:55:00.009+03:00

Mitocănie:

C. Sîrb spunea...

Eu niciodată nu am înfierat mitocănia (cu excepția ăleia a locatarului de la Cotroceni, și în acel caz, influențat de bunul meu O.Paler). În primul rând pentru că, fiind un provincial, pe deasupra ardelean!, nu mi-e prea clar înțelesul termenului. La noi nu se folosește deloc! Apoi, la rându-mi, am fost deseori numit astfel, ceea ce îmi dă de gândit că poate e un titlu de noblețe specific Sudului și nu știu eu... :)

a.l.s. spunea...

'titlu de noblete specific sudului', haha, asta e tare - touche, monsieur le transylvain! :) mitocanul este cel care nu cunoaste regulile de buna-purtare din societate & se poarta in consecinta - ba kiar, cu o anume ostentatie dar atentie! eu fac distinctie intre mitocania (= tzopenia) autentica - aia care se vede, la unii 'intelectuali', atunci cind 'lasa garda jos', cind - in urma unei altercatii - isi 'ies din pepeni' si se exprima, fara sa vrea, k... la cules de pepeni - si aia 'facuta', produsa la rece, premeditat, atunci cind consideri k un mitocan tbuie tratat fix k un mitocan - pe limba lui cu tot. deci diferenta intre mitocanul autentic & ala facut este k primul isi da in petic la nervi, atunci cind pojghitza de bune maniere se cojeshte k oja, in timp ce al doilea TOCMAI intr-o asemenea situatie este domn - pt k acesta e fondul sau profund -, rezervindu-si placerea (putintel perversa) de a juca rolul mitocanului la rece ;P este ceea ce eu fac, cu voluptate, de cite ori mi se ofera prilejul - or prilejul, romania fiind plina de mitocani, se ofera f des ;P
alș/28 iunie 1959 - 8 aprilie 2011

Despre Zeruya Shalev, în general. Fragmente în dialog.

2011-06-27T08:08:00.006+03:00

Afișul filmului „Zabriskie Point” de M. Antonioni

„Purtînd cu ei păcatele părinţilor, o întreagă istorie strămoşească de greşeli şi vină, cei doi soţi sunt şi ei victime ale relaţiei sufocante pe care o întreţin cu ardoare şi naivitate, alunecînd cu atît mai adînc în ură şi resentimente, cu cît legăturile dintre ei devin mai puternice şi mai încurcate.” (M.B. - Soţ şi soţie)

„...din romanele ei nu transpare o tendinţă tezistă, didactică, ea pare doar a observa întunecimi pe care nimeni nu le-ar arăta de bunăvoie. De aceea, este posibil ca din confruntarea cu vreuna din cărţile ei cititorul să iasă cel puţin îngrijorat.” (M.B. - Soţ şi soţie)

DA, cel puțin îngrijorat m-am simțit eu însumi, citind V(iaţa) a(moroasă), una din pricini fiind aceea că episodul orgiei cu cei doi bătrâni dezgustători m-a răvăşit, m-a destabilizat (deși e cu totul irațional, e numai o ficțiune!) pentru tot restul săptămânii imediat următoare lecturii, provocându-mi binecunoscutul val de teorii misogin-conservator-moralizatoare de care, acum, nu mai sunt deloc măgulit!

Prin urmare (iarăşi?) „păcatele părinţilor”, aha! Ca și în V.a. Mai că mi se conturează un soi de cult pesimist al căsniciei dezintegrate observabil la coana Shalev. Nu mă mir că excelează psihologiceşte (intuitiv), cum pomeneai, în scriiturile cu acest subiect.

De transpare vreo „didactică” (ideologie?) la Shalev, aceea e, din nou: „cultul pesimist al căsniciei dezintegrate”. Un soi de apologie aproape senină a dezintegrării maritale fără leac. Ce „salvează” o dată în plus literatura scriitoarei israeliene e tocmai abținerea de la mesajul feminist care (intoxică o parte a literaturii de gen), la o terţă autoare, ar fi dublat în mod sigur intriga propriu-zisă – cale regală către premiul FEMINA.

Dacă facem abstracţie de vârful de sarcină generat în mentalul lectorului de anumite episoade erotice „scandaloase”, într-adevăr, V. a. e cam amăgitoare. Ca și-n realitate, iubirea, în opinia mea.

„Cred că ispăşirea pentru păcatele părinţilor, cu sau fără preferinţa autoarei pentru această temă, este capcana în care putem cădea cu toţii. Cărţile astea au ceva otrăvitor în ele, nu crezi?” (M.B. - 23.11.2009)

Nu aş zice doar capcana, ci destinul în care „cădem”. Păcatele părinţilor au ceva otrăvitor în ele, aşa cum ale noastre îi vor otrăvi pe ai noştri copii. Iar cărţile - ei, da - şi ele inoculează dramul lor de otravă.

Şi e mai bine să ne ferim de sentinţe de genul: „femeile nu înşeală facil…”. Eu cred că am reuşit să mă feresc de aceste sentințe (a se re-vedea în recenzia mea - Viaţa amoroasă). Yaarah însăși nu-şi explică întru totul de ce şi cum a devenit o infidelă. Noi, cititorii (indiferent de sex – eu nu fac mare osebire), din afară cumpănind, putem avea mai lesne acces la adevărul despre sursa deciziilor sau impulsurilor de moment ale lui Yaarah.

Dar, mai ştii, poate e aşa cum se zice: femeile or fi înşelând ca să se exprime sau doar ca să se răzbune, în replică, pe când bărbaţii - „pentru că aşa le vine” din maţe, pentru ei fiind ceva naturel. Ei fiind mai puţin postmoderni, mai primitivi şi mai superficiali. Nu? Ce le mai ştiţi dumneavoastră eufemi(ni)za pe toate…

***

_____________________

Însemnare prilejuită de foarte nemiloasa (nu atât cu scriitura în sine, cât cu afectele iscate de aceasta) recenzie - Ritmul desăvârşit al talentului, croită de capricornk13 romanului Soț și soție scris de israelianca Z. Shalev, tradus la Polirom. „Dialog” încropit din spuse adunate de ici, de colo. Păcat să se fi pierdut așa...

Midsommar

2011-06-25T00:25:00.013+03:00

Nori de gheață la Sibiu - mai/2011

Mi-am petrecut Sânzienele (nu chiar, dar ajunul lor - da) în tren, alături de cel puțin două albăstrele umbrite de gene lungi, stufoase, împărtășind cu ele păreri și îngrijorări nesincere despre mersul grânelor la bursa anului în curs. Grânele merg la bursă împreună, împletite-n grupuri-grupuri, nu cum le taie spicul, da? Și albăstrelele, cochetând, clipind mai des din petalele lor trifurcate: da!

Cumpăr avid, unul după altul, buchetele de sânziene de la o bunicuță clasică, prevăzută clișeic cu ochelari cu ramă groasă; iau un buchet, iau trei, după care i le cer pe toate. Nu le-aș fi putut lăsa pradă soarelui, băltind legate strâns cu sfoară în găleata aceea meschină, îmi închipui apa deja caldă; găleata nu izbutea, oricât s-ar fi căznit, să fie câmpul de unde fuseseră aduse la oraș, rupte cu gesturi sigure, repezi, scurte - pocnetele tulpinilor, praful polenului, zborul precipitat al insectelor. Greierii, țapii de iarbă, liniștea tulburătoare a arșiței, foșnetul înăbușit al mașinilor câteva zeci de metri mai încolo, pe șosea. Sânzienele așteptând cuminți să fie siluite - surâzând în inflorescențe inocente, aurii - cu mișcări sigure, scurte. Din încheietură. Mijlocul verii, Sanctus dies Johannis, oamenii din Skåne fac cură de lumină, o adună cu obrocul pentru la iarnă, o celebrează, o cinstesc; noi, mai la sud, o irosim cu nepăsare, ca pe un dar firesc ce ni se cuvine.

Timișoara, mai/2011

Piața Huet, vara pătrunde așa cum obișnuiesc tâlharii, în picioarele goale, săltând pe vârfurile degetelor, în cămăruța cu ziduri groase de fortăreață, intră jovială și bucălată, cum ar veni - cu obrajii înfoiați, pe fereastra deschisă larg înspre stradă. Snopi de sânziene la capul patului în vaze urieșești imitație Ming porțelan veritabil falsificat, teancuri de ziare obosite pe podele iar podelele (de patru sute de ani) scârție acum însă-s proaspăt lăcuite cărți aruncate cu grijă pe te miri unde, în dezordinea citirii lor. Fața ta arămită, caldă, lipită de peretele rece, alb. Spatele tău, împreunat - într-o îmbrățișare definitivă - cu trunchiul meu, în lingura abdomenului meu. Mișcările nu-s cele repezi, scurte, acum nu rupem sânziene, ci sunt prelungi, nesfârșite. Înainte ca totul să dispară, prinzi a-mi săruta degetele de la o mână, pe toată lungimea lor, le guști subțirimea, le subțiezi gustul. De mâine, începe restul verii.

Noduleț

2011-06-18T19:26:00.002+03:00

Un noduleț de fată, cu păr de grâu copt, ce-mi încăpea cu totul în brațe, mi-a pus capul în poală în trenul de Oradea Mare. Voi unde v-ați cunoscut, în trenul de Oradea - mizerabil și pestilențial ca toate celelalte, dar tren de lux pentru noi: eu, cu nodul în brațe, sfios ne mai sărutam! Fata mi se înnoadă în brațe, eu mă fac pe dată sfoară și, dintre toate nodurile din lume, feroviare, marinărești sau de alpinist, o aleg pe ea să mă încâlcească. Și ei, ceilalți, întrebând: unde v-ați cunoscut? Și noi: ne-am măritat în Oradea. De câteva ori pe an, nodulețul alerga să-mi deschidă ușa, pe sub care eu oricum m-aș fi putut strecura, stors de foame. Și luneca voit, copilărește, pe parchetul laminat din hol: kiki! De atunci, se tot întâmplă să ne deschidem unul altuia ușile, aproape zilnic, uși de lemn, uși de metal, securizate, uși improvizate din ce s-a găsit, de la grădina din spatele casei, uși cu gust de tren. Și așa va rămâne.

Nine- între 8 şi 10 - guest post

2011-06-16T12:52:00.006+03:00

Vă las pentru weekend o recenzie la Nine, scrisă de prietena mea, Ira, care rezistă să vadă o grămadă de filme. Da, contrariile se atrag:

Nine este un musical lansat în anul 2009, al binecunoscutului Rob Marshall, care a regizat filme de un succes răsunător, cum ar fi celebrul musical Chicago sau Memoriile unei gheişe, ceea ce face ca aşteptările în privinţa unei producţii ce-i poartă semnătura să fie foarte mari.

La prima vedere, filmul Nine inspiră, în mod paradoxal, reţineri şi scepticism, dar şi entuziasm şi interes. Scepticism pentru că e făcut după Otto e mezzo, al lui Federico Fellini, ceea ce, din start, îl face pe cinefil foarte greu de convins şi cucerit, standardul ridicat de Fellini fiind aproape imposibil de depăşit. Comparaţia se creează inevitabil, iar Nine are, în principiu, un mare dezavantaj, deşi ambiţia şi curajul unui asemenea proiect sunt de admirat. Dar cum să nu te entuziasmeze sau măcar să-ţi trezească interesul prezenţa atîtor actori cu nume sonore, laolaltă? Daniel Day Lewis, Marion Cotillard şi ar fi suficient ca să fie tentant, să merite vizionat. Dar cînd mai spui şi Nicole Kidman, Sophia Loren, Kate Hudson, Judi Dench, Penelope Cruz, distribuţia pare o reţetă de succes infailibilă.

Regizorul Rob Marshall a fost, cu siguranţă, conştient de faptul că pentru a face un re-make al unui film cu asemenea faimă şi greutate ca Otto e Mezzo, va trebui să folosească toate resursele de care poate dispune. Le-a folosit, a încercat chiar să adauge ceva în plus prin transformarea filmului într-un musical, şiretlic care ar fi putut fi rezolvat prin nişte cîntecele catchy, atrăgătoare, în stilul binecunoscut Broadway cabaret, care să persiste în memorie. În schimb, rezultatul a fost dezamăgitor. Cîntecele din Nine sunt, fără excepţie, alegeri neinspirate. Desigur, cabaretul şi bunul gust nu merg întotdeauna împreună, atmosfera de cabaret este alunecoasă, riscantă, putînd trece cu uşurinţă de la incitant şi fermecător la vulgar şi kitsch. Nu provoacă nici un fel de emoţie ascultătorului, le uiţi imediat ce s-au terminat, oricît de provocatoare ar fi divele care le interpretează. Aceste cîntece par, oricum, desprinse de restul filmului, pe care-l dezarmonizează, fiind rupte de context, neaşteptate, introduse forţat. Fără cîntece, însă, Nine n-ar fi avut nimic în plus faţă de Otto e mezzo. Să fi fost asta o calitate sau o situaţie indezirabilă?

În Nine se regăsesc scene întregi aproape copiate din capodopera lui Fellini. Văzînd asta, am aşteptat cu interes scena cu fantezia lui Contini, în care el trăieşte într-o casă cu toate femeile din viaţa sa, avîndu-le pe toate, oricînd, supuse, adorîndu-l. Totuşi, această scenă nu a fost reprodusă în Nine. Deşi în Otto e mezzo a fost o scenă cheie. Dar, desigur, Nine este mult mai explicit, în timp ce Fellini este misterios, metaforic, subtil, interpretabil, introspectiv.

Din punct de vedere al prestaţiei actorilor, Nine este o producţie remarcabilă, demnă de premiile şi nominalizările cîştigate. Fiecare rol al lui Daniel Day Lewis este o construcţie fină, amănunţită, echilibrată, durabilă, cu temelii solide şi aspect ireproşabil. În rolul lui Guido Contini, actorul ilustrează o varietate de teme precum lipsa de idei şi creativitate, criza vîrstei mijlocii, lupta continuă cu femeile importante din viaţa sa, dragostea, pasiunile, trădarea femeii iubite, fanteziile, imposibilitatea de a se exprima, căutarea disperată a inspiraţiei. El joacă toate acestea intens, răvăşit, stresat, agasat, chiar bolnav, păstrîndu-şi în fiecare clipă farmecul magnetic, puterea, masculinitatea.

Marion Cotillard oferă, de asemena, o prestaţie superbă, un joc profund şi sensibil. Soţia regizorului Guido Contini, Luisa, a renunţat la cariera de actriţă pentru a se dedica susţinerii soţului ei. Conştientă că acesta are amante, dezamăgită, minţită, înfuriată, Luisa îi rămîne totuşi alături, înţeleaptă, caldă, puternică, fermecătoare, cu un zîmbet larg şi trist, suferind, dar dominîndu-şi discret soţul, chiar în momentele în care pare slabă şi învinsă. Penelope Cruz este convingătoare în rolul de amantă, amuzantă, vulgară şi piperată, Nicole Kidman este strălucitoare şi eterică, ca o veridică muză.

Motivul pentru care Nine mi-a plăcut este, cu siguranţă, prestaţia actorilor. Nu pot să nu menţionez totuşi falsul accent italian, pe care toţi l-au încercat, dar nu tuturor le-a reuşit. E un artificiu ieftin, la care s-ar fi putut renunţa fără nici un fel de pierdere. Dacă aş reuşi să privesc Nine fără a avea mereu înaintea ochilor Otto e mezzo, aş spune că e un film aproape bun, cu actori-legende care au jucat nedezminţindu-se, un film cu o imagine echilibrată, de cea mai bună calitate, un film care totuşi nu m-a cucerit, deşi ar fi avut toate şansele.

Ira

(des)făcute

2011-06-14T00:07:00.015+03:00

Am citit Blecher (Inimi cicatrizate) cu maximă evlavie, pentru că fusesem pregătit de toți comentatorii care l-au citit înaintea mea că Blecher este, fără tăgadă, „un scriitor genial”. Legenda îl învăluie mieros, ca pe M. Caragiale (alt supralicitat), până aproape de sufocare. Deosebirea (dintre legendă și realitate) e că Blecher mi-a părut, ca și M. Sebastian, un scriitor pe deplin e u r o p e a n (ah, acești excepționali scriitori români, evreii)! Nimic mahalagesc, nimic rrromânesc, nimic bovaric - scriitură pură, la nivel înalt. Traductibilă în orice limbă, așadar: universală. Nu ascund că am fost mândru să descopăr asta. Un Munte vrăjit, la mare. „Berck e altceva decât un oraș de bolnavi. E o otravă foarte subtilă. Intră de-a dreptul în sânge. Cine a trăit aici nu-și găsește locul nicăieri în lume.”

Emanuel, un binecuvântat de Dumnezeu, pasămite (de-ar fi să ne luăm după înțelesul numelui), suferă de tuberculoză osoasă la vertebre. Oasele i se împuținează încet, i se topesc sub carnea trupului viu și dornic.

***

L-am auzit pe Vadim Tudor corectându-se prompt & precaut, după ce a folosit sintagma „ultima mea carte”. Nu ultima, zice el repede, cea mai recentă. Superstiția asta, cum macină ea taman geniile! Apropo de genii, nu mai puțin comice sunt și strădaniile mele de a evita „ultim”, atunci când e vorba de un lucru făcut recent (text, film văzut, carte citită).

Văd doar cer (pe geam). Care e deosebirea dintre geam si fereastră. Stilistic, în propoziția anterioară, zic, nu în dicționar.

La parter, exista o ușă de ascensor care, deschisă, dădea într-o gaură de șoarece.

Una citesc, alta scriu. Femei în chiloți - pe ulițele orașului, în reclame și-n video clip-uri - profitând de splendoarea cu termen limitat a trupului atrăgător. Unduiri cu valabilitate determinată. Și o alarmă ce sună repetitiv, afară, pentru a proteja o casă (de marcat?) goală. Craci însoriți. Dincolo de piele, trecerea.

Vreme de cristal. O atingi, o împingi: cade și se sparge. Ieșim la plimbare. Alte barete, alte sandale, alte unghii date prin smoală.

Reorganizare teritorială

2011-06-12T00:02:00.004+03:00

A sosit pe adresa blogului nostru un spam, destul de coerent redactat (dacă n-ar conține idei retardate), referitor la ideea reorganizării administrativ-teritoriale, cum că „ăștia” urmăresc să ne piardă, să ne vândă, sau să ne conducă în mod totalitar - așadar, să ne mobilizăm. Intoxicat cu semne de exclamare, spamul respectiv, menite și ele, pasămite, alături de cuvinte, să trezească mintea de pe urmă a românului naționalist, să-l cheme la lupta în contra desființării Statului unitar, așa cum îl știm dintotdeauna (de la 1918, adică). Un blabla lătrat, alarmist, conspiraționist, antibăsescian, care nu mai prinde la nimeni.

Vreau să se afle dintru început: sunt cu totul de acord cu orice fel de reorganizare a României, inclusiv cu trecerea Aradului la regiunea Oltenia, de s-ar găsi vreun coate-goale, parlamentar, care să propună năstrușnicia asta. Sunt pro federalizare, dacă m-ar întreba cineva, omul cu sondajul sau altcineva - în cadrul unui referendum, sunt pentru, sunt contra, sunt pentru contra!

Dacă România va dispărea vreodată de pe hartă, asta se va întâmpla din alte cauze; regionalizarea nu se va număra neapărat printre ele. România este distrusă zilnic, câte puțin, prin contribuția voluntară și zglobie a fiecărui locuitor al său, și nu din pricina uneltirii maghiarilor revizioniști sau a imaginii proaste „întinată” de țiganii certați cu legea (și, firește, numai de ei!). Discutarea sensului suveranității, al centralismului administrativ, protestele iscate de agitarea perspectivei autonomiei Ținutului Secuiesc sunt frecții la un picior de lemn în comparație cu priceperea neîntrecută a oricărui individ care locuiește această țară de a o anula, ignora, sabota, desființa.

Cafeaua și halucinațiile*

2011-06-09T11:18:00.000+03:00

Cercetătorii australieni au mai pierdut timpul cu un studiu ~~inutil~~ fără speranță. Se pare că stresul și cafeaua cresc riscul apariției de halucinații. Foarte frumos spus, însă afirmația a fost probată astfel: niște oameni stresați și cu cafele băute/mai puțin stresați și cu mai puține cafele au fost puși în situația de a asculta tăcerea, cu indicația că, la un moment dat, vor auzi melodia White Christmas, Bing Crosby. Evident că au auzit-o, deși melodia nu a apărut deloc în timpul experimentului.

Ce s-a putut întîmpla a fost că: indicația de a asculta o anumită melodie este în sine o sugestie care i-a făcut pe oameni să declare că au auzit-o cu adevărat. Așteptarea melodiei poate crea impresia că ea chiar a fost auzită. Evocarea titlului poate duce la fredonarea ei în minte...de unde impresia că melodia este auzită. Cafeaua, ca psihostimulent, poate exacerba toate aceste impresii.

Și atunci, de unde concluzia că ar putea cafeaua produce halucinații? Simptome de tip psihotic? Nimic din desfășurarea studiului nu duce la concluzia asta, dar în nebunia de azi, mă pot aștepta să apară avertismente pe pachetele de cafea, la fel ca la țigări, și o suită de alte mituri. Cola îți dizolvă organele interne, iar cafeaua te face nebun. Bun :)

* Articolul întreg pe machinelikeus.com

poza de aici

Azi

2011-06-03T11:41:00.000+03:00

* de pe retrozone

Salon de urâțire

2011-05-28T21:38:00.010+03:00

Cei din foto sunt acceptabili! Sau o fi fata prea frumoasă?

Amân de săptămâni întregi să scriu despre ochelarii de tip nou, inspirați dintr-un model șaizecist (căruia nu-i port pică), însă mult mai mari, intenționat disproporționați, și mult mai hidoși, făcuți (și purtați) parcă înadins să urâțească, să sluțească fețele celor care-i poartă. Cine i-a adoptat în viteză, cu obișnuita lipsă de discernământ? Poporul alternativ, desigur. Ochelarii trapezoidali, căștile albe revărsându-se din urechi și un aparat foto cu dimensiuni falice, o pulă fotografică atârnând pe piept, fac din oricine, nu-i așa, un artist... Tineri frumoși - mai ales ele (că ei oricum arată a cretini și fără) - păcat de drăgălășenia și de prospețimea lor. Umblă cu televizoarele acelea pe nas, deformându-și cu bună știință (?) chipul. Rame groase, late, ca decupate din benzi desenate, neverosimile, inestetice, nepotrivite cu liniile fizionomiei, când există atâția ochelari pe lumea asta, atâtea modele consacrate, cu potențial de seducție, cu un design desăvârșit. „Revoluția” asta a urâtului mă îngrozește, mă umple de furie, de protest. E o insultă la adresa vederii, a privitului. O cerere de osândă. Dar și mai revoltător e succesul acestei sluțiri fashionable. Brad Pitt însuși a apărut la Cannes cu o pereche de din ăștia! Ușurința cu care ceva urât se răspândește și devine modă. Nici să aibă formele cele mai voluptuoase, o tipă care ar sosi la întâlnirea cu mine afișând vitrinele astea supradimensionate, cu rame fanteziste, nu m-ar interesa deloc. Nimic nu mi-e mai dezexcitant ca snobăreala arty și ca murdăria scumpă, antifa, de firmă.

Foto de la easyfashion.

„Girl, I love you, but my loving has gone...”

2011-05-20T21:50:00.031+03:00

Foreee-ve-e-e-er...

Dacă n-ai priceput din prima, încă de pe atunci de când ne vânturam împreună, străini, prin orașul ăla spaniol din pustă, adu-mi aminte numele lui, fato: eu te iubesc. Și te iubesc de mor! Dacă ar fi după mine, ai sta bine și mult la păstrare în colivia cu grilaj de aur, cu design propriu, pe care am și comandat-o, în taină, meșterilor făurari, fato. Te-aș hrăni, strecurându-mi cu precauție degetele printre zăbrele, cu cele mai atent selecționate grăunțe; dimineața, ți-aș strecura la oră fixă o mână de boabe de cafea, proaspăt prăjite; la prânz, ți-aș strecura palma-n sus între coapsele neîncercate, plesnind de primejdioase fantasme, ca să așternem acolo, în minte cu iluzia unui improbabil împreună, masa de prânz. Seara, mi-aș șterge fruntea. Ți-aș schimba apa tot la două ore. Te-aș găti mereu cu haine de duminică, din acelea de bun, scrobite și înălbite, și nu te-aș duce cu forța la biserică; niciodată fără văl pe ochi în văzul lumii! Ți-aș frământa în lut fesele, cu palme grele, rele, căzute de te miri unde, cu zgomot de noroi, peste rotundul lor - mai cu seamă dacă fesele ar amenința să ți-o ia razna, infiltrându-se afară prin țesături; ți-aș strânge gleznele în butuci, fato. Ți-aș arăta cu toată blândețea, plângând chiar, cum se flexează genunchii deîndată ce încep să te supere - furnicături, amorțiri -, cum se ridică puțin și se oferă bazinul plin ochi cu apă, gata de înot, gata de înec, sau cum se poartă anul ăsta piciorul drept deschis într-un V impecabil desenat împreună cu perechea lui, piciorul stâng. Să poți alerga liberă în visele tale deznădăjduite. Să te împiedici, când te-mpiedici, numai de conținutul manifest și să cazi moale, lent, peste conținutul latent al viselor tale de măr întreg, mușcat un pic, doar, în latura lui rumenă.

***

Sau aș fi putut scrie, mai succint, astfel: Massive Attack feat. Horace Andy, egalându-se pe sine (pentru că realmente n-au competitori, orice altă producție de acest gen fiind condamnată să „semene cu Massive” sau nu) odată cu piesa recomandată cu link mai jos. Colaborarea îndelungată cu „venerabilul”, obiditul reggaețean Horace Andy - remarcând și ispirata „aducere” a lui Tracey Thorn & a lui pentru albumul Protection - a ajuns să fie definitorie pentru imaginea mea mentală pentru ceea ce înseamnă Massive Attack. E ceea ce, alături de sunetul lor grav, constant psych-electro-gothic, aș denumi eu semnătura indescifrabilă a acestei trupe bristoliene.

Hang Me Up To Dry

2011-05-17T20:02:00.004+03:00

Promovăm una alta. De exemplu, azi: Cold war kids. Nu ne-am înțeles cu ei la plată. Oricum, alternativii ăștia nu prea plătesc. Ei nu cred în copyrights.

Arome

2011-05-14T11:14:00.009+03:00

Artă în curbe - furtișag foto comis de C.S.

„când, deodată, mintea i se tulbură de întrebarea dacă închipuirea aceea se năștea dintr-o putere necunoscută a gândului sau ea doar încuia în niște tipare străine o amintire din propria-i copilărie...” (Th. Mann - Muntele vrăjit)

***

Existența ca reproș: trăiesc ca să te arăt cu degetul. Supraviețuiesc pentru ca tu să nu poți uita.

E aproape opt, geamul e deschis, glasuri de copii țipând orice răsună a mare, a scaldă. Seara bemolează sunetele.

Sfârșit de săptămână, acasă. Patul mare, moale. Biblioteca plină, a mea!, aroma cărților. Le apuc de cotor, le scot de (și le reașez) pe rafturi, ca și când aș da să le citesc pe toate acum, deodată!

Cum am redeprins eu cititul nesățios, se cam fac 4 ani!

***

La mall, cu pantalonul strangulând piciorul. Fundul te dă de gol. Machiaj agresiv, linii, încondeieri, cozi la colțul ochiului - coada ochiului întoarsă din condei; ochiade. Coadă la toaletă, unde stau cu bagajul în mână, stingher. O lume a totalei lipse de umilință. Umilii, câți mai sunt, se târăsc pe lângă pereți, cât mai discret, terni, foarte îmbrăcați, cu pungi multe în brațe. Îi recunoaștem.

Oamenii, în haită, se recunosc după teniși. Călcâiele mai rezistente suportă teniși cu talpă subțire, balerini, dar ce sacrificii nu fac călcâiele de dragul modei și-al aparenței supleții mult râvnite? Ochii la albul tălpii tenișilor. Fluierul piciorului persiflând obraznic fluierele picioarelor ce trec. Orice veșmânt e strâmt, pânza crește odată cu trupul, din trup. De aceea, trupurile par dezvelite. Pantaloni mulați leneș, désobligeant, pe funduri adormite. Pantalonii conștienți de ei înșiși.

***

Mână-mă înspre-un ungher oarecare al trupului tău, știind că nu voi ezita să-l topesc sub sărut. Călcâie, falange, poduri de palme, munți venusieni, coline sânuoase, pâlcuri pubiene. Pavilioane umbroase de urechi labirintice - mă târăsc ca un melc înlăuntrul lor. Strâmtori ambuscate în strânsoarea lentă a coapselor. Soldați nevăzuți toarnă de sus, în loc de smoală, licori nestăvilite cu parfum de dorință. Mă înec și mor fericit, sucurile îmi lunecă vâscos din gură înapoi pe bărbie și nu mai știu dacă-s ale mele sau ale...

Dave Gahan of Essex

2011-05-10T00:48:00.005+03:00

Aglomerată luna asta, maiul, lieber Mai (păi, Komm, lieber Mai, und mache die Bäume wieder grün und lass mir an dem Bache die kleinen Veilchen blühn!), cu zile de naștere ale unor oameni care mi-au marcat - cântat, scris, dansat - viața! Iată-l și pe baritonalul modist Dave Gahan knockin' fifty... Am să spun doar atât: după Violator și apoi, pesemne, prin „contribuția” masivă a problemelor „medicale” prin care a trecut la mijlocul nouăzecilor, vocea „cosmică” a lui Gahan a câștigat enorm în sonoritate, s-a adâncit și mai mult sau, dacă preferă cineva - a crescut, a absorbit necazuri, ani, talent componistic, prietenie - prietenia, frăția asta muzicală indicibilă cu Marin L. Gore fiind inclusă. De ziua mea, mi-aș dori să fi putut cânta împreună cu el - vocea întâi, sus de tot, pură ca a un copil dintr-un oratoriu de Haendel - pentru a-i arăta că, în timp, am cam prins ce (și cum) vrea să-mi zică și că ar fi fost mai bine să nu fi emanat eu, acum, prin piele cu-o asemenea intensitate aroma asta trădătoare de jar mocnit de suflet ars. Sunt încă atât de tânăr!

Later edit: La multi ani, Chateau Cristian! Mis en bouteille au Chateau en Mai 10, 1975. Un Bordeaux rouge, jeune, vif, fruité, généreux et séducteur, notre coup de cœur. (de la Ancussa).

Psihanaliza - înaintarea prin eterna reîntoarcere

2011-05-07T11:24:00.003+03:00

6 mai 1856 - se năștea Sigmund Freud.

„Cât despre mine, socotesc că aspectele cele mai seducătoare ale teoriei freudiene constau în sfidarea pe care ea o reprezintă la adresa modului actual de a gândi, ca și a gândirii convenționale politice. Conceptul freudian de inconștient nu face casă bună cu nevoile științelor sociale nord-americane. Există la Freud o latură mistică, un dispreț față de tot ceea ce este demonstrabil, pe care practicienii din Lumea Nouă au încercat să-l ascundă, canonizând uneori scrierile freudiene. Nu trebuie să uităm că el ne spune ceva despre limitele raționalității omenești și despre o cunoaștere care ne va scăpa întotdeauna. În ciuda utopismului său ocazional referitor la cunoștințele științifice, susținea, în definitiv, că suferința este inevitabilă și că viața are multe aspecte sumbre și tragice.” (Din secretele psihanalizei și ale istoriei sale - Haynal, Roazen, Falzeder)

***

„Il faut souffrir jusqu'au but, jusqu'au moment où l'on cesse de croire à la souffrance.” (E. M. Cioran)

Stratagemele folosite pentru a ieși deasupra mea, pentru a ieși din mine însumi. Umilitoarele trucuri și măscări pe care le „performez” ca să negociez sec cu mine. Micile cadouri (i)morale pe care mi le fac.

Călărim, călărim. Călări pe situații. Sărim de pe o situație pe alta. Le cădem sub copite. Ne rănim sufletul.

De citit neapărat, e la subiect: 'Netsuke'

Stări febrile pe muntele vrăjit

2011-05-04T22:42:00.007+03:00

Continuăm cu Muntele vrăjit al lui Th. Mann.

Notarea cu minuțiozitate a oricărui detaliu neînsemnat devine, pe nesimțite, metodă favorită de inducere a așteptării tensionate (fraza asta aș fi putut s-o folosesc de toacă, la Înviere, atât e de lemnoasă). „Ceva urmează să se petreacă. Ceva grav, ceva serios.” Dar nu se întâmplă nimic! Se petrec zilele, cu ritualul lor monoton de sanatoriu. Cura de odihnă, curele de ordine, de program ordonat. Cât să nu fie dat prea mult răgaz visării sau lamentației; autocompătimirii.

Timpul, drămuit rațional de aroganta minte umană; timpul - înghesuit în deschiderea acelor de ceasornic, grupat apoi în douăsprezece luni ordonate.

„Descriem întâmplări cotidiene; dar cotidianul devine ciudat atunci când înflorește pe un teren ciudat.”

Suntem noi prea obișnuiți ca detaliile colectate cu pedanterie de autor să-și capete, la un moment dat, un rost, un deznodământ. Le percepem ca pe ropotele unor tobe ce anunță o curiozitate de bâlci sau un eveniment înfiorător. O execuție, de exemplu. Un salt mortal.

Amânând mereu acest așteptat deznodământ, notațiile detailiste sfârșesc prin a lăbărța realitatea, înzestrând-o cu un „sens” absurd, ca într-o stare febrilă.

Dar poate că asta și-a propus Mann: să recompună realitatea distorsionată a omului febril. Să pătrundă în mintea peste măsură de harnică a acestuia; cea care, cu dezinvoltură, amestecă în devălmășie acuta, acurata percepție a ambientului cu halucinațiile sau cu amintiri pe care le credea demult clasate, îngropate.

Într-o bună zi, Hans Castorp constată, cu groaza-n suflet, că nu-i mai creștea temperatura! Umilința îndurată de el atunci când colega sa de sanatoriu, doamna Chauchat, îl măsoară cu o curiozitate rece din priviri, din cap până-n ghetele sale cele galbene, îi mai neutralizase din zbuciumul interior. Îl mai readusese pentru o vreme în simțiri. Temperatura înaltă, în închipuirea lui, îl apropia de felul de a fi și de a simți al iubitei sale secrete. Îi certifica boala. Îndepărta spectrul imposturii, dar și pe cel și al nedoritei vindecări.

Îndrăgostitul care șterpelește (confiscă numai pentru el) mici evenimente, trucuri menite să-l aducă aproape de iubita sa tainică.

”starea sufletească în care se găsea era însoțită de obicei de nevoia de a se destăinui cuiva, de a-și deschide cugetul dintr-o oarbă preocupare de sine însuși și, în același timp, dintr-o dorință de-a umple lumea cu esența ființei lui (...).”

Frapantă este la Thomas Mann pudoarea-i iritantă (ipocrită) față-n față cu amorul trupesc și lipsa totală de pudoare în fața morții - pe care o descrie luxuriant, cu indecență, până-n pragul scabrosului, nelăsând mai nimic pe dinafară.

Duminica Milostivirii - beatificarea lui Ioan Paul al II-lea

2011-05-01T22:44:00.005+03:00

Emil Cioran se simțea evreu, în culmea tribulațiunilor sale sufletești; părintele Steinhardt a fost un evreu care în închisoare a descoperit „fericirea” creștinării (a ortodoxiei), făcându-se român. Eu, un anonim, mă simt catolic astăzi (și de când mă știu) și polonez. Am avut dintotdeauna un respect și o iubire profunde pentru Ioan Paul al II-lea. M-a durut pierderea lui. Mă fericește și-mi răscumpără tristețea beatificarea lui.

Papa Ioan Paul al II-lea părea că mulţumeşte în fiecare clipă Domnului pentru spinarea sa încovoiată, pentru mâna tremurândă, pentru saliva pe care, uneori, buzele n-o mai puteau împiedica să curgă. Kenosis, dezbrăcarea de sine, smerenia, umilinţa pe care Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi-a asumat-o în întruparea sa omenească, dând ascultare lui Dumnezeu - Tatăl până la moartea pe cruce, pentru a arăta oamenilor că mântuirea e aievea şi nu închipuire, virtutea aceasta profund creştină, care se opune trufiei şi gloriei vane atât de plăcute Diavolului, o văd pentru prima oară întruchipată desăvârşit într-un om. Umilinţa adevărată faţă de Dumnezeu face să răsară, ca un miez de nufăr, din fiinţa chinuită a Papei, un ameţitor respect pentru fiecare fiinţă omenească dintre sutele de mii aflate în faţa sa. Simţeai cu toate băierile inimii că ultima brumă de vlagă rămasă ar fi cheltuit-o ca să stea de vorbă cu oricare din mulţime, aşa cum a stat de vorbă până şi cu Ali Agca, cel ce încercase să-l omoare. Acest Papă ştie ce înseamnă suferiţa umană şi l-a privit pe Satana în ochi. Ştie cum poate schilodi comunismul sufletele şi trupurile şi nu-i dispreţuieşte pe cei mutilaţi de Diavol. Rostirea în limba română a rugăciunilor şi adresărilor sale către poporul român, pentru care s-a pregătit 18 uriaşe zile din timpul cât Domnul va mai întârzia să-l cheme la Sine, mi s-a părut un fel de Golgotă pe care şi-a orânduit-o pentru a ridica sufletele românilor cu puţina suflare care i-a mai rămas.

Fragment din Lumina Occidentului de Cristian Tudor Popescu, text integral apărut în Gândul.

Respirații & alte terapii

2011-04-30T17:24:00.006+03:00

„(da, respirația este femeia alături de care dorm seară de seară nesătul, umil, blând, tandru, speriat, dispensabil)”

C.S. - Timisoara, 30/04/2011

Citez deasupra din acest inepuizabil Rareș - de îndată! Cu una-două fotografii de la mine din tolbă. Și cu următorul rezumat de poveste: el și ea se opresc în stradă (chiar pe carosabil) și încep să se sărute. Mi se-nmoaie genunchii - duioșie, un pic de invidie (inexplicabilă). La mine, răsună muzica în boxe, nu aud nimic de jos. Dar amorezații se opresc din sărutat și ce-mi văd ochii? El își strecoară abil mâna în buzunarul jachetei fetei și scoate de acolo un telefon mobil care sună, verificând să vadă cine sună. Dacă aș fi avut o pușcă cu lunetă aș fi tras în el fără remușcări, de aici, de sus...

C.S. - Timișoara, 30/04/2011

„Le dur désir de durer”*

2011-04-29T21:10:00.013+03:00

Dialog din Muntele vrăjit:

„- Îl iubești?”

„- Mă iubește atât de mult!”

Nu vreau să mă gândesc de câte ori nu ne e dat să auzim schimbul acesta de frivolități, rostit la fereală pe seama noastră, în dialogurile lor.

Seara zilei în care Hans Castorp se decide în sfârșit să i se adreseze Claudiei este seara unei zile care uneori nu e de găsit în calendar - 29 februarie. De altfel, întreg episodul dintre cei doi e înfățișat sub aparența unui delir. Îndrăgostiții sunt febrili, amețiți de băutură și vorbesc o păsărească franco-germană. Autorul însuși lasă cu tot dinadinsul să cadă asupra lor perdeaua ambiguității, a echivocului. Schimbul pasional de replici pare (este ca) rupt dintr-un vis (cu ochii deschiși).

Aerul munților elvețieni, faimos a fi jucat un rol revelator pentru varii boli latente, accelerându-le evoluția, „determinând printr-un proces organic general o irumpere oarecum festivă a bolii”.

***

Pudoare, putoare. Mers pe tălpi de picioare, ce-mi calcă pieptul, arcuindu-se din genunchi. Rafturi și burți, expuse prin curți. Haine curate, de nimeni purtate. Zăpada mieilor topindu-se la lumină. Și țurțurii tot mai prelungi, nimeni nu-i măsoară. Am zvântat telefonul cât l-am purtat prin fața magazinelor. Caldarâmul bituminos, umed și negru, îl purtăm pe tălpi în birouri și-apoi ne fălim că locuim la oraș. Cât plătim „întreținerea”, când avem restanțe, când mergem la reexaminări. Încerc măcar să vorbesc românește. Mi-am strivit azi plămânii de pat, traducând în minte, din franceză, traumatismul nașterii d-lui Cioran.

Nu cunosc cât e ceasul, nici nu vreau să aflu. Mă voi lăsa îndată neliniștit de alungirea umbrelor după-amiezii.

Nici n-am văzut drumul până acasă. De supărare. Un strop de rătăcire.

Aseară, tremurând (frig?, emoție?), la o fugă prin oraș. Aceeași nepricepere a mea de a fi în lume. Ginul, muzica și discuțiile cu ton ridicat (zgomot) m-au mai îmblânzit. Belesc ochii ca o vită smulsă din ambientul ei obișnuit. Teniși, ciorapi întinși ca nebunii pe pulpe, cocuri și alte sofisticate frizuri franjurate. Tinerimea superficială, dar tonică la vedere. Vecinătatea stimulantă a acestor tineri în curs de maturizare, trântiți pe fotoliile clubului, cu picioarele atârnând în locuri și-n posturi nefirești, dar amețitoare pentru asceți ca mine. Și poziția mea corectă, deși sunt îmbrăcat asemeni lor și mă simt ca de vârsta lor. Rigiditatea, stângăcia mea.

De aici, nu văd decât cerul.

______________

*Paul Eluard

Vis*

2011-04-28T12:12:00.000+03:00

Eram într-o cameră în care se împușcau oameni cu o armă uriașă. Am zis, cu disperare: Dar eu nu sunt de-a lor, eu am venit aici în vizită, vă rog, nu am nimic de-a face cu ei. Astfel că mi s-a permis să fug de-acolo, iar unul din paznici mi-a oferit să aleg din încălțările victimelor, orice vreau.

*Cred că, în întregimea lui, a fost unul din cele mai crude și mai dureroase vise pe care le-am avut vreodată.

„Ce-i cu astea, Maria Pilar?”

2011-04-25T13:55:00.008+03:00

E deja ora cinei, Maria Pilar? Și? Am sărit peste prânz? Tot vorbindu-ne noi în gând, nici nu mi-am dat seama că, între timp, se lăsa seara, am intrat în seară. Efectul de seară. Îmi place când ne plesnim peste gânduri: ia mâna de-aici, nu mă atinge, nu mă înghesui, dă-te mai încolo! Ia-ți ideile de pe mine! Din astea. Îmi place când, supărați, ne adunăm gândurile și plecăm. Fie te spun lu' mama, fie te ascunzi după un paravan, unul ieșit ca prin minune în cale. La momentul potrivit. O persoană, n'importe qui. Hei, tu, cel de pe stradă, vino-ncoace! Tu, soare, tu - soră, tu - mamă. C'est en faisant n'importe quoi, que l'on devient n'importe qui! Paravanează-mă. Fă-mă nevăzut, iar pe mine - neștiută. Ține-mă de gură, ține-mi umbră ceasului și oprește cronometrul în locul meu. N-am atâtea mâini.

Odată, m-am pitit după un tren. Până a plecat și el, a fost chiar bine. Răcoare, fereală, zgomot de fond. Trenul a oprit în plin pustiu, în câmp cum se spune, de n-ar fi fost vorba de niște dealuri sterpe. Nu pot acum.

Ca să supraviețuiască, nebunia trebuie bine organizată, dar și alimentată. O nebunie fără structură la ce ar putea folosi? O obsesie, așa am învățat, se hrănește din goluri, din spații goale, din piste false, din locuri lăsate libere pentru presupuneri, din timpi morți. Ore, termene, rafturi, arhive. Momente ale zilei. Sistem de dresaj prin recompense. Cum altfel? Cât ar putea supraviețui, de asemenea, și o nebunie hrănită prost? Mult mai puțin!

Tandrețea iscă tandrețe.

Surâs chinuit

2011-04-23T15:57:00.006+03:00

De când mă știu, m-am străduit, în oglindă, să-mi compun un surâs. Să găsesc o modalitate cât mai potrivită - cu aspectul meu fizic nu tocmai fericit - de a-mi dezveli dinții. De ce a fost musai să învăț asta? Pentru că am remarcat (nu e greu) că, în jurul meu, cu toții o fac! În fotografiile recente, zâmbetul meu aduce mai mult a strigăt, dezvăluie o veselie prefăcută, la comandă. Toată atitudinea mea poate deveni fotogenică, până la urmă, mai puțin fața. Aceasta pare a fi fost pusă acolo de un fotograf nepriceput într-ale trucajului; e un trucaj vizibil și, de aceea, supărător pentru ochi.

Cele mai potrivite expresii pentru chipul meu sunt mirarea și adânca preocupare. Ca să-mi exprim credibil bucuria, trebuie să urlu și, eventual, să scot limba. Altfel, nu se va observa nimic!

***

Două zile voi lipsi din patul meu, pentru că și el va lipsi dintre noi, fiind plecat cu treabă: să-și schimbe hainele. Camera îmi șade stingheră, asurzită de un ecou sporit, deprimant, iar eu adorm cu greutate, dincolo, pe o canapea nedesfăcută, chinuit de ivirea brutală a zorilor, cu aproape două ore înainte de a fi fost nevoit să mă trezesc. Ca să nu tresar de spaimă, ea mă sărută, dimineața, pe frunte, cu buzele rotunjite. La această alungare necesară a mea din propriu-mi pat, din propria-mi viață, din imperiul (singurul statornic & onest al) simțurilor mele, adaug și lectura dificilă din E. A. Poe; dificilă, spun, pentru că descrierile romanțioase, înflorite sau neogotice nu mă mai satisfac în nici un fel. Am impresia stânjenitoare că citesc povești pentru copii ceva mai mari. Dar, ca să uit, ca să scap de memorie, mă agăț de compulsia asta de a citi ceva neplăcut - o lectură nepotrivită, ce mă intrigă și mă irită.

Nu vrea nimeni să afle, nu astăzi, ce coșmar îngrozitor pot fi clipele plăcute, zilele frumoase, cu fericirea scurgându-se în zoaie de pe ele, zilele frumoase, revenite pentru a bântui, întoarse din drumul lor natural către trecut, de memoria dintr-o dată extrem de fidelă, incontrolabilă.

Anything else...

2011-04-22T20:39:00.009+03:00

Știți cum e, ca toate alea - te îndrăgostești, iubești, orbești. Unii spun că, din contră, te naști, iubești și mori. Nu, eu tind să cred că orbirea e capătul. Dincolo de orbire, numai ambliopii pot spera că mai există ceva de văzut... De simțit. Câmpul unei epiderme sluțite de răni deschise, linge-mă, plăgi peste care mărșăluiesc cadențat, cu cântec înainte, soldații orbi. Îngâmfare, sete astâmpărată, distanță, putere. Cu harul ce mi-a fost insuflat prin mi-mi-mila divină, calc peste tine eu, iubire!

- În urma ta vin eu, gol, slab, descărnat, tânjind, târându-mă, încercând să mă agăț de... Întinde-mi măcar mâna ta!

***

Controverse

2011-04-21T17:41:00.000+03:00

În orașul în care trăiesc, magazinele sunt mereu pline. Cu cît mai mari, cu atît mai pline. Lumea aleargă după promoții, s-ar îmbrînci și călca în picioare pentru ceva gratis. Ar depăși orice decență pentru un loc în tramvai. În același timp, o parte din proiectul PSI România este rapid îngropată la cererea bisericii. Eu nu știam că locuiesc într-un oraș religios, în naivitatea mea mă gîndeam că nu trăiesc în evul mediu (ce să fac, mașinile scumpe, sticlăria de mall și dezinhibarea moravurilor m-au indus în eroare). Totuși, dincolo de subiectul real: suntem homofobi sau neinformați?, e interesant că panourile sexiste sau vulgare nu sunt niciodată date jos. Oamenii nu iau poziții morale față de vulgaritate, obscenitate, față de tratamente preferențiale, față de corupție, față de mizerie, față de încălcarea drepturilor lor. Ba uneori li se pare și amuzant.

Pe lîngă asta, nu am mai auzit o exprimare mai prețioasă ca asta: afișele care promovau sexualitatea. Memorabilă. Oricum, doar aruncînd privirea peste titlurile din ziare se poate vedea tonul tendențios (verificați în Adevărul „bebelușii folosiți ca agenți de marketing pentru homosexuali”). Pioșenia cu program, dulceața urărilor de sărbători, oricare ar fi ele, lupta surdă în numele moralității se desfășoară încă în toată splendoarea. Enjoy!

Cioran - De l'inconvénient d'être né

2011-04-19T22:27:00.002+03:00

Je n'ai pas rencontré un seul esprit intéressant qui n'ait été largement pourvu en déficiences inavouables.

Abandon

2011-04-16T22:36:00.001+03:00

C.S. - Timisoara/2009

This is an insight
into my life
this is a strange flight
I'm taking
my true will
carries me along

This is a soul dance
embracing me
this is the first chance
to put things right
moving on
guided by the light

And the spirit of love
is rising within me
talking to you now
telling you clearly
the fire still burns

Wisdom of ages
rush over me
heighten my senses
enlighten me
lead me on
eternally
(Martin L. Gore - Insight/Depeche Mode - Ultra)

Tudoritate

2011-04-14T14:15:00.002+03:00

Ce poate fi mai blogoeliberator decât un prieten fără blog care face un bine și-ți trimite un text de-al lui pentru blogul tău, într-un moment în care inspirația ta e plecată cu sorcova?

Dani Tudor:

‘La vraie vie est allieurs’

Titlu inspirat din filmul cu acelaşi nume, dar cu care nu sunt de-acord

Faţa luminată, sprîncenele lungi, vreo 4-6 riduri in minus faţă de orice bărbat de aceeaşi vîrstă şi vocea îi ascundeau foarte bine cei 41 de ani împliniţi săptămîna trecută, ca în fiecare an, în aceeaşi zi cu scriitorul său preferat şi cu a Braziliei. Un elev sau o elevă chiar îi făcuse un compliment odată, cum că nu arată nici pe departe a-50-de-ani, ci undeva pe la 42-43 cel mult. Faptul că tocmai acum două săptămîni avea 40 de ani îl făcuse să se simtă ceva mai bine. Ca la 20-25.

Preda religie, dar şi educatie civică şi franceză, deşi nu ştia nicio limbă. Cultură civică pentru că asta predau toţi profesorii de religie, şi franceza fiindcă se întîmpla destul de des ca una dintre cele mai bune colege să nu poată veni la şcoală din cauza unei boli inventate ce ascundea de cele mai multe ori trezitul tîrziu sau lipsa dispoziţiei de a face din nou pe gardianul cu nişte 'oligofreni irecuperabili' - cum îi numea pe cei din clasa cu care ea îşi începea prima oră a ultimei zile din săptămînă.

Fiica directorului adjunct era însă cea care le mai salva, atît lui, cît şi colegei, ora pe care o suplinea cam de două ori pe lună, trei cel mult, cînd chiar se ivea ceva urgent.

Avea un aer aproape parfumat de adolescent de lume, cu ochii violeţi, nu albaştri, părul mai mult ondulat decît creţ, gusturi bune şi note la fel de bune obţinute pe linie şi pe bună dreptate, toate lucruri ce îi aduceau aminte de prima şi singura lui mare iubire din adolescenţă, şi care îi stîrneau o admiraţie exagerată, după părerea celui mai bun prieten, care o cunoştea de ceva vreme de la o petrecere şi cîţiva alţi amici, şi ce îi făceau să arunce multe priviri în plus faţă de orice altă prezenţă din clasă, cu excepţia cîtorva oligofreni pe care nu ii putea soma decît cu priviri lungi şi dese.

De multe ori nici nu mai ştia exact pe cine visase cu o noapte înainte, dar după o zi de suplinire, cu ea, sau cu ea.

Vorbea încet, dar dezinhibat, iar singura dată cand a auzit-o strigînd trebuie să fi fost acum 2-3 luni, cînd unul dintre oligofrenii din ultima bancă de la geam, că acolo îi plăcea ei să stea şi lui să o vadă, tocmai ce o pişcase în timp ce-l lămurise, colocvial, dar din picioare, care e diferenţa dintre masă şi greutate, formule ce rămăseseră încă pe tablă de la ora precedentă şi despre care el întrebase de-ndată ce a intrat în clasă, dar fără a aştepta un răspuns neapărat, ci pentru a stîrni conversaţie.

………………………………………….

În fine, seara, cînd ajungea acasă, de la şcoală şi de prin alte vizite sau cafenele, îşi cumpăra bere. Bere fină, la zero 30 sau 33 maxim atunci cînd nu găsea la 30 (tot ce e mic poate fi inclus într-un ritual), fără staniol pe gît şi cu etichete cu scris minuscul din care de-abia desluşise - cu ajutorul soţiei şi al unui ecran desprins dintr-un ceas pe post de lupă - 'made in mexico', best before..., acum două săptămîni de ziua lui.

decembrie sau aprilie 2024

Deprimăvara

2011-04-09T01:40:00.008+03:00

Deprimăvara - când toate înverzesc, se contorsioneaza, se învolbură, se multiplică, copulează la întâmplare, pângărindu-se cu sete, cu-o risipă grețoasă de sevă, și-apoi se împrospătează, renasc maculate - o sinucidere curată, cu geamurile larg deschise, e ca gimnastica de dimineață: tonifică mușchii aductori, crește pofta de mâncare și alungă pentru totdeauna răul de mare înălțime, vindecă nevroza de eșec, teama de abandon, extrema gingășie și micul self-esteem. Timpul nu va sta în loc. Toate vor continua să curgă, sau să se învârtească în cerc, cu aceeași superficialitate hilară. Să mai veniți, Alex. Leo Șerban - prietenul meu bun; cu toate că nici măcar n-am apucat să vă cunosc cum se cade, nu vă supărați că vă chem așa! Însă numai eu știu de câte ori, cât de cordial și cât de intens am polemizat în vis cu dumneavoastră... Să mai veniți, să ne copilărim împreună, să fim imaturi iară, să ne supărăm din orice.

Mi-e dintr-o dată, pur și simplu, așa o scârbă, o durere și-o teamă! „Le seul service que nous pouvons demander aux autres, c'est de ne pas deviner à quel point nous sommes lamentables.” (E.M. Cioran) Poate că celălalt Leo, Cohen, ar ști grăi mai bine, mai bine ca mine - nu mă-ndoiesc, să-i lăsăm lui, în mod laș, sarcina? Și să mai tăcem.

If I, if I have been unkind,
I hope that you can just let it go by.
If I, if I have been untrue
I hope you know it was never to you.
Like a baby, stillborn,
like a beast with his horn
I have torn everyone who reached out for me.
But I swear by this song
and by all that I have done wrong
I will make it all up to thee.

„L'homme accepte la mort, mais non l'heure de sa mort. Mourir n'importe quand, sauf quand il faut que l'on meure.” (De l'inconvénient d'être né, Emil M. Cioran)

"Film oprit"

Plăceri vizuale

2011-04-06T11:46:00.001+03:00

Nu știu ce-mi place mai mult la poza asta*: pantoful gata să zboare, picioarele ei, expresia un pic bizară, umbra picioarelor. De fapt, cred că tot. E adorabilă.

* sursa foto: retrodoll

Gluma zilei de azi

2011-04-04T10:24:00.000+03:00

Am fost extrem de amuzată să stau în fața unui text și să nu înțeleg despre ce naiba vorbește autorul, cu genul acela de erudiție care face trimiteri la alți autori și alte articole, presupunînd că tu, biet cititor, deja le cunoști. E de la sine înțeles să le cunoști, altfel ce cauți pe lumea asta?! În alt timp, m-ar fi umilit atîta neștiință din partea mea, dar astăzi mi se pare doar comic (ok, tragi-comic) să scrii o carte pentru utilizare practică cu trimiteri atît de variate încît numai cineva care nu mai are nevoie de acea carte le-ar înțelege. E un absurd delicios aici.

Rebeliuni de salon

2011-04-02T10:26:00.000+03:00

Mă irită nemaipomenit vocile auzite prin pereți. Voci străine, voci familiare. Chicotelile, vocile de la tv. Volumul tv dat tare, bărbătește. Bărbații se simt excitați de zbierete, de distorsiuni sonore. Vine de pe vremea când marcarea teritoriului era încă obligatorie - prin răget și urinare.

***

Denunțătorul scurtcircuitează calea către onestitate, către dezvăluire, către Act, a complotistului, a cârcotașului, a aceluia care (încă) abia își schițează, abia își șoptește atitudinea de frondă. Delaționistul extrage conspiratorul din taina lui. Îi oferă oportunitatea Actului. De-ar fi știut, totuși, conspiratorul că e pe cale de a fi vândut! Măcar să i se fi acordat șansa unei poziții. Șansa de a se afirma sau aceea de a se retrage laș, înfricoșat de consecințele faptelor sale nefăptuite.

Turnătorul, să fi ieșit din anonimat, să fi fost public, pe față - Instituția turnătorului național (deși ar fi intrat în conflict de atribuții cu Securitatea și cu miliția) - ar fi putut tranșa între curaj și lașitate. Între conspirativitatea încremenită în proiect și protestul fățiș, radical. Între prea subtila, infima rezistență prin cultură și Rezistența (cu majusculă).

Exasperați ori îngroziți de perspectiva dezvăluirii rebeliunii lor de salon, „disidenții” ar fi putut opta cu mai multă limpezime fie pentru acțiune, fie pentru a se retrage într-o resemnare lașă - dar deosebit de vocală (congenitală, la români).

Or, turnătorul ședea în umbră. Nu în puține dăți, era chiar unul dintre ei. Un apropiat. O Mona Muscă. Cum să-l fi detectat? Conjurații sfârșeau adesea prin a fi arestați pentru lucruri necomise. Pentru simple rostiri. Pentru gânduri. Revolta în fașă. Cu surdină. Exemplul (le) era mai mereu împiedicat, înăbușit. Sau amânat, din motive de nu e momentul acum, de înșiși conspiraționiștii.

Pe bunicul meu l-a turnat un ins infect, un băgător de seamă, care, ulterior, a adunat o mică avere (pentru epoca regimului comunist, era chiabureală curată), în timp ce bunicul își ispășea sentința, purtat în turneu prin închisorile frumoasei și deosebit de recunoscătoarei noastre patrii. În casa noastră, în casa bunicului, nu vii să ne vorbești despre „binefacerile” îndeaproape ratate ale „comunismului prost aplicat”, pentru că te dăm binișor afară. Înainte să ne intri în curte, faci bine să lași egalitarismul și alte utopii criminale la poartă.

***

Zac fără gânduri, numai cu amintiri, bălăcindu-mă în copilărie ca o găină în praf. Scap de paraziți.

Speichern

2011-03-30T18:01:00.002+03:00

Cortegiului de trăiri, solemne sau frivole, care însoțește lectura nuvelei Daisy Miller i se alătură, în final, și frustrarea că Daisy piere „neconsumată” (îmi cer scuze pentru spoiler celor care încă n-au citit nuvela; ar fi trebuit s-o fi făcut deja). Fascinația pe care o provoca - un soi de parfum personal cu potențial halucinogen, fără miros, ce lua mințile celor slabi de înger - nu apucă să se concretizeze nici măcar într-un sărut (cel puțin, autorul n-are cunoștință de asta), farmecul ei gratuit cade pradă țânțarilor aciuați în tainițele Colosseum-ului roman. Singurii „pretendenți” care par a se fi înfruptat fără ocolișuri din neconvenționala Daisy.

„Uneori am impresia că ieșim din cele scrise ca șarpele din pielea sa”. (Max Frisch - Stiller)

Jurnal de(spre) lecturi. Cărțile își mută literele în caiet, eu îmi închin imaginația cărților.

Yannick Haenel - Jan Karski. Armata sovietică, adică, pardon: glorioasa armată sovietică eliberatoare (și violatoare) nu intervine în sprijinul insurecției poloneze antihitleriste din Varșovia - august 1944. Așteaptă în mod mârșav dincolo de malurile Vistulei și intră, într-un tîrziu, flămândă a prăda, în ceea ce fusese capitala Poloniei - o întindere de ruine mărețe, două sute de mii de morți!

Scene urbane. Pe jos, până la supermarket, liniștit, privitor, privit, singur pe marginea șoselei pe care foșneau cu zgomot de cauciucuri umede mașinile.

La adevăr, birjar! Spre adevăr prin intuiție, prin șoc, prin joc. La adevăr, dar nu cedând ispitei fără căpătâi și fără coadă a logicii, a „gândirii”. Către adevăr, fără virgule, fără stil, fără grija sintaxei. Delirul, ca reacție la apropierea de adevăr. Spre adevăr, prin febrilitate. Către adevăr, mergând cu spatele, rostogolindu-ne, uitând măcar temporar trufașul mers biped.

Dumnezeu, arătându-se abia atunci când chipul după care-l cauți ți se șterge din minte.

Ascultă liniștea

2011-03-30T12:09:00.000+03:00

Lisa Erkfahl - It s oh so quiet

Mie-mi place vocea asta răsfățată, mă face să mă gîndesc la stele de zahăr, fulgi sau florile care cad din copaci.

Săptămîna asta (7)

2011-03-27T14:10:00.002+03:00

M-am delectat cu o carte uriașă, toată lumea știe cît ador eu cărămizile, cărțile imposibil de cărat în poșetă, autorii care se desfășoară în sute de pagini. E vorba despre Îngăduința Nordului, de Philip Hensher, din cauza căreia am lăsat deoparte cam orice altceva. E interesant cum (mai) poate fi un roman întins pe zeci de ani, dar și cu finețuri și atingeri de profunzime.

Am ascultat muzică divină, și-am fost la Operă, experiență care merită o însemnare separată.

Am citit despre viața și moartea lui Elizabeth Taylor. Mereu am simțit că e o apariție emoționantă și credeam că e nemuritoare. Pentru că toate revistele acelea în care apărea ca o divă și poveștile despre căsătorii și divorțuri, ochii aceia hipnotici ai ei...toate păreau să nu se termine niciodată. În filme, în postere, în fotografii oamenii nu îmbătrînesc niciodată și nu mor. Rămîn suspendați într-un timp oarecare. Mai sus e una din cele mai frumoase fotografii pe care le-am văzut luna aceasta.

Am revăzut un Abecedar și m-am gîndit la toate orele de caligrafie în care marius sau vasilică scriau mai frumos decît mine și erau exemple pozitive, în timp ce eu...eh, eu. Iar acum toată lumea și-ar dori scrisul meu mărunțel, ordonat, cu litere ca niște furnici perfecte. Ha!

M-am îndrăgostit de această idee genială:

(e o plantă înăuntru)

Timp verde

2011-03-27T00:07:00.000+02:00

În tabloul lui Chagall e ceva la fel de neliniștitor ca vremea de-afară. Soare mîngîietor, vînt ca un bici. Oameni despovărați de paltoane, cu expresii respingătoare, crispate, strînse în ele. Muguri galbeni, strănuturi. Magie numai din cuvinte, apoi ipocrizie lunecoasă (e și asta magică, nu?). Cine mai poate zice că (numai) în inconștient un lucru și „opusul” său există fără opoziție exclusivă? Și-n această primăvară e la fel, iar în mintea mea se derulează toate deodată, fără oprire.

---------

poza de aici.

Întoarcerea refulatului (2)

2011-03-22T21:23:00.003+02:00

Frământări de-ale mele mai vechi, reînnoite mereu. Trebuie că există o compulsie la repetiție a... seducției. Fetele fără tați în preajmă o (pun în) „practică” adesea - inconștient, firește. Sau cele cu tați de mămăligă. O seducție goală, ce rămâne de regulă neconsumată, (pentru că) neaprofundată, fiind trăită ceva mai intens doar în faza ei incipientă. Repetiția aceluiași început. O însumare de cuceriri facile. Compulsia la seducție ca leziune a conștiinței. Conștiința integră încorporează prezența biparentală, autoritatea exercitată de ambii părinți asupra copilului. Absența unui părinte (manifestată fizic sau prin dezinteres afectiv, abandon sentimental, abdicare) dezbină conștiința. Ce urmează e corvoada sisifică a (re)cuceririi tatălui.

Aș scrie o carte despre nimic, dar mă tem că (m-au întrecut alții) a fost scrisă deja. Aș scrie o carte despre mine. Asta sigur nu s-a mai întâmplat.

W.N.P. Barbellion (Jurnalul unui om dezamăgit): „Dar pentru o minte deschisă ar trebui să fie la fel de imposibil să facă glume despre sex ca despre minte sau digestie, sau psihologie.”

Pentru spiritele libere, glumele sexuale sau sexiste, erotice, porcoase, nu au nici o relevanță. Primind sexul ca pe un act firesc, cum e gândirea sau alimentația, acesta își pierde conotativitatea. Glumele care-l au ca subiect nu mai servesc de debușeu.

***

„Iuda suferă - pentru că e Iuda”. Pentru prefața lui infectă la pseudo-jurnalul După două mii de ani al lui M. Sebastian, l-aș fi dezhumat mintenaș pe Nae Ionescu și l-aș fi înșirat, os cu os, în soarele patriei. Ce altceva aș putea să-i fac? Să-i cumpăr toate cărțile (că „mult” a mai scris!) și să le ard în piața publică? Să le plătesc și să le rup demonstrativ? Nu mă satisface. Mai bine îl usuc la soare, să nu-l mai înghită în veci țărâna. „În veac”, cum spunea din rărunchi bunicul dinspre mamă, cu un ton ce nu anunța nimic bun.

***

Atâta spirit critic în mine câtă teamă de ridicol. Astea două merg în pereche.

Prudențele excesive, lașitățile pe care ți le vâră pe gât acceptarea unui loc de muncă. Îmbătrânirea sosită odată cu ele. Nu poți scrie despre cutare lucru sau pe cutare temă fără să te temi, fățarnic, că implici firma; nu-ți dai numele adevărat fără a avea mai întâi, de probă, o mică și vinovată ezitare. Te ferești să fii autentic sau radical, dacă asta simți sau dacă ăsta ți-a fost mereu soiul. Îți canalizezi toată energia spre păstrarea meschinului tău privilegiu - locul de muncă.

Și e rândul filosofului și criticului social maghiar Béla Hamvas (L.I./Vara 2009) să dea dreptate celor notate mai sus: „Tot ce-i rămâne omului de făcut este să se adapteze. Dar cine se adaptează riscă să-și piardă ființa. Nimic nu seamănă mai mult cu o sinucidere decât adaptarea la lume, așa cum se întruchipează ea, în clipa pe care o trăiești.”

„J'avais au coeur mille désirs modestes et irréalisables qui me doraient l'existence de toutes les attentes imaginaires. Aujourd'hui, je ne sais pas vraiment quelle fantaisie me pourrait faire lever du fauteuil où je somnole.” (Guy de Maupassant - Mouche)

Sex polar, plex solar

2011-03-20T23:35:00.005+02:00

Căzu luna de pe cer, cu ușurința unei stele; cu o prea mare ușurință. Dispăru de pe cer și credeam că o să-mi cadă drept în creștet. Am avut dintotdeauna spaima asta, mai cu seamă la răsărit, că luna va sfârși o dată și-o dată prin a se desprinde de pe cer, covârșită sub burta aia a ei palidă, brăzdată de craterele acneei din tinerețe, și-o să ne cadă pe pământ. O frică străină de mine, moștenită, aciuată aici, înăuntrul meu, de prin preistorie (a se studia legăturile tainice dintre preistoria omului și isterie; de pildă, eu - freudian amator - cred că însăși absența unei legături, ruptura totală, între preistorie și actualitate e moașa isteriei noastre de toate zilele; cineva îmi va atrage atenția că-n prezent nu mai există isterie, ci numai depresie).

***

Se trezi și se spălă ca înainte de-a face dragoste: precaut, cu tandrețe. Se cerea sărbătorită printr-un ritual coresponzător această înșelătoare încălzire a vremii:

Ce-mi doresc numaidecât, își murmură, e să mă culc cu zăpada și să-i fac un copil din flori. Știi cum e atunci când ai da orice numai să vină cât mai repede primăvara - s-ar putea naște copilul din florile altui anotimp? să violentez sexual zăpada și s-o topesc nerăbădător sub mine, până la sol, să facem sex ca și cum aș trage-o în țeapă, nici o implicare emoțională din parte-mi, doar exercitarea corectă a rolului copulator masculin. Masculul care fertilizează, penetrând uneori fără permisiune (iar în lumea oamenilor, fără scop); n-ai cum să-i scapi.

***

Ca o expresie a determinării cu care tot românul abordează mizeria, vecina de peste drum ieși la stradă înarmată până-n dinți cu mătura, având aerul că prin gestul său urmează să dea o lecție zdravănă noroiului, înlăturându-l pentru totdeauna. Gest destul de ieftin, ba chiar gratuit, câtă vreme nu-i imitat și de vecinii din dreapta, și de cei din stânga casei sale, și, dacă cumpănim mai bine, de fapt - de vecinii ei din toată țara.

Un câine maroniu cu picioare scurte se încumeta să arate că e gata să treacă ulița fără teama că s-ar putea uda pe burtă. Tocmai aici, preț de câteva case, drumul e mai așezat, face o curbă în jos și bălțile se simt mai în largul lor ca niciunde. Iată una - întinsă, vizitată frecvent de neamul gâștelor în perioada vacanțelor estivale, chiar în stânga ferestrei mele. Uite încă una, ceva mai la vale, în dreptul podețului nostru.

Filme ca-n viață, viața omului nou, creația izbutită a Capitalului: undeva în America, e 6.30 dimineața, ea tocmai s-a urcat peste el, ca să-l consoleze lubric pentru coșmarul din care el ieșise urlând, scăldat în sudori sleite, se instală cum crezu că-i mai bine, cearșaful - pudic și corect înfășurat în jurul coapselor (mais quand même), și-o potrivi frugal, cu mâna, apucă să se miște de două-trei ori, când el își dădu subit seama că trebuie s-o șteargă la job, sărind precipitat din pat și, vai!, din ea, ca să se îmbrace în grabă.