marți, 25 februarie 2014

Infernul

Totul ar fi atât de chirurgical de simplu dacă Răul ar fi, într-adevăr, Alții. Din păcate, această logică șchioapă ne avertizează că, la rândul nostru, și noi putem fi Răul altora. Și noi suntem Alții pentru alții.

Mă rog cărților? Cărțile sunt fuga mea din lume? Idolii mei. Monologul spărgător de ceruri al lui Niculae la înmormântarea aceea din Moromeții II. Bucuria senzuală a verii din eseurile lui Camus. Bărbații din Sunne. Pulverizarea lumii Macondo. Destinele fulgerătoare din nuvelele lui Maupassant sau Cehov. Tolstoi. Iernile. Supraviețuirea în deșert. Ceaiul din Sahara. Erecțiile tainice din cele 1001 de nopți arabe. Flăcările. Răscoala. Rusoaica, citită de-a-npicioarelea, înaintea raftului înclinat al bibliotecii din care tocmai o scosesem. Frigul din casă. Aerul închis din casă. Trei fete. Patru. Supărarea unor prieteni, părăsiți la locul cu petrecerea. Cozi, hârburi și un bass spart. Mereu erecții, alte erecții livrești și pula care indică Nordul vieții. Direcția în care s-o apuci.

Niciodată drumul de întoarcere.

Sabbath's Theatre*

„Ce pacoste suntem unii pentru alții - deși în realitate nu existăm unii pentru alții, suntem niște năluci ireale prin comparație cu cei care ne-au sabotat cei dintâi încrederea sacră.”
__________
*Philip Roth, traducere Iulia Gorzo, Polirom, 2013

duminică, 23 februarie 2014

D.O.P.

M-aș ascunde cu un ciolan în podul casei. I-aș suge măduva, căzut pe gânduri de fasole urcătoare. Fasole cu ciolan.

Și un oraș întreg de oameni - pe care eu îl refuz. N-o recunosc, dar asta fac. Un oraș în al cărui suflet nu vreau să învăț să pătrund.

N-aș putea scrie o altă carte decât aceea despre mine! Eu să văd totul, să (mă) judec, să prezint, să particip. Să plec și să mă-ntorc. Să mă contrazic.

N-aș fi niciodată pentru o dictatură a maselor. Cu atât mai puțin a proletariatului. Dar aș fi luptat și eu, în epoca frumoasă (idealistă) a marxismului, împotriva mâinii de proști psihopați, singurii capabili de îmbogățire pe seama altora, care decideau soarta lumii. Principiul meu călăuzitor ar fi fost acela că Prostia nu e îndreptățită să dețină puterea.

Să luăm puterii „demnitatea”, partea de charismă și spectacol din putere, și să facem dintr-însa o meserie ca oricare alta.

Urechile tale mici și palide îți sunt, probabil, tot atât de crocante ca degetele de la picioare. Dar eu n-aș putea mărturisi despre asta. Așa încât, presupun.

duminică, 16 februarie 2014

Travelling

Privim amândoi cerul, iar mie îmi vine dintr-o dată pofta de a-i linge umărul, și-o fac, limba alunecă greu pe asprimea cafenie a pielii ei până-n punctul în care își pierde dâra de salivă, se oprește și abia atunci ochii i se întorc înspre mine cu un cunoscut licăr de promisiune și abandon.

Limba străbate omoplatul cafeniu, înăsprit de soare, o veșnicie, o urmă de salivă, până când privirea ei, ațintită către cer, coboară încet către el cu un licăr de promisiune.

M-a invitat la dans și m-a făcut să râd. Râzând, odată cu primii pași, diavolul a intrat în mine. Dacă aș fi folosit „pătruns” conotațiile ar fi fost prea sexuale, nu?

Pierdut timp. Proust căuta timpul irosit, nu cel trecut.

duminică, 9 februarie 2014

Sexus*

"Un copil nu simte nevoia să scrie - e inocent. Un adult scrie pentru a-și vărsa otrava pe care a acumulat-o din pricina felului de viață fals. Încearcă să-și recupereze inocența, dar tot ce reușește să facă (scriind) este să inoculeze omenirii virusul dezamăgirii sale. Nici un om n-ar așterne vreun cuvânt pe hârtie dacă ar avea curajul să trăiască într-adevăr lucrurile în care crede."
 ___________
*Henry Miller, Polirom, 2010, traducere de Antoaneta Ralian

joi, 6 februarie 2014

Amigdale amare

Rămas de jumătate de zi fără durerea din capătul cerului gurii, mă simt parcă văduvit de ceva esenţial, banal, fatal şi diafan. De la durerea aceea insuportabilă mi-a rămas o temporară - nădăjduiesc - înclinație spre a scuipa, în detrimentul clasicei, igienicei, sățioasei îngurgitări a salivei. Arzându-mă cu înghiţit, scuip şi în salivă. În concluzie, amigdala s-a calmat, o rază de soare, ultima a serii, mângâie cinci crenguţe de prun, atmosferă propice actului vrăjitoririi, întreţinută şi de zgmotul incredibil de agasant al rablei lui O., nu ştiu unde pleacă cu ea zilnic, când tanti Molnar ar putea să ne facă toate prăjiturile dorite, fără efort, stăm cu mâinile în sânul primitor al lui Avraam şi ale fiilor săi iubiţi, vă daţi seama ce ar însemna să apară în playboy sânul lui Avraam! Ce rating!

Colorat la faţă extraordinar de mult, de un prost gust desăvârşit, calul troian cu mânere din sala de sport supse tot faringoseptul până la tunelul de la capătul luminii de sub canalul mânecii. Dezgustat, aprinse becul de la lampă, orbit ca o cârtiţă fostă chirurg estetician de întunericul ca de pe maţul gros ce trecea în grupuri compacte, regulamentare, de câte cinci pe stradă în ploaie, fiindcă n-am cheie, am uitat-o sub perniţă, la uscat odată cu celelalte gâşte din curtea vecină şi prietenă, nici nu poţi să-ţi închipui cât l-a costat.

Era totuşi mulţumit că armata, adică stagiul militar, frumoasă limba română!, ceva ca să scuipi de deochi, armata, așadar, i-a adus mult visata maturizare, semne: i se cariaseră într-un an de zile, departe de casă, neştiind nici măcar pentru cine bat clopotele, trei dinţi din faţă, un molar şi un premolar, care nu apucase pesemne să se molarizeze îndeajuns până la ora intrării noastre în emisie, egal cu trei.

Trebăluind mult timp pe acolo, pe sus, Şendor se plictisi şi coborî în cohă, luă spălătoarea de la îndemână, o unse cu unsoare de porc, albă, să-ţi lingi degetele jucându-se mâțele cu dânsa şi o mâncă tăcut, plimbându-se prin ogreadă, segmentat de o inexorabilă anxietate de origine neuronală, bazată pe o stare fiziologică nu tocmai eclatantă, dar suficient de cerebrală cât să îi încapă în cap pentru a-i putea subţia buzele frumos frezate cu placa de întins părul, aia scumpă, comandată pe net şi sosită la poştă ferfeniţată, ştii despre cine e vorba, nu râde.

marți, 4 februarie 2014

Eul - limbă de câine bălos

deviantart
Abstinența. Am întâlnit-o, călca ascetic, târându-și picioarele goale pe zgură, murdară pe tălpi și ruptă-n fund. Se așeza pe unde se nimerea. Vorbea doar pentru sine. Bombănea ceva de neînțeles. M-am mai întâlnit și cu furia, cea care ridică și coboară stăvilarul cuvintelor. Un umăr cafeniu dezvelit, rotund și alunecos, privire fixă și rea.

Plasa contra insectelor lucește murdară, verdele curat al soarelui străvezind frunzele mușcatei. Geana de aer înroșit de la apus. Nu știi niciodată dacă anunță o seară liniștită, o zi de mâine vântoasă, un sfârșit de lume.

Septembrie cu lumină prelungă, bleagă, invidioasă. Ultimele țipete, ultimele curse. Ultimii craci superficiali. Vremea vinului roșu, a cărților cu pagini multe. Speranța că și eul ni se va întoarce acasă. Aș fi fost tentat să scriu: eul se întoarce în sine. La sine ar fi fost mai puțin echivoc?

Îmi primesc eul înapoi cu familiaritate și fără efuziuni, cum m-a învățat mama. Toată vara, eul a fluturat înaintea sau în urma mea ca o limbă de câine bălos.

Rănile se tratează de unul singur, închis în casă, când porți numele meu. Soarele mă cheamă, îmbiindu-mă să m-ascund. Mi-e teamă de lume. Când sunt urât, nu am nici un imbold să ies. Am numai spaimă.

Notăm doar în zilele de angoasă inevitabilă? Din duminică în duminică, la un pahar de ceai negru fiert în nisip, servit cald, asezonat cu lapte de cămilă.

duminică, 2 februarie 2014

les choses elles-mêmes


C.S./Mai 2013
Pornind de la Intriga matrimonială a lui J. Eugenides. Ea îl sărută, el răspunde - sau invers era? În orice caz, începând din clipa aceea - a ispitei consumate - fata nu se mai poate amăgi că e de datoria ei să i se dedice numai și numai iubitului titular (oficial). Firește că i se dedică în continuare, însă încearcă tot mai puțină convingere că asta va contribui la păstrarea echilibrului convențional al vieții.

Numai o fire femeiască ar putea respinge cu atâta ușurință ceea ce simte negreșit că este (ar putea fi) adevărata Iubire, pe adevăratul iubit; numai ele țes la un război de improvizație piesa asta de doi lei, când rigoarea o cere. Numai o fire femeiască poate să scoată pe gură, și lăcrimând abundent din cauza celor scoase pe gură, cuvintele schizoide: te iubesc atât de mult încât (dar) trebuie să te părăsesc!

Teatru ieftin.

Ca să se întoarcă apoi, ca un intestin temeinic curățat de-o clismă strașnică, la mica ei existență convențională. Poruncind cu talent sufletului să procedeze altfel decât simte. Respingând singura sursă de fericire concretă din viața ei în favoarea unui destin echilibrat, dinainte pecetluit, fără cotituri. În minciună de sine și simulare.

Asceții și sfinții, la un alt nivel totuși, s-ar mai putea înscrie în clubul acestei răspândite sminteli.

Îi plăcuse să-l sărute, să se lase sărutată înaintea plecării lui în voiajul inițiatic, ca pe urmă, clasic!, să înceapă să-l urască pentru că devenise și el, cel care i-a servit atâta vreme de veșnic potențial, „un mascul inoportun” ca mulți alții. În loc să-și joace în continuare, molâu, rolul prietenului asexuat care tânjește, rabdă, dar nu pune mâna.

Un bărbat (cu genul psihic dominant masculin) rareori părăsește folosindu-se de formule. Lașitatea lui e mai puțin verbală. El lasă să se stingă totul în tăcere. N-am înțeles până acum, totuși, de ce dramaturgii mari ai omenirii sunt bărbați...

Și câți bărbați demonstrează că poartă în sine această resursă inepuizabilă de fire muierească! Îi întâlnești peste tot, își așteaptă victimele pe la răscruci.

sâmbătă, 1 februarie 2014

Jules Renard

„On a beau faire: jusqu'à un certain âge, - et je ne sais pas lequel, - on n'éprouve aucun plaisir à causer avec une femme qui ne pourrait pas être une maîtresse.” 
„Ai crede că ochii nou-născuților, acești ochi ce nu văd și-n care cu greu zărești ceva, acești ochi fără alb, profunzi și vagi, au în alcătuirea lor ceva din abisul din care provin.

De notat, în acele momente, rolul naiv, inutil, superfluu, rolul de mâna a doua al soțului, care rămâne cu brațele atârnând nefolositoare, cu o mină stânjenită, confruntat cu utilitatea subită a femeii sale și cu scăderea vertiginoasă a propriei importanțe.” 
(Extras și traducere din - Jules Renard, Journal, éd. Robert Laffont)