vineri, 31 decembrie 2010

Ceai Nou fericit!

Anul ăsta am dat multă atenție simțurilor. Sună bine, dar e înșelător, pentru că nu este simțire fără interpretare...după cum se va vedea în rîndurile următoare.

Întîi, ceaiul. Iubim ceaiul pe masa-pustie, fiecare în felul său și cu ceva gusturi comune. Nu știu dacă-l iubeam așa tare în diminețile în care micul-dejun însemna infuzie de tei+pîine+margarină+gem, dar acum o zi fără ceai e incompletă. Chiar, nu-i ceaiul negru un motiv foarte bun să te trezești dimineața?

Cel mai recent am descoperit TESS, care mi-a cucerit mai întîi ochii cu desenele de pe cutii. Apoi, simțul umorului cu legătura dintre denumire și ingrediente. Nu în cele din urmă, mi-au invadat mirosul și gustul. Au gust bun, așa cum ceaiurile trebuie să aibă - nu a sirop de fructe, nu a apă fiartă cu iarbă, nu a zahăr. Ci fix a ce scrie pe cutie. Favoritul iernii este Glory - se pare că nu numai al nostru, ci și al unor experți din Rusia și de aiurea. E ceai de băut dimineața cînd simți că lumea întreagă s-a înghesuit în capul tău, sau după-amiaza cînd te cuprinde lenea, sau seara stînd sub plapumă. E ceaiul sezonului, fără să urle Portocale+scorțișoară sau Vin fiert. Pentru noi, e artă într-o ceașcă.



Cît despre ocazia festivă, vă urăm ceai nou fericit, adică să descoperiți despre voi și despre lume lucruri pe care nu le credeați (hm, în sensul bun, sper).
--------

poze de pe site-ul Tess și de aici.

joi, 30 decembrie 2010

Dialogul muților

 
Piața Domului - Timișoara, 2009

În foto zărim o monumentală frântură din zisa Piață a Unirii din Timișoara, căci nu mai e demult „a Domului”. Multe piețe din țară au fost, în ultimii 40 de ani,  poreclite, răstălmăcite, falsificate, deși se bucuraseră înainte vreme de nume cât se poate de potrivite, neaoșe, înainte vreme. De regulă, în Transilvania și-n Banat, piața principală a orașului era de comun și larg acord denumită Piața Mare. Însă noi manifestăm un complex nevindecat în legătură cu Unirea noastră (cum care Unire? ambele!). Se vede cât de „siguri” suntem de spiritul ei și cât de „convinși” că am făcut-o (și-am păstrat-o) așa cum se cuvenea. 

Cum nici un oraș mai răsărit nu a rămas fără un liceu, o stradă, un patetic parc, o unitate de pompieri „Mihai Eminescu” (destoinic pompier, poetul), tot astfel, obligatoriu, dăm peste câte o „Unirii” pretutindeni. Firavă unirea aia, am senzația, căreia îi trebuie atâtea proptele ideologice și propagandistice, altoite fără rod de-a lungul și de-al latul Carpaților. Toponime devenite, prin răsfolosire și prin nedreptățirea altora (poate și mai meritorii), de-o găunoșenie sforăitoare, de-o ostentație dubioasă! Patrușoptul, Cuza și poeții naționaliști împânzesc țara („Al. I. Cuza” e universitatea de stat din Iași, de ce să nu-i fie și aia de Poliție din București omonimă? De ce nu am avea, ca nerozii, două mari universități cu același nume? Lasă că „Asachi” e universitate privată. Ei, „privații”, au fost mai inspirați. Decidenților ieșeni li s-o fi isprăvit inspirația odată cu pagina din manual care-l proslăvește pe imaculatul Domn Cuza, victima „monstruoasei coaliții”, uitând premeditat că la Iași a ființat prima instituție de învățământ superior din Moldova - Academia Mihăileană, inaugurată de domnitorul Mihail Sturdza! Principala universitate ieșeană s-ar fi putut intitula, în mod fericit, fie M. Sturdza, fie G. Asachi). Localități „Avram Iancu” - cât mai aproape de granița cu Ungaria, dar nu numai; e plină harta României de ele, ca dovadă (a relei voințe sau) a lipsei crase de imaginație toponimică. Desigur, asta e și bățoșenia sau provocarea ultimă a curajosului care se apucă să latre tardiv de dincolo de gardul istoriei.

Inclusiv în orașul meu natal, undeva prin vestul țării, liceul a căpătat, heirupist și pe negândite, denumirea de „Mihai Viteazul”. Și s-a ales cu un bust al marelui oltean unificator, acesta părând că vorbește la sceptru în chip de microfon... Dar prelatului Sava Brancovici - o personalitate cu adevărat însemnată pentru regiunea în care trăiesc, și pentru spiritualitatea românească în ansamblu - ce hibă i-or fi găsit? Într-un târziu, memoria martirului ortodox Sava Brancovici a fost omagiată, totuși: Școala de Arte și Meserii a fost botezată cu numele său ilustru - nedreptățit, după cum constatăm, chiar și postum. Ca să primească și-o uliță, mai e de așteptat. Am impresia că obsesia angoasantă de a le „arăta” maghiarilor (din păcate, jalnic, prin sporirea inflației busturilor dezvelite și-a onomasticii tocite) că noiamfostprimii și în veci stăpâni nu era cu totul străină de valul respectiv de decebal-traianizare și pașoptizare stradală.

Opinia mea este că străzile locului trebuie în primul rând să primească apelative în acord cu tradițiile și specificul locului, nu după mofturile pseudo-naționaliste ale comuniștilor și, ulterior, ale urmașilor lor, politruci democratici postrevoluționari. Atâtea „Republicii” din atâtea orășele ar fi frumos să redevină „Strada Mare”! Sună mai omenește, mai firesc, mai cald. Și, până la urmă, de când e republica, la români, prilej de mândrie? Din acel decembrie de tristă amintire, când a fost impusă cu argumentul tancurilor sovietice? Câți timișoreni credeți că v-ar da întâlnire în P-ța Victoriei în loc de Operei? Câți clujeni știu că „la Matei Corvin”, altădată Piața Regele Matia, figurează în scripte (a câta oară?) drept Piața Unirii? Poate doar cei din primăria municipiului. Nimeni nu-i spune așa! Etc, etc.
 
Later edit: am eliminat din text „trimiterea” la București (oricum, nu aceasta era miza). Dar cu titlul am nimerit-o rău de tot...

sâmbătă, 25 decembrie 2010

The (quiet) American

M-am învățat bine să trag cu ochiul la cronicile lui Andrei Gorzo abia după ce văd un film, despre care fie știu, fie suspectez că ar scrie (a scris) mai sus numitul. Nu altfel am procedat și cu The American, regizat de Anton Corbijn. Am mai notat-o în varii forme: cred că e destul de trist să fii de meserie spectator de filme (și nu numai de plăcere), din moment ce riști să te trezești atât de uscat sufletește (atunci când vine vremea să scrii recenzia) de la excesul de cadre vizionate. ALȘ a negat într-un rând, cu ocazia unui comentariu pe masa_pustie, că s-ar fi aflat vreodată în primejdia de a se desensibiliza, de care fac eu vorbire, și-l credem pe cuvânt. A. Gorzo, însă - și asta se petrece de ani buni! - mă tem că n-a scăpat basma curată, s-a ales cu sechele...

Pesemne că devii foarte cusurgiu cu timpul, din rațiuni de cantitate mai ales, nu zic nu. Așa se întâmplă și cu cititorul de cărți - profesionistul sau pasionatul, obsedatul. Stă în legea firii să te imunizezi de la un punct încolo. Chiar și emotivitatea estetică își are pragurile ei maximale. Odată atinse, orbim, asurzim, ne stafidim. Sau, nu puțini, ne înăcrim. Prefer să reduc volumul lecturilor, prefer să văd mai puțin filme, acordându-le tuturor mai mult răgaz să se așeze, să îmi intre în măduvă, decât să-mi pierd naivitatea de astăzi, bucuria pură (prostească să fi fost, cui îi pasă?!), plăcerea intensă cu care am plonjat, de exemplu, într-o peliculă ca The American. N-am căutat nici o referință despre Corbijn înainte de film și n-am consumat pe nemestecate un vraf de întâmpinări critice, special ca să evit intrarea în poveste cu părerile deja schițate, prejudecate. Și bine am făcut!

Unde mai pui că Anca Grădinariu, care compune și acum „de parcă toată vigoarea i-ar fi fost suptă cu pompa de vid” (un citat care i se aplică, extras chiar din textul domniei sale), își începe expunerea critică prin a face o aluzie foarte străvezie chiar la „noul val” cinematografic românesc, o glumiță cum că filmul lui Corbijn (prea ostentativ european, pasămite! - noa, drace, trebuie să am grijă de-aci încolo, când merg prin SUA, să nu îmi trădez prea țipător europenitatea) s-ar fi putut, la o adică, inspira din „stilul” minimalist al regizorilor români în vogă, dar și din Le samouraï al lui Melville, cu fascinant-glacialul Alain Delon (trimiterile la Le samouraï nu le contestă nimeni, și cred că-s chiar asumate de regizor). Firește, minimalismul e patent mioritic de pe-acuma... Iar veșnicia s-a născut la țară.

Ni se pare „nouă”, celor doldora de filmografie, că The American amintește de un Melville? Gata: ne și construim întreaga pledoarie pe calapodul ăsta strâmt. Din care noua realizare iese, bineînțeles, șifonată: păi, vai, nu seamănă ca două picături de apă cu Melville! A. Gorzo știe cu exactitate ce trebuie și ce nu trebuie să facă, să comită, un anumit personaj-tip (tot așa, în locul lui T. Capote să fi fost, el ar fi creat mai cu miez în a doua parte a vieții). Unde are voie să greșească personajul-tip, în ce măsură îi este permis să „cedeze” sentimental. Iar dacă nu corespunde, îl rejectează fără regrete. Abaterile - strict sancționate. A se respecta cotele!

Vă sfătuiesc să nu primiți nici un... sfat anterior întâlnirii cu filmul ăsta - cu toate că intenționasem să concep, la rându-mi, o minicronică. Delectați-vă cu el fără a vă lăsa influențați de mine sau de umorile seci țâșnite din, probabil, handicapul emoțional al „profesioniștilor”. Confruntați-vă pe urmă senzațiile proprii cu opiniile  highbrow, înșirate reducționist de triștii specialiști. Unii dintre noi, am impresia, au văzut cu totul altceva.

Mi-a reînviat, totuși, speranța într-o critică mai puțin teribilistă calda receptare: Un film deosebit - The American, Cristina Zaharia. Și observația de bun simț, tratată pe larg în articol, a autoarei la „jocul din priviri” al lui Clooney (pregătisem și eu niște notițe, dar nu le mai transcriu aici, în legătură cu această performanță facială - care m-a izbit din start și de pe urma căreia nu mi-am „revenit” nici până-n prezent: să poți citi pe chipul său, de exemplu, clipa precisă în care fata îi cade dragă). Apreciez și că dl. Gorzo admite, într-un  paragraf către final, că s-a delectat cu realizarea lui Corbjin (ce-o fi rămas delectabil din aceasta, odată astfel „demontată”, nu am idee) și că asistăm la „cinema adevărat”. Normal, mai zice el: un cinema prea „pretențios”, prea „rafinat”, prea „școlăresc”, dar cinema! Din articolul redactat de A. Grădinariu n-am reținut nimic pozitiv, pentru uz personal, în afară de ușoara indispoziție pe care mi-o inoculează câteodată lectura producțiilor sale jurnalistice.

Violante Placido
Un colțișor izolat de Italie, deasupra lumii, un pinten de colină de care stau agățate precar case de piatră. Multă liniște, adică liniște-tăcere, nu și pace; o avariție a mișcărilor ce deplasează văzul și toată atenția, le împinge să lunece - iscoditoare cum sunt - înspre mimică; splendide acorduri simple de pian, meticulozitate, meserie, stăpânire de sine, expresie, tensiune, cumpătare, frumusețe trupească, frumusețe; părăsește ecranul felul avid, răvășitor de credibil, cum ea îl soarbe din ochi, disperare - Americanul. Film noir. Ce s-ar fi ales de lumea asta dacă George Clooney ar fi rămas un actor de E.R.? Îngrozitoare pierdere! M-am rătăcit de bună voie sau m-am regăsit cu entuziasm și, alteori, cu molcom extaz în toate producțiile în care a fost distribuit (sau a ales să joace) ca protagonist în ultimii ani. În câțiva ani, poate chiar în trei (Michael Clayton, Up In The Air, The American), culmea unui deceniu în care actorul s-a rumenit bine în diverse roluri-antrenament, adorabilul George Clooney a devenit, a ajuns să fie - George Clooney.

De mână, spre Noul An

De ce tocmai Climbatize, pentru că te ia de departe, cu binișorul, cu toate că nu-s prea lămurit de când binișorul e menit să-ți dea și fiori pe șira spinării, te învăluie fără pressing, cu prelungi rășchirări de degete pe clape în intro, îți ajută redepănării făcutelor și nefăcutelor, râd & plâng dacă vreau, mă las purtat de mână, urmăresc ca pe-o călăuză gânguritul emis odată cu prima bătaie, te poți și răzgândi, ai tot timpul, până nu se insinuează trip-ul, până nu apucă să sufle vrăjitorul din cimpoiul cu care adună ca să-i fure toți copiii din cetate, după care nu mai există cale de întoarcere, om ești! Nici Nārāyana nu te mai izbăvește.

vineri, 24 decembrie 2010

Crăciun canicular

Găsesc că e oarecum hilar să ne ținem creștini, dar „simțul Crăciunului”, pătrunderea în atmosfera acestei sărbători să depindă, să fie condiționate atât de mult de câteva „simboluri” superficiale ca: zăpada (obligatorie!) de sezon, goana după daruri și culoarea roș-albă omniprezentă („obicei” inventat și internaționalizat de Coca-Cola). Nu părem a fi conștienți că, de fapt, în acest fel, în loc să trăim Crăciunul, îl consumăm! Foarte mărginiți și aroganți trebuie că suntem noi, cei de sorginte europeană, de-am ajuns să pretindem că „Crăciunul adevărat” poate fi numai cel sosit și petrecut în decorul standard, făcut după toate regulile marketingului: neauă, sanie cu un moș alb-roș, reni (?!). Ce să mai vorbesc de situația în care ar mai cădea și câțiva fulgi, vizibili pe fereastră, exact între orele de maximă audiență (atunci când ne regăsim cadourile pe sub brad), realmente ni s-ar înmuia genunchii de emoție!

Ar fi mai onest ca dependenții de zăpadă (unica în măsură să le deschidă ușile percepției pentru aerul de sărbătoare) să se grupeze într-o sectă aparte, numită a creștinilor climatici. Să se salute cu Adevărat a nins. Nu cu Hristos s-a născut - cum s-ar cădea.

Drept e că în pustiul palestinian al Bethlehemului ninge, de obicei, sufocant în această perioadă a anului. Precum a nins și cu peste 2000 de ani în urmă...

Bucuria mea de Crăciun e aerul ăsta năstrușnic, jucăuș, mângâietor cu obrajii mei înăspriți de o barbă de două zile. Sunt cele 15 grade Celsius și cerul limpede, cu nori de vreme bună.

vineri, 17 decembrie 2010

Copilării

Oricine are amintiri plăcute de cînd era copil. Mulți pot să-și îndulcească istoria doar pentru că mitul copilăriei fericite e atît de puternic...de viu, o dorință atît de persistentă încît schimbă trecutul. Dar oare nimeni nu-și amintește de uriașa neputință? De așteptarea infinită să crească mare? De senzațiile de părăsire care durau insuportabil de mult? De evenimente uriașe care provocau mai ales spaima? Și dacă nu, cum de nu? Care-i secretul pentru povestea unei copilării perfecte?

duminică, 12 decembrie 2010

Marea paradă

Căzuți în abisul concentraționar, acești intelectuali „răsăriteni” au devenit maeștrii noștri, ai intelectualilor occidentali. Maeștri adesea ignorați, calomniați, fiindcă intelectualii occidentali, care n-au trăit niciodată în comunismul real, se agățau cu înverșunare de fațada lui utopică.
Nazismul joacă cu cărțile pe față de la bun început. Comunismul își ascunde esența îndărătul utopiei. El îți îngăduie să-ți potolești setea de dominație sau de supunere sub chipul generozității și al dragostei de libertate; să ascunzi inegalitatea sub chipul egalitarismului, minciuna sub chipul sincerității. Totalitarismul cel mai eficace - deci singurul prezentabil -, cel mai durabil a fost acela care a săvârșit nu Răul în numele Răului, ci Răul în numele Binelui. Este și ceea ce îl face mai puțin scuzabil decât celălalt, căci duplicitatea i-a permis să abuzeze de milioane de oameni de treabă care au crezut în făgăduințele lui. Față de aceștia nu putem avea resentimente. Nu putem însă ierta acelora - lideri politici sau maeștri spirituali - care i-au înșelat cu bună-știință și care se străduiesc s-o facă și astăzi. Ei știau, iar invocarea bunelor intenții drept circumstanțe atenuante nu reprezintă nimic altceva decât prelungirea jocului utopic.

(Jean-François Revel - Marea paradă, Humanitas, 2002)

vineri, 10 decembrie 2010

J'ai fait un rêve

J'ai fait un rêve. Vecina de la trei se pișa bovin, din nou, cu un șuvoi puternic, hotărât. Era ca și cum s-ar fi deschis hăul din ea, hăul sub ea, iar urina i-ar fi părăsit trupul toată deodată! Aha, iată c-a uitat să tragă apa! Se mai întâmplă, deci. Înseamnă că astăzi nu vom auzi duetul de gemete, nu primește oaspeți, nu-i pasă dacă în zori, privind în buda îngălbenită, fața i se va pungi automat într-o grimasă de dezgust. Ce, nu-i pișatul ei? ba e al ei!

Ador să mă las îmbătat de muzica mea minimalistă - furtunile mele electrice sau biciuri de curent, cum le numea A. Să mă închipui dansând, să dansez chiar, să mă imaginez la masa de mixaj. Amețesc, repede transportat în transă. Muzica mea fidelă!

Visele sunt reale pentru cel care (le) visează, atâta timp cât el visează; tot atât de reale ca orice experiență din starea de veghe.

Pradă. Caligrafia cu pete vâscoase, apropiere, pe urmă, iarăși - prăbușire. Fiori, răceală, luăm distanță, neputința și deșertăciunea cuvintelor. Chinul potrivirii lor într-o sintaxă.

Salvador Dali - Girl's back, 1926
Voința. Vrerea. Dorința. Te vreau. Compact, sec, scurt. Nu știm dacă o vrea pentru acum sau o vrea în continuu, definitiv. Nu am putea prezice (da)că și mâine o va mai dori. Dar nu am convenit nici măcar dacă a vrea ăsta se referă la trup, la nevoia de a poseda numaidecât un trup, sau la a tânji pentru o viață întreagă lângă cineva, la sentimentul dureros al „incompletitudinii”, al neîmplinirii. - Vreau să vii înapoi în mine. Năzuința spre unu.

Vecina aspiră pofticioasă prin micul ei apartament de târfă.

Vecina vorbește la telefon, într-o franceză îndoielnică, accentuată ardelenește, cu chéri-ul ei lointain. Când se futea cu te miri cine de prin oraș, în lipsa lui, n-a avut nevoie de nu știu câte cuvinte. Onomatopeele îi erau suficiente. Dar ce voce de alintătură! Melodia asta în falset din vocea ei alterată. Tusea tabagică. Pașii grei prin casă. Fățărnicia cu care se pisicește, „conferind” cu amoureux-ul. Aseară, la fel.

Nici un zgomot de sus. Covoare turcești căptușesc podelele - imitație de lemn; călcâiele apăsătoare, de văcăriță, i se scufundă moale în plușul ieftin al covoarelor; nici un foșnet, nici un bum-bum. Nu-i vedem niciodată fața.

„Noaptea trecută, am visat că eram un fluture, și acum nu-mi mai e deloc limpede: sunt eu un om care a visat că era fluture sau un fluture care, poate, visează pentru o clipă că e om.” (Erich Fromm - Le langage oublié)

miercuri, 8 decembrie 2010

Despre întrebări

Heisenberg and Bohr and Einstein strike me as being like gifted retriever dogs. Off they go, not just for an afternoon, but for then years; they come back exhausted and triumphant and drop at your feet...A vole. It's a remarkable thing in its way, a vole - intricate, beautiful really, marvellous. But does it...Does it help? Does it move the matter on? 

When you ask a question that you'd actually like to know the answer to - what was there before the Big Bang, for instance, or what lies beyond the expanding universe, why does life has this inbuilt absurdity, this non  sequitur of death - they say that your question can't be answered, because the terms in which you've put it are logically unsound. What you must do, you see, is ask vole questions. Vole is - as we have agreed - the answer; so it follows that your questions must therefore all be vole-related.


Sebastian Faulks - Engleby

luni, 6 decembrie 2010

Armata celor 12 băbuțe

Am descoperit secretul somnului bun și îndestulător. Sigur că n-a fost floare la ureche, rezultatul obținându-l în urma unor îndelungi experimente de laborator, investigații, teste pe șobolani, pe castori, pe rațe mute, pe pisici livrești și pe licurici. Secretul este: culcatul devreme.

Mă întreb cum o fi arătat Tudor Vladimirescu în zorii aceia, cu ochii umflați de nesomn, urându-și „o dimineață excelentă” cu fârtații, asta cu puțin înainte ca dânșii să-l fi tăiat și - în loc să-l fi gătit, cum i-ar fi stat bine unui popor canibal - să-l arunce în fântâna părăsită.

Duminică, mbă..., Traian Băsescu s-a aflat într-o scurtă vizită, mbă, în Afganistan, ne anunță poticnit o brunetă pierdută pe pistele aeroportului în așteptarea președintelui nostru, al tuturor celor care nu l-am votat niciodată.

Când apăru femeia-care-citește-contoarele de apă, mă simții iarăși timorat, asediat, umilit. Mă surprinde așezat la masă, masa pusă, înghițit de ziare - așa-mi trebuie, nu? - mă asediază, fără să-și fi propus acest lucru câtă vreme îmi sunase la ușă, îmi ghicește cu ochi expert jena și-mi oferă „privilegiul” să-i citesc eu contoarele de data asta. I le citesc cu acuratețe maximă. Citesc și ce nu e interesant pentru ea: seria și anul de fabricație ale ceasurilor, un fragment de articol din ziarul care umple cu vârf găleata de gunoi, îi citesc cu intonație din Aldous Huxley, îi traduc pe loc un articol despre evoluția omului din Science & Avenir. Ea se proptește în prag și nu schițează un pas. Îmi amintesc cu un rest de demnitate că, deschizându-i ușa, îmi păruse că se face mică-mică - eul meu se zbătea să se umfle puțin, de unde aer, însă?

Globalizare. Ce se întâmplă atunci când două branduri sunt (ajung să fie) produsele aceluiași concern și, pe piață, chipurile, își fac concurență? Trista armată de vânători de gadget-uri, docilă consumatoare de trend-uri, cum se orientează în acest caz? Îi compătimesc.

Clădirile vechi nu sunt moarte. Trecându-le pe sub zidurile apăsătoare, le pot simți răsuflarea. O duhoare obosită ce conține în ea, însumate, ultimele horcăieli ale celor care au pierit între pereții lor.

vineri, 3 decembrie 2010

un moț de scaiete

După niște ani, mă las convins să stau față-n față cu casa în care am copilărit; arătându-mi-se în starea asta - împuținată,  implorândă, întinzându-și coastele fracturate, negre, spre un cer  albastru, desfrunzit, placid -, simt deîndată cum mi se înșurubează lin în inimă, culminând cu insomnia hiperlucidă din următoarea noapte, trebuința urgentă, nerodnică, de a ști cine sunt, unde mă aflu.

Casa
Din ziua reîntâlnirii cu pereții gălbui pătați îmbolnăviți de atâta apă sunt iarăși mic cât un moț de scaiete și-mi vine să alerg cu picioarele mele subțiri alunec pe luciul fotografiei undeva musai să fie o intrare alerg caraghios „ca o fată” mi se spune pe aleea încadrată decorativ de cele două șiruri de cărămizi înfipte în muchie de la fântână până la treptele casei beau o cană de apă rece cu gust de mușchi de piatră și tot vreau să-mi amintesc cum mă cheamă cine mă cheamă seara la masă la lecții la culcare pe când eu încă stau ascuns cufundat în te miri ce căpiță de fân în jgheabul pentru adăpat vitele întins pe sub umbrelele cu miros amar ale brusturilor și nu răspund mai amân primei strigări a numelui meu pe care nu mi-l pot aduce aminte acum cu casa ruinată în ochii mei mari și uimiți în vocea mea nestatornică ce îndrugă prostii neascultate în timp ce aparatul fotografiază docil dar în silă îmi vine s-o mângâi ca să-i treacă și să se-nalțe mare la loc mare îmbrățișez cioturile mare ca atunci când trăsnea năpraznic afară și ea ne primea semeață sigură pe sine sau ca atunci când ne-am trezit că se aprinsese hornul ardea funinginea și nici nu mai rețin cine urla mai tare de spaimă eu sau soră mea probabil că eu sora căuta comorile ascunse la rădăcina copacilor din curte unde mângâie mâna mea tulpini viguroase cresc la loc din cioturi așadar se pare că eu urlam mai abitir pe vocea întâi să vină vecinii la foc păi unde ar fi urmat să dormim noi la noapte?

Luam foi aspre de hârtie și o desenam stăruitor, casa, canonizându-i trăsăturile, firea: numărul și proporția ferestrelor, șirul de coloane din față, capitelurile, stucatura (câtă se mai păstrase), felul cum îi tăcea în întuneric podul; de mic îi făceam schițe și cred că astfel am și învățat să o iubesc, să o zidesc în mine: schițând-o. În vis, nu m-am mutat niciodată de acolo.

Curtea
Întotdeauna m-au strivit blocurile noi ale orașelor, populația lor alienată, obrăznicită, dezechilibrată social de diluarea simțului proprietății. Însă de palatele burgheze din vechile centre urbane îmi lipesc privirea cu dragoste, le recunosc, îmi întorc capul, căutându-le orfeic peste umăr, să nu le scap din ochi, să nu le pierd, le percep în detaliu, le estimez, le asemăn cu umila mea casă de la țară - matca lor. Toate nasc din ea. Casa mea, care acum se grăbește să-și lase locul vid, a rămas o forma mentis. În tiparul ei am judecat ulterior toate lucrurile, locurile, chiar și oamenii.

miercuri, 1 decembrie 2010

Unirea cu sinele

Să mă reapropii de oameni, mă ispitește un gând. Bine, dar rămâne de lămurit când am fost eu, vreodată, aproape de ei?! Să mă apuc iarăși să-i caut, insistă gândul (nu știu dacă e același gând). Mai bine mi-aș redescoperi mai întâi câinele. Ar fi un bun început. Îmi regăsesc câinele, semi-sălbăticit de atâta neîngrijire, și-l hrănesc ca la carte pentru a-i face blana să lucească.

De ce am fi îndreptățiți să acuzăm un om că se preocupă în exces de el însuși - protestează partea tulburată narcisic din mine. Că se admiră (sau nu), că se introspectează obsesiv, că se place, că preferă să cultive cu drag și nerăbdare propria „companie”, în locul celei oferite în mod ipocrit de semenii săi. Cu ce ne-ar deranja pe noi, ceilalți, izolarea lui încântată de sine, autosuficiența lui? De unde revărsarea asta de ură (dispreț, zeflemea) asupra unui om care „păcătuiește” printr-o curiozitate meticuloasă față de el însuși? Din nesațul de socializare, de „contact” cu orice preț (colectivism, spirit gregar), de ce am prefera să sfârșim complet străini nouă înșine?

Mă amuză că va fi nevoie să mă mut. Mă excită dezrădăcinarea. Pentru prima oară, tentativa de a mă reinstala acasă mi-e ferm zădărnicită. Să-și mai fi pierdut orașul natal din sufocantul magnetism, din potențialul său notoriu de-a ucide orice încercare de zbor? Cred că de data asta, într-un târziu, mi-a ieșit! Orașul nu-și mai ridică îmbietoarele poale în cap. 
_____
„și era copil, pentru că mai credea încă în toate, în adevăr și în basme.” (A. Strindberg - Salonul roșu) Funcționar de stat, Falk face saltul în literatură („mă arunc în brațele literaturii!”) - scârbit de sistem, de birocrația coruptă, leneșă, supradimensionată, ostilă: „pentru că nu participam la râsete, am început să fiu privit cu neîncredere și să fiu provocat”. Cu Strindberg, nimerim în plin absurd. Un absurd, mda, mai îmblânzit, mai social-democrat, suedez. O șleahtă de boemi - nu atât de „abisali” ca semenii lor ruși din literatura lui Gogol sau a lui Dostoievski -, pașnici „revoluționari” cultural-amorezați pe care-i adună și-i încape neselectiv clubul Salonul roșu. Roman de cameră, de scenă; romanul unui dramaturg.
_____
Vecina calcă strâmb din nou. Se pregătește să primească. E într-o continuă foială, în cei câțiva metri pătrați pe care îi locuiește. Bubuie, moștenind călcătura tatălui: bum-bum-bum. Mereu aleargă prin casă, indiferent ce destinație are. Urinează des și cu un torent sănătos. Trage apa, nu uită.

Vecina se pișă cu spume, îmi dau seama după zgomotul apei în contact cu urina ce vine în jet gros. Urina cade grea în apa vasului de toaletă și produce clăbuci. Clăbucii dau gravitate sunetului.