Cărți părăsite

De puțini ani durează la mine această "tradiție" a abandonării unor cărți ce nu mă captivează. Prost sau antipatic scrise, traduse într-o limbă română scârțâindă (Howard Jacobson - Chestiunea Finkler), traducători lipsiți de talent literar, experimentalism, textualism megaloman (Solenoid) etc. 

E ceva în neregulă cu romancierii britanici! Celor mai mulți (citiți de mine) le lipsește suculența, li se destramă proza în timpul lecturii, sunt arizi și ermetici, fără a fi capabili să mențină vii atracția și misterul. Nu-s, de exemplu, un fan excitat al lui McEwan! Nici J. Barnes nu mă dă pe spate (cu excepția eseistică numită Papagalul lui Flaubert). Pe Zadie Smith am părăsit-o cu scrâșnete - n-am găsit absolut nimic să-mi grăiască personal în paginile ei! Îmi plac, totuși, Graham Swift și Graham Greene...

A fost mult de lucru cu mine până să pot lăsa o carte neterminată. Acum nu-mi mai e atât de dificil. Nu înseamnă că o fac fără regrete! O fac cu îndoiala în suflet. Mă îndoiesc, bineînțeles, de mine, de răbdarea mea, de gusturile mele, mi-e dor de inocența mea literară - pe care o declar pierdută. Dar nu mă perpelesc.

Într-un subit acces de realism și sinceritate cu mine însumi, înșfac cartea, ce a stat o vreme și-a adunat inutil praf pe noptieră, și o pun la loc în raft (sau în de ceva timp înființata pungă cu volume de dus la anticar). Acțiunea trebuie să se deruleze rapid, kurz und schmerzlos, altfel se strecoară nostalgia, mila, impulsul laș către o a doua șansă. Și nu există o a doua șansă.

O carte ce nu m-a prins din primele pagini (unde acest „primele” cuprinde între 50/100 de pagini și chiar mai mult!), e compromisă. Nu e vorba într-atât de dificultatea scriiturii - care mă mână, pasămite, să arunc cartea cât colo - cât despre senzația greu de descris de a fi tras pe sfoară.

În cazul lui Petru Dumitriu (Cronica de familie), lucrurile au stat cât se poate de simplu: cu toate că textul este o reală desfătare, tezismul scriiturii mi-a fost insuportabil! Și n-a fost nevoie de 50 de pagini ca să văd asta: țărani furioși, brutali, magic legați de pământ și mereu cu dreptatea în mâini versus boieri negreșit corupți moral și politic, îmbuibați, stricați, contaminați de rele intenții. Istorie complet falsificată, concesii făcute cenzurii, ca să treacă romanul etc.

Cu Binevoitoarele lui J. Littel a fost puțin altfel: bine scris, ritm repejor, modern, bine tradus, m-a prins inițial - după care m-am lovit însă de sufocant de multe detalii înghesuite pe-o pagină, mai potrivite pentru o carte de istorie sau pentru un fel de Carte albă a soluției finale. De asemenea, ca-n filmele americane în care, din comoditate, regizorul distribuie doar actori vorbitori de engleză pe care-i pune s-o pocească cu „accent” teuton, Littel simte nevoia, pentru un plus de veridicitate (presupun), să strecoare denumiri și replici în germană. Ori, ca și cum militarii germani, protagoniști în roman, ar vorbi în general o limbă de largă circulație (franceza, să zicem) și, din când în când, uitând de sine, ar scăpa câte un zu Befehl. Aceeași greșeală comite și Markus Zuzak în Hoțul de cărți. Nu găsesc că ar fi fost necesar! Denotă nesiguranță sau naivitate scriitoricească, neîncredere în cititor, carte de serie B.

De asemenea, copleșit de tematica abordată (exterminarea evreilor est-europeni), autorul pare să fi cumpănit că aceasta trebuie tratată într-o manieră documentaristică, cu exces de informații, mai bine mai multe decât insuficiente, nume, abrevieri militare la care apelează maniacal. Pentru Littel, esența stă în statistica abundentă, nu în stil. Poate statistica i-o fi stilul, nu știu. Interminabilă revărsare de date, devenind un zgomot de fond desensibilizant, alături de descrierea amănunțită, repetitivă, a morții. Literatura n-are multe de câștigat, starea de dezgust - da. Abandon.