duminică, 30 septembrie 2012

Vară indiană

Mi-am spălat păcatele de pe umărul stâng, cel ars de soare, m-am spălat cu apă de mare și contorul s-a învârtit ca nebun. Mi-a intrat un mănunchi întreg de raze-n ochi și acum mă-nțeapă: nu ne pot vedea decât în alb-negru, și-un strop de auriu, văd doar că ne plimbăm ca doi liceeni stânjeniți, rămași fără subiecte de conversație, pe străzi neștiute și pe poteci în vecinătatea cărora scrie clar și autoritar, cu semnul exclamării, nu călcați iarba! Ne atingem ca din întâmplare și ne batem ritualic, pașnic, cu oasele pumnilor în umeri - tu dai în stângul, eu în dreptul. Făcându-mă că alunec imprudent, de fapt ca să mă agăț de umbra vineție a sprâncenei ce ți se-ntinde spre tâmplă, privesc furiș dincolo de arcada ta, pe geamul cel mare al unei case mai demult burgheze; pe loc îmi însușesc casa și mă apuc numaidecât să fac focul în sobă, ca să putem sta trântiți pe covorul gros, în mijlocul camerei, fără șosete în picioare.

sâmbătă, 29 septembrie 2012

diete

Pentru a-l iubi pe celălalt, ești nevoit să te separi de el. Sunt dator să iubesc distanța care mă separă de celălalt, să-i iubesc secretul, inviolabilitatea lui, să-l iubesc pe celălalt nu pentru că ar fi un alt eu, ci pentru că e altfel decât mine. Astfel, dragostea pentru celălalt e, înainte de toate, respect pentru misterul său. (Gilles Zenou - Priviri asupra condiției evreiești, EST, trad. L.Ornea)

duminică, 23 septembrie 2012

La oscuridad es la ausencia percibida de la luz

Trezirea în semiobscuritate, câtă vreme mai ține ziua asta cu lumină pe unde scurte, melancolice, îmi provoacă depresie și unele accese de revoltă. De pe acum, cafeaua nu-mi mai ține loc de înveselitor, îmi trebuie ceva mai tare.

Ieri am fost un om fericit. Gâlgâitul acela din coșul pieptului, accesele de bonomie, diluarea dozei de răutăți zilnice aruncate în jur.

„Pe urmă, era în pădure, nu singur, ci singuratic. Singurătatea se închise în jurul lui, verde de prea multă vară. Pădurea nu se schimba și, fără vârstă, nu avea să se schimbe, după cum nu aveau să se schimbe verdele verii și focul și ploaia toamnei și frigul aspru și uneori nici măcar zăpada.” (W.Faulkner - Pogoară-te, Moise, tradus de M.Ivănescu)

Asăzi folosesc metoda „conștientizării sâmbetei”, pentru a mă cuibări mai bine în pat, cu cartea prinsă temeinic între degete. Și, al naibii, nu simt nici un regret! E sâmbătă, îmi spun, și-mi caut imediat cea mai bună lumină pentru citit. Îmi place atât de mult să citesc încât visez cu ochi serioși la camera minimalistă: fotoliu + lampă.

Cultura = muzeificarea instinctului. Formule de acest fel mă cutreierau sub imperiul durerii de cap de azi dimineață. Bine, compresia asta este rodul unui șir de idei chinuite, care de care mai satisfăcută de ea însăși.

Cum să te împarți între plăcerea de a citi un jurnal sincer și oripilarea pe care unele mărturisiri din paginile sale ți-o provoacă? Cărei judecăți să-i dai întâietate: frumos exercițiu sau execrabilă persoană? Cu gândul la Jules Renard.

Mă așteaptă lunea, ca o babă ciufută, de oraș, cu pensie mică.

miercuri, 19 septembrie 2012

Efectele curative ale prostirii de sine

Când le vine sorocul la măritiș, unele fete îi întreabă pe băieți ce scop ai tu în viață. E o întrebare-capcană la care nici nu știu cum ar fi mai bine să se răspundă. Dacă intri în amănunte, dai impresia de nesiguranță, deşi ceea ce vrei tu e să înșiri naiv pe tarabă proiectele pe care, pasămite, le-ai gândit îndelung pentru propriul viitor. De aceea, la o asemenea întrebare, socotesc că ar fi mai cinstit să replicăm, din capul locului, scurt și ferm: să trăiesc ce mi se dă! Păi ce vor ele, să se mărite sau să se angajeze la o multinațională?

E atâta flirt ieftin, din rutină & plictis, într-o firmă încât, împresurat din toate părţile, ajungi să nu te mai creditezi nici pe tine însuți! Vezi (a)cuplări, căsătorii, vezi divorțuri pripite, toate executate mecanic, sub efectul autohipnozei, Die Suggestion draga de ea und ihre Heilwirkung. Surprinzi discuții ce se întrerup subit, în umbra vinovată a unui hol mai retras. Fețe care atacă și fețe care se apără; mimici de seducție, mimici de cedare și de culpabilitate... Mimica descompusă, alarmată, a îndrăgostitului-de-birou care-și consumă resurse prețioase curtând o colegă de serviciu, genul de femeie după care, în condiții de viață „normală”, nu s-ar osteni să-și sucească capul pe stradă, nici să fie dumnealor singurele suflete ce se plimbă pe-acolo la acea oră!

marți, 18 septembrie 2012

Putyourhandstogetheronetime!

¿Ay, Roberto, qué te pasa? que estas haciendo en casa? Tragi perdeaua și te ocupi cu cele muzicoase, Roberto, ay? Le faci, le-nvârtești și ne salți pe toți în aer. Păi, abia ne cunoscurăm, Roberto, se poate așa ceva? Abia ne cunoscurăm, și-mi căzuși cu tronc. Ce, parcă asta-i muzică? Asta-i bătaie de joc pentru bietele tălpi... Ritmul, marcat ca la nebuni, de se iau, ca niște treizeciste vrăjite, după bătaia lui: și inima, și răsuflarea. Pufnesc mai ceva ca un cal de curse, Roberto, pe muzica ta! Și palma tăioasă a lui Leonard Bernstein tăind aerul ca secera, cum dubuie în contratimp claviatura. De dansat cu genunchii la gură! Acojonante!
***

luni, 17 septembrie 2012

Paste fericite

Dintre toate cele, îmi amintesc la repezeală tocmai macaroanele cu brânză dintr-o oarecare vară a copilăriei, înfulecate la seceriș împreună cu tractoriștii. Și fasolea zemoasă cu cârnăciori. Îmi mai amintesc că nu mă deranja, ca acum, căldura nesfârșită, imobilă, că mirosea septic a motorină și a mașini vechi, iar oamenii păreau chiar entuziaști. Nimeni nu pomenea sfârșitul comunismului.

vineri, 14 septembrie 2012

iubiri identic naturale

C.S./2012
Părul ei de nuanța paielor uitate pe miriște, mirosind a poftă de viață și de îmbrățișare, îmi învăluie înadins ochii încât să nu văd nimic; nu știu unde mă aflu, iar singura angoasă mi-e cea zgândărită de fuga timpului, au cocoșii grijă să măsoare nemilos timpul, semnalul se dă imediat după miezul nopții. Căpățâna mea cu arhitectură slavă aproape că dispare în palmele ei, mângâiată și sărutată cu o dragoste care o imită identic natural pe cea maternă.

Mâna i se încleștează pe antebrațul meu, într-o luptă ambiguă, a nu știu câta, de a nu mă lăsa să o ating - jocul cu figuri autoimpuse: ne jucăm de-a respingerea. Se poate ca de data asta să-i fi îngăduit să zăbovească mai mult, continuând totuși să stau încleștată de el, ca și cum mi-ar fi fost frică de prea multă plăcere. Poate bănuie, poate știe că i-aș ceda mai ușor de-o să-mi placă; nu mă pot arăta toată așa instantaneu, ca o fotografie cu expunere scurtă la îndemâna oricui.

Se cade să mai păstrez câte ceva, umbre, și pentru data viitoare - eterna, zadarnica și încă nelămurita preocupare feminină pentru conservarea aparențelor (ca și când, dacă ai fi goală, dar rujată și cu cercei, ai fi mai puțin goală). Mărturisitorul nu știa asta pe atunci, acum știu...

duminică, 9 septembrie 2012

Și-era unul la părinți...

Marian, Cătălin și Marius (Sylla). Marian e fata pe care am zămislit-o, dar n-am mai născut-o, pentru că a ieșit băiat - concesia făcută lui tanti Mărioara, nașa de botez a mamei lui Marian. Marius, în schimb, colegul de bancă răzgâiat, unic la părinți, este doar măgarul fără „ga”, un Magarius. Să vedem cum stau lucrurile, însă, cu Cătălin? Aproximativ la fel, cum să stea? Catalin e virgina, neprihănita noastră fiică, cea cu trompele cusute cast, la care visam stingheri în tăcerea densă din timpul cinelor de familie. Vorbeau mai ales tacâmurile. Clinchet ieftin de ikea, metal ordinar, xoni, și porțelan gros la buză. Crescută fată mare, Cătălin întreținu o tristă & efemeră relație nocturnă, de pe pervazul ferestrei, cu Luceafărul. Fără diacritice, în lumea pânzei electronice, Catalin e condamnat să încremenească într-o eternă femeie. Iar Marian rămâne nevasta fidelă a lui Robin Hood, proscrisul.

sâmbătă, 8 septembrie 2012

Apă jazzoasă

Trecu ceva timp de când n-am mai ascultat/postat una-de-a-noastră, o piesă cu bass greu pe fundal, muncit bine, orgă ancestrală picurată pe alocuri, simulând temperat isteria, o trompetă, un pic de sax, un adaos de bule de apă jazzoasă - sintetizate la foc mic într-un new jazz de toată frumusețea, dospit cât se cuvine, bine crescut, dar și foarte obraznic, descheiat la toți nasturii din față, swinged așa de faci scurtă la gât mișcându-ți capul! Praf te face...:

sâmbătă, 1 septembrie 2012

Chipul Regelui

M.S. Regele Mihai I
Priviți chipul luminos, inteligent și distins al Regelui meu. Frumusețea lui curată, maiestuoasă, tinerețea lui frumoasă și elegantă, ce aduce lacrimi neprefăcute în ochi, de admirație și de copleșitoare nostalgie. Timpul irosit al celor 65 de ani de când suveranul a fost alungat din țară. Moartea elitelor. Domnia lumpenilor. Viitorul furat. Lacrimile unui alt timp irosit - acești douăzeci de ani de când Regele a revenit, trăind printre noi. Din nefericire, civil într-o țară dobitoacă și fără direcție, în mijlocul unui popor nătâng și ingrat, prostit la lumina zilei, în fiecare zi, de foști chelneri & vameși sfertodocți și de ofițeri fără armată ajunși guvernanți.

Singurul lider al României de care sunt mândru fără rest și-n fața căruia, fie și numai în gând, copleșit în mod natural de considerație, fascinat, mă-nclin ori îngenunchez. Singurul lider pământean pe care-l respect și-l recunosc ca atare. Întrucât M.S. Regele Mihai I, deşi propulsat de fraged pe tron, e născut şi educat prematur să fie lider, şi nu făcut prin forţa împrejurărilor sau a intrigilor. Mai presus de orice președinte „ridicat din popor”, crescut la bloc, la casă sau în bordei și „ales democratic, prin vot universal”. 

Regele Mihai I este unicul meu ghid, simbolul și speranța nesupunerii mele civice față de republica ilegitimă și față de instituția prezidențială, în care împlântăm cu inconştienţă, odată la patru sau la cinci ani, vreun comunist incurabil - autorul imoral al stagnării de 20 de ani a ţării, vreun profesor laș şi neputincios sau un mitocan neistruit, neloial cu partenerii politici, dar degrabă hohotitor la propriile gaguri de autobază.

„Alesul” acesta pomenit mai la urmă, învestit în funcție cu același entuziasm bovin cu care a fost și „demis” la referendum, „alesul” care nu se rușinează (ba chiar e mândru) că-i definitiv corigent la capitolul noblețe - n-ar fi ajuns nici șofer, nici măcar camerist(ă) la Curtea Regală a României, acum 65 de ani - condamnă din gură comunismul, dar își scuipă gros, marinărește, Regele. Nu mai miră pe nimeni la acest ins (sau la alţi puieţi şi leaţi de-ai lui) lipsa de respect şi ura şovină faţă de-o monarhie providenţială pentru România (excepţia fiind Carol al II-lea), înşurubate ireparabil  de naţional-comunism în conştiinţa vechilor militari de carieră şi, în general, înşurubate dinainte de născare în „programul” genetic al „omului nou”.