joi, 30 aprilie 2009

În inima bărbaţilor

Mă bucur mult că am citit despre experimentul Nemira, este îndeajuns de motivant ca să scriu despre o carte amînată de cîteva săptămîni: În inima bărbaţilor, de Serge Hefez. Cartea mi-a fost recomandată de Eugen (mulţumesc), cînd mă pregăteam să particip la o discuţie provocatoare despre acele lucruri care împart lumea în masculin şi feminin şi ne fac pe noi să ştim că lumea e împărţită aşa şi să acţionăm pe baza acestei prezumţii. Bănuiesc că fiecare din noi are o părere, mai multe referitoare la femei şi bărbaţi, scopul exerciţiului a fost să punem toate argumentele în favoarea unuia din răspunsurile la: Ce e mai greu să fii, bărbat sau femeie? Nu e lipsit de sens să încercăm să ne lămurim, măcar pentru ideea că ne-am putea face viaţa mai uşoară :)

Serge Hefez, pe baze psihanalitice, este - cel puţin în cartea aceasta - optimist cu privire la identitatea de gen şi rol masculină şi la relaţiile dintre genuri. Suntem pe drumul cel bun, spune cartea, bărbaţii admit că au şi o parte feminină (pasivă, moale, emotivă, slabă etc.) renunţînd la deghizări repetate ale conflictului dintre aceasta şi interdicţia, modelată social, de a fi "ca o fată". De la bebeluşii îmbrăcaţi în bleu/roz pînă la conflictul conjugal în care una strigă exasperată către altul: Dar cine e bărbatul în casa asta?

Pînă la a arăta în ce fel schimbarea normelor de socializare face ca lumea noastră să înceapă să arate diferit de lumea bunicilor, Hefez face un istoric al probelor identitare masculine, arătînd că şi bărbaţii sunt dresaţi să încapă în cutiuţa de bărbat. Interdicţii serioase: să nu fii ca o fată, să nu fii homo, să nu fii slab, să nu fii molîu, să nu plîngi, să nu spui ce simţi, să nu simţi; şi întrebări-dorinţe-temeri pe măsură: oare nu cumva să fii pasiv, ca o fată, înseamnă să fii din nou în grija mamei, ferit de orice e greu? oare a fi pasivul nu înseamnă ca un altul să te invadeze pînă nu mai ştii cine eşti? iar a te întoarce acolo nu e, de fapt, autosuprimare?

Pentru a se apăra de asemenea nelinişti, bărbaţii aleg, dacă au de ales, să supravalorizeze caracteristicile instituite ca masculine: virilitatea, forţa, agresivitatea, puterea, în acelaşi timp fiind urmăriţi de teama că le pot pierde şi-atunci...şi-atunci ce-ar fi?

Spuneam că e optimistă cartea. asta şi pentru că, ocupîndu-se de schimbările în faţa cărora se găseşte bărbatul contemporan, susţine ideea că există viaţă după acest "şi-atunci ce-ar fi?". O viaţă în care bărbaţii şi femeile să se uite unii la alţii aşa cum sunt, nu prin ochelarii rolurilor tradiţionale, în care au curaj să se cerceteze pe ei înşişi. Ori asta da, mi se pare cu adevărat o provocare existenţială.

În fine, cartea o recomand oricui vrea să treacă de pragul stereotipurilor referitoare la celălalt gen, deşi sunt conştientă că a şti ce stă în spatele unui comportament nu anulează efectele lui negative (a cunoaşte reţeaua psi din spatele unui viol nu îl face să fie mai puţin viol)
Nu sunt sigură dacă sunt necesare lecturi anterioare în psihanaliză, fiindcă Serge Hefez are un stil agreabil, te prinde în poveste, fără să-şi transforme cartea într-o jucărie. E nevoie doar de atenţie la argumentaţia lui, care se strecoară printre rîndurile simpatice.

luni, 27 aprilie 2009

Miles Away - The Truth Is

Acum vreo trei nopţi (înainte de coşmarul acela în care un bătrân era ucis şi o dragoste cu accente nebuneşti devenea, ca urmare, imposibilă), m-am visat la concertul lor. Tocmai dădeau cep la Behind The Wheel - una din piesele pe care, mă confesez, o pot cânta întocmai originalului, în cap!, fără a omite nici cel mai mărunt suneţel, nici backing vocal-ul executat sexxxsssi de M.L. Gore. În vis, era cântat un remix la BTW, care avea în deschidere o broderie barocă de clape (identificabilă, de altfel, şi-n original). Şi, foarte repede, noi, din public, "ghicisem" ce ni se bucătărea.

Da, Depeche Mode a reuşit din nou sound-ul profund corupt cu care ne-a gratificat, mai ales de la impecabilul Violator încoace! Amestecul excepţional proporţionat între demonic (bemolic?) şi dubios, căzut-angelic (mereu m-am întrebat, şi o să mă mai chestionez încă: cumpănind între Dave şi Martin L., who's who, care-i îngerul şi care-i demonul trupei?). După cum am tras şi eu cu urechea, pe unde am putut..., Sounds Of The Universe este o punte cu puternice opţiuni electro între munca lor din anii '80 şi reuşitele absolute (puţin înainte, dar şi după dezintoxicarea lui Dave - 1996 - şi câştigul în tonalităţi grave obţinut de vocea lui), de maturitate: Sounds Of Faith And Devotion, Ultra, Exciter şi Playing The Angel. Dl. "inginer" Fletcher şi producătorii par a fi reuşit recuperarea unor efecte sintetice pe care le credeam uitate şi revolute: de pildă, sunetul acela "lichid", ca de curent electric îmblânzit cu biciul şi pus să cânte. Dar şi un surprinzător, bine temperat electro-funk - rezultă atât din tempo, din beat, cât şi din armoniile de chitară. Dintre producătorii faimoşi de track-uri techno, cel care s-a alipit bine, în memoria mea, de acest tip de efect synth este germanul Sven Väth.

Îi regăsim anul acesta pe cei trei britanici bine înfipţi - stăpâni pe ce ştiu face de aproape treizeci de ani - în tradiţia lor sonoră dark-synthpop, electro-gothic. Nesfârşite overdrive-uri tânguitoare, şi în falset, de chitară (Come Back) şi acel liquid electro deja pomenit însoţesc, în numeroase rânduri, partea rezervată lui David Gahan, cântarea propriu-zisă. Delicatul Gore şi-a reţinut numai pentru plăcerea dumnealui sensibila Jezebel, unde face proba calităţilor sale componistice şi vocale cu asupra de măsură - de câteva albume încoace, balada lui Martin e un obicei. Dragele lui (şi-ale mele) crescendo-uri şi vibrato-uri întunecat-romantice, ce se sparg într-o clipită în rostuiri melancolice, nimic excesiv patetic, însă. Bucata halucinantă alocată clapelor în Jezebel evocă coloana sonoră a unui noir franţuzesc din anii '60 (aşa îmi place mie să îmi închipui) - vezi şi I Want You Now de pe Music For The Masses a aceluiaşi, dar şi Behid The...

Ăă, da, cred că Dave e ţiganul trupei, lăutarul, el, cu vitalitatea lui, cu forma lui de zile mari şi vocea cosmică. Iar Martin - gingaşul perfecţionist, inhibat şi exhibiţionist în aceeaşi măsură, măcinat de melodice atacuri de panică. Interpretarea efeminată, lirică, a lui Gore străluceşte mai cu seamă în contrabalans cu cea infernală a lui Gahan, dublând-o în mod revelator pe a acestuia. Susţinând-o bine din spate, îndulcind-o. Amândouă, puse laolaltă, căpătând proporţiile unui cor antic! Hm, adesea, în Gore pare că ţipă frumos un veşnic infans (Wiki spune: "L'infans, terme de Sándor Ferenczi, désigne l'enfant qui n'a pas encore acquis le langage"). Cu cei doi, atât de compatibili pe scenă, nu ştii niciodată care pe care salvează sau duce în păcat (mă cutremur mereu la The Sinner In Me - progenitura asta cvasi-prodigyescă de pe Playing The Angel!). Muzica lor pare când o cădere din lume, dar numai până la gurile Iadului - acolo unde îşi târăsc paşii, în neostoită tortură sufletească, îndrăgostiţii trădaţi; când o înălţare, dar numai până la o altitudine care să permită o zgârcită privire în fugă asupra Paradisului.

Ciocnirea conflictelor

Am participat mai anul trecut, cu mari of-uri şi mutre, la un curs de rezolvarea conflictelor. A fost, probabil, cel mai sec, mai arid, mai inutil şi mai penibil curs de psihologie la care am fost vreodată. Pentru mine, lucrurile astea, scenarii de intervenţie în ceea ce este spontan şi ceea ce constituie intimitatea (chiar conflictuală) a unor persoane, sunt faţa poleită care nu rezolvă nimic (poate doar să susţină orgoliile psi)

Bun, dar nu despre asta scriam :) Tocmai am citit în Dilema veche tema numărului - despre conflicte. La interviu cu domnul Ciumăgeanu m-am oprit: enough is enough, ca să fiu în acelaşi ton cool englezit. Dar pînă acolo, vorbind de conflictul in online, am observat ceva: cei care scriu, cu o excepţie, nu au răbdarea, poate nici motivele să treacă de un nivel de suprafaţă, descriptiv, ajutaţi de categorizare şi stereotipuri. Nu că lumea virtuală i-ar ajuta în vreun fel să dorească să analizeze mai adînc... însă eu cred că s-au cam grăbit să pună diagnostic înainte de a cerceta.

Eu una cred ca putem afla lucruri noi despre oameni urmărind felul în care construiesc relaţii cînd nu sunt faţă în faţă, cînd trebuie să se ajute de alte repere decît cele tradiţionale, cînd în fine, trebuie să construiască ceea ce, în offline, văd cu ochii şi aud cu urechile. Este mai greu să stabileşti relaţii via internet, dar multe pot fi autentice (întrebaţi bloggerii). Revoluţia se face cu uşurinţă pe internet, dar există locuri în geografia virtuală unde angajamentul este mai mare decît în viaţa reală, unde implicarea duce la rezultate de care să se poată bucura orice trecător, pînă şi cel care trece ca să conteste.

De asemenea, faptul că cineva este sau nu este anonim nu se judecă după publicarea sau ascunderea numelui. Eul digital e compus diferit, probabil mai greu de surprins, etichetat, pus la cutiuţă şi strigat cînd îi vine rîndul la cuvînt. Dar asta nu înseamnă că nu există sau că e de dispreţuit.

De fapt, posibil că virtualul, fiind incontrolabil, să ne sperie în aşa hal încît să construim poveşti - cele mai multe negative, unele apocaliptice - ca să avem iluzia controlului. Dacă lumea din afara ecranului poate, mai bine sau mai rău, să fie controlată, prin ce am exersat pînă acum, virtualul este o oroare: toată lumea se ceartă cu toată lumea, nu ştim cine pe cine iubeşte (nu am auzit de căsătorii virtuale), nu avem dovadă, nici garanţie, nu ştim unde începe şi unde se termină spaţiul, care sunt limitele timpului, există o istorie, există grupuri, cum sunt ele, cum arată istoria...cîte şi mai cîte.

Pentru mine, ar fi fost o cauză mai bună (că tot se menţiona într-un articol) ca măcar unul din semnatarii articolelor să se întrebe cine sunt acei care formează lumea virtuală, în loc să afirme ce este lumea virtuală, scuturîndu-se - "vai, cît e de dizgraţios în virtuaaal".

În mod straniu, acest spaţiu detestat ar fi trebuit să fie raiul intelectual, imperiul cuvîntului, al textului care se autoperpetuează; seducător, nu?

duminică, 26 aprilie 2009

Ce aţi făcut de cutremur?

”Cutremurul care a speriat România” titrează presa idioată online. Ba, s-avem pardon, eu am aflat de el la ştirile nopţii şi, orişicât, nu mă poate speria retroactiv un cutremur pe care nu l-am simţit, şi care, cum ar veni, nu mi se adresează personal! Pe de altă parte, România nu este numai Bucureştiul şi Vrancea. România este o ţară întreagă, patruzeci şi ceva de judeţe, cine le mai ştie numărul şi, de fapt, cui îi pasă? Eu cred în regiuni. Ele cred în mine?

Adevărata ştire mi se pare aceea că directorul general al Institutului Naţional de Fizică a Pământului se numeşte Gheorghe Mărmureanu... El le urmează în funcţie lui Septimiu Lavă, Sandei Tectonescu şi ilustrului Norocel Ruineanu - Falie.

sâmbătă, 25 aprilie 2009

Znoaptea - A Nightmare...

Viena, 2008
A fost o vreme, în cursul petrecerii mele pe pământ, când noaptea nu se despărţea, de la o anumită oră, de ziuă, ci ele se împreunau şi zămisleau un plod nevricos, lungan şi tare mâhnit, căruia i se spunea znoapte. Coşmarurile covârşitoare ale znopţii mă căleau bine pentru visele cu ochii deschişi din timpul zilei.

Nemişcarea îngreuiată a după-amiezii, la orele 5 şi jumătate. Câţiva cetăţeni, părând fără căpătâi, agăţaţi, cu surâsuri mulţumite, de mesele singurelor terase posibile ce stau alungite pe strada principală. Înaintez, cerând îngăduinţă pentru fiecare pas făcut. Am uitat cum e să-mi caut chipul, ţinuta, cu un amestec de îndoială şi vanitate, în vitrinele doldora cu chinezării.

Mai ţin minte, vag, cum e atunci când noaptea nu are timpul de partea sa. Când setea de celălalt nu are ocauă de măsură, nu stabileşte rendez-vous după ceas, pentru că pare permanentă şi cu neputinţă de minţit. Când ea se agaţă de tine să mai zăboveşti şi tu, înnebunit de somn şi de satisfacţia de a fi într-o asemenea măsură râvnit, îi deturnezi oferta (ştii cum: indecis şi totuşi atotputernic asupra lui mâine).

În vitrine nu e nimic, dar am văzut cum dorul capătă dintr-o dată relief patologic în sufletul celor rămaşi nevizitaţi de dânsul. Şi cum lectura nu mai oferă nici o evaziune, cu excepţia cărţilor de factură borgesiană, cărţile... livreşti - singura cale pentru a izbuti să te castrezi psihic, înlocuind vocaţia amorului cu tot mai înceata poftă de a cunoaşte. Cărţile făcute din alte cărţi. Iar de se întâmplă să dai peste autori pentru care sexul a fost un prilej de veşnic refuz, o brumă de tihnă ţi-e asigurată. Asta, ca să nu le arunci în foc pe toate - ca inutile.

Dorul merge să se joace cu znoaptea, plodul de sex incert al zilei nu cu totul stinsă în negură. Jocul lor favorit e să-şi împletească trupurile prelungi, firave, dar foarte elastice într-unul singur. Este un ritual uscat, tăcut, însoţit doar de uşoare foşnete. Către dimineaţă, nepunând o clipă geană pe geană, cei doi coboară ameţiţi, cu capetele pline de cucuie cum s-au izbit de stele.

Asist neputincios cum revin la superstiţiozitatea epuizantă din copilărie. Trei paşi şi mi se împlineşte. Închid ochii de trei ori şi, când îi deschid a treia oară, e acolo. Apoi, de trei ori trei, de şase ori trei. Dacă trei zile la rând mă trezesc pe partea stângă, ea... Uite, dacă mai aştept încă... ea... Da, a apus soarele, acum pot să...

Coşmarul dulce al fiecărei nopţi mă pregăteşte să trăiesc visul insuportabil al fiecărei zile. Când oglinda trebuie să-mi susţină obrazul tras, descompus de îngrijorare, ochii tulburaţi de cronometrarea bestială şi de strădania zadarnică de a nu da cronometrării nici o semnificaţie şi nu s-a făcut încă nici un bec care să mă mintă că nu, ceea ce văd nu e sufletul meu fărâmiţat, ci... Ce?

dincolo

Femeia aceasta
Are pe cineva în baie.

Vorbeşte cu mine,
Mă iubeşte sincer,
Dar cineva se tot foieşte în sufletul ei,
Dincolo de mine.
Îi citesc în ochi,
În păr,
În linia vieţii din palmă
Că această casă n-are decît o singură intrare,
Că-mi ascunde pe cineva în baie.

Sau, mă rog, în casa vecină,
Sau într-o altă casă,
Undeva pe stradă,
Într-un alt oraş sau într-o pădure,
Ori pe fundul mării.

Cineva stă ascuns acolo,
Pîndindu-mi gîndurile,
Ascultînd sentimentele mele eterne
Cu ochii pe ceas.

Marin SORESCU - TUŞIŢI, 1970, ED. "SCRISUL ROMÂNESC", Craiova

miercuri, 22 aprilie 2009

Perpendicularis densiflora

Eu nu am a mă îngrijora, ca autoriul articolului România, invadată de 'droguri legale'!, de proliferarea comerţului l e g a l cu tot soiul de ierburi slab hahalucinogene (mai frumos spus: psihoactive). Mie îmi vine să râd, din mai multe motive (dar râd şi fără motiv, dacă am poftă). Unul ar fi râsul pe seama acestor idioţei cu studii „superioare", sătui de a fi ei înşişi şi tare supăraţi pe sistemul lor nervos central şi periferic, care cred că fumând buruieni „neomologate", ieftine, le sporeşte spaţiul vital şi li se întind amarnic circumvoluţiunile. Altul ar fi că, prin nu ştiu ce ridicolă minune, grosul magazinelor (weed-shops) pentru cunoscătorii mai strânşi la pungă se află în estul ţării, după cum se poate vedea mai jos. Epicentrul naţional al veseliei de două ore, al euforiei second hand, şi al afrodiziei cu termen limitat, trase în plămâni şi eliminate, puţin mai târziu, la secţia de dezintoxicare, a fost localizat la Iaşi:

Iaşi - 11, Bacău - 6, Botoşani - 2, Galaţi - 2, Suceava - 1, Piatra Neamţ - 1, Vaslui - 1, Râmnicu-Vâlcea - 1, Braşov - 1.

Nu mă amăgesc, probabil că în restul teritoriului mioritic traficul cu naivitatea unora se petrece la colţul străzii (la negru) şi are o mai mare, necontrolată şi nedorită amploare.

marți, 21 aprilie 2009

Hm

Mai mult decît să mă întorc în Iaşi (unde mă bucur totuşi că mă întorc), aş vrea să merg înapoi în casa aceea ireală, din alt secol şi altă lume, în locul şi timpul pe care le-am simţit ale mele - să fiu acasă într-un loc văzut pentru prima oară. E un bine care mă urmăreşte şi nu se lasă pedepsit.

duminică, 19 aprilie 2009

5 minute

La început făceam ochii mari a neîncredere (iar în spate ochii mici a invidie) cînd auzeam pe cîte cineva: Aah, păi 5 minute îmi trebuie, şi-ţi spun eu cum e omul din faţa mea. Imediat îmi dau seama... Marea descoperire a fost, pentru mine, că nu se poate aşa ceva, that they were bluffing. Fiecare pas ales din sutele posibili în a şti ceva despre cineva mă duce către mai mari necunoştinţe plus o teamă care sufocă; firesc, mai bine e să-şi găsească fiecare iluzia cea mai confortabilă din care să spună ceva despre altcineva-ul din faţa lui (sau despre cineva-ul el însuşi). De aceea, în ultima vreme este paralizant pentru mine să scriu despre oameni. Mi-e teamă de greşeală, de ridicol, de cuvinte nepotrivite (îmi vreau iluzia înapoi)

vineri, 17 aprilie 2009

Râsul ei, uitarea mea

Cuvânt înainte. Voi scrie despre Milan KUNDERA. Cartea râsului şi a uitării. Încerc, cum ar veni, imposibilul. Aştept exigenţă...

Iubeşte cineva fără umbre? Umbre, nori, pete. Nu am putut nicicând iubi fără umbre. Dar, spre deosebire de ceea ce li se întâmplă altor suferinzi, spaimele mele s-au îndreptat mereu către trecut. Eu nu izbutesc defel să îngrop trecutul, câtă vreme alţii/altele vor, din contră, să şi-l resusciteze. Nu trecutul meu - aşa credeam. Însă despre al meu e vorba, oricât m-aş ascunde. Oarece, din cele întâmplate mie în zorii vieţii, nu-mi dă nici o tihnă în iubire. Răsfățul unei binecuvântate tihne. Să-mi tihnească! Să mă pot, în sfârşit, bucura...

Prima oară când am ascultat-o cu adevărat râzând, mă aflam într-o încăpere dedicată conferinţelor, fixam preocupat imperfecţiunile duşumelelor, vorbindu-i ca un orb. Le-am şi reţinut, cu acest prilej, imperfecţiunile, pe toate..., le făcusem harta. Nu a trecut mult timp de atunci. Era un râs sănătos, cum e îndeobşte numit hohotul rotund, adânc, spontan şi curat. Spusesem eu ceva realmente amuzant, într-un scurt moment de inspiraţie şi degajare. A mai râs de atunci, deschisesem cutia Pandorei râsului. Izbăvitor! Al doilea hohot pe care îl reţin bine, mult prea bine pentru liniştea mea, în toată splendoarea notelor lui, a tonalităţii lui împlinite, nu-mi era adresat. Era adresat uitării... Şi recompunerii unei singurătăţi glaciale.

Recenzentului (de ocazie, cum sunt eu şi) puţintel mai comod, Kundera îi întinde cu bunăvoinţă o mână de ajutor, pe la p. 193: Cartea râsului şi a uitării ”este un roman despre Tamina” (până la urmă, nucleul care impune mişcarea de revoluţie a variaţiunilor - după model beethovenian - care plăsmuiesc cartea). Când ea iese din scenă, în urma primei intrări, totul devine un roman ”pentru” Tamina. Ar fi simplu dacă ar fi (numai) asta. Ar mai putea fi aceasta încă o apropiere a scriitorului ceh de miezul obsesiei sale, de sorginte camusiană: alungarea din lume (ba chiar din propria viaţă) a individului care se încăpăţânează să-şi păstreze autenticitatea, care refuză să se falsifice. Isprăvind cartea, cititorul îşi dă repede seama că orice răspuns, mai înainte aproape sesizabil, acum îi scapă.

Rămasă singură, văduvă, refugiată într-un oraş din Occident, Tamina nu are altă grijă (nici altă pricepere, altă modalitate, de a-şi trăi şi istovi necesarul doliu) decât să-şi ”recupereze” trecutul, cei 11 ani petrecuţi împreună cu iubirea vieţii sale - soţul său. Dar trecutul se încăpăţâna să pălească, pe zi ce trecea, în ciuda istovitoarelor exerciţii de memorie. Se dilua, o minţea, devenea diform. Tamina era şi o bună ascultătoare, un umăr bun de udat cu lacrimi sau cu simple confesiuni de pahar. Asta o făcea nespus de populară: toţi iubim cu precădere fiinţele care nu ţin neapărat să spună câte ceva despre ele însele. Care nu replică niciodată cu acel ”la fel mi s-a întâmplat şi mie, eu...”. Ci se resemnează a ne accepta ca unici ”ocupanţi” ai urechilor lor răbdătoare. Tamina îşi apăra cu o convingere aproape mistică fidelitatea (de fapt, o nostalgie răscolitoare), nu se putea dărui nici unui alt bărbat, nu devenea lubrică sub nici o altă atingere. Nu din principiu: se îngrijora că, odată mort, deci lipsit de apărare, el, soţul, ar putea avea de suferit, ştiind-o în braţele altcuiva (”Căci acum, după moarte, soţul ei n-o mai avea pe această lume decât pe ea şi numai pe ea!”). Este unul dintre cele mai sinistre şi mai dureroase gesturi de credinţă conjugală întâlnite de mine în literatură.

Cât timp trăia, soţul Taminei o rugase să ţină un soi de cronică a vieţii lor laolaltă, o existenţă nu lipsită de clipe mai puţin şarmante, de conflicte, plictis. Nici de înalte clipe de inefabilă armonie, printre care se numără şi cele (neconsemnate în jurnale) petrecute în duhul complet străin al odăii lor de pribegi prin ţinutul Alpilor austrieci. Caietele intime rămăseseră acasă la mama soţului, în Cehia sovietizată (ţara fără memorie), într-un sertar bine ferecat. Vitalitatea Taminei se ofileşte, gradual, odată cu intensificarea dorinţei şi a pustiitoarelor sale sforţări de a reintra în posesia manuscriselor - nu deţine o altă relicvă care să ateste ceea ce a fost; urmăreşte a se servi de ele în deşarta muncă de restaurare - eternă liturghie, dedicată scurtei vieţuiri cu bărbatul pierdut. Cu atât mai desperată corvoada cu cât nu poezia zilelor împreună o revendica biata suferindă, ci însuşi trupul trecutului dispărut, mort, înmormântat. În speranţa că, apoi, îşi va putea duce mai departe traiul. În absenţa amintirilor concrete, imaginându-şi temătoare şi că acele însemnări ar putea cădea sub profanator ochi străin, femeia simte că, efectiv, se dezintegrează - condamnată la un prezent de natură a o alerga doar către moarte.

”Absolutul iubirii este în realitate dorinţa de identitate absolută: femeia trebuie să înoate la fel de încet ca noi, să nu aibă un trecut ce-i aparţine doar ei, de care-şi poate aminti cu bucurie.”

Romanul lui Kundera este şi o carte a tentativei de descărnare, de examinare prin puternice şi nemiloase lentile, de conştientizare până la caraghioslâc a iubirii trupeşti. Un eseu al devoalării ridicolului unor mişcări mecanice, a unor automatisme "narcotizante"; orgasmul sportiv contemporan, dansul cretin care, neacompaniat de iubire, nu poate fi numit decât sex. Încercarea mizeră de îmblânzire a trupului prin sex, de ”îmbogăţire” a vieţii prin perversiune. Demersul aprig al amantelor de a-şi asuma, retrăi, trecutul şi, de cealaltă parte, cel al amanţilor de a li-l nega, mai mult!, de a-l destrăma prin repetate şi anxioase contestări. Râsul provocat actanţilor înşişi (în decursul scurtelor minute de luciditate) de aceste posturi omeneşti degradante. Nuditatea, în paginile lui Kundera, are, ades, ceva chirurgical, şi ceva din goliciunea lipsită de orice expresivitate sexuală a evreilor încolonaţi către camerele de gazare. În schimb, aflăm, iubirea inimii "nu poate fi ridicolă. Iubirea nu are nimic în comun cu râsul."

Mă voi opri aici, pentru a lăsa fiecărui lector şansa descoperirii. Tamina, în căutarea timpului pierdut, va regresa până la presupus-idilica vârstă a copilăriei. Se va vedea, însă, că posesivitatea şi violul tandru nu-i sunt străine nici acestei vârste.

Toate acestea, pe fondul sistemului totalitar comunist - duşman aprig al istoriei, al individualităţii, al identităţii. Totalitarismul care, nu doar că schimbă nişte nume de străzi şi ridică, peste noapte, monumente închinate unor criminali, ci modifică şi destine, sufocă speranţe. Batjocoreşte idealuri, maturizează forţat (uneori, pe merit) firile naive - grăbindu-le spre moarte cu fabrica lui inepuizabilă de lozinci progresiste.

Mă întorc la mine. E atât de uşor să cazi în derizoriu. Doliul pentru un suflet uitat (sau lăsat intenţionat) în urmă. Refuzul doliului poate cădea, el însuşi, în propriul derizoriu. Încăpăţânarea de a împietri ori de a părea împietrit, autodefensiv - cică, în ochii Celuilalt. ”Proiectul personal” de a trece drept un ins ”tare ca piatra”, oţelit, călit. Clădit dintr-un impenetrabil aliaj. Ruşinea vulnerabilităţii, dezumanizarea purtată de această ruşine. Ne e, oare, mai apropiată nostalgia stării de semiom, de sclav al progresului, de cyborg, decât cea a paradisului inocenţei pierdute? Ispitit şi abandonat în deplin vacuum de cartea acestui demon al scrisului fără mizericordie, care este Milan Kundera, pe urmă - în misterioasă compensaţie -, într-un nesperat dis-de-dimineaţă, brusc mântuit de simple, spontan rostite şi mângâietoare cuvinte calde - eu, unul, am simţit nevoia să mă rog. Fără grai. Bucuria de a-mi fi fost restabilite contururile a prins a se ruga singură.

Cartea râsului şi a uitării - Milan KUNDERA

Inima lui Jan era cuprinsă de o imensă nostalgie şi simţea nevoia întoarcerii în trecut. În trecut, la acest băiat de altădată. În trecut, spre obârşiile omului, spre obârşiile proprii, spre obârşiile iubirii. Dorea dorinţa. Dorea bătăile de inimă. Dorea să stea culcat lângă Chloe şi să nu ştie ce-i dragostea carnală. Să nu ştie ce-i voluptatea. Să se transforme şi să nu mai fie nimic altceva decât o excitare, nimic altceva decât o misterioasă, neînţeleasă şi miraculoasă tulburare masculină în faţa trupului femeiesc. Şi spuse tare:
- Daphnis!

Imposibila plecare

Se face că-s în gara care trebuie, iar biroul de informaţii are zeci de membri: toţi pasagerii care aşteaptă fremătând pe peroane. Trenul, singurul cu care mai pot ajunge undeva, este programat nu cu mult după miezul nopţii. Asta îi dă ceva din consistenţa unei vedenii. Subit, zeci de voci îmi şoptesc sau mă anunţă cu voce tare, fără chiar să întreb, că trenul ultimei mele nădejdi nu pleacă în, ci vine din direcţia în care voiam să mă pierd.

joi, 16 aprilie 2009

Tăcere

Mă născusem. Nu eram singur. În acelaşi timp, mi se născuse şi frica de moarte.

M-am născut, am deschis ochii, am deschis urechile, am respirat. Ba nu, înainte să respir, am auzit primele râsete. Şi-atunci, mi s-a făcut frică. Aşa am uitat să respir. Inspir oftând, contrar învăţăturii lecţiilor de yoga pe care nu le-am frecventat niciodată. Expir franjurat, pe apucate, ocolindu-mi în felul ăsta, cred eu, gândurile livide. Tremur, cotropit de panică, încolţit de miile de tăceri din jur.

Azi am încercat să vorbesc şi am rostit doar prostii. Glumele mi s-au coclit în jurul limbii, aşteptarea m-a prefăcut într-o mică bestie înfricoşată. Mică, mică de tot. Diavolul a luat, probabil, lumea în stăpânirea sa râzând. Îi aud hohotul în fiecare hohot iscat la mai mult de trei metri de mine. În spatele meu. Fiecare cascadă de râs a unui „altul” suficient de depărtat de mine mă chirceşte, mă micşorează. Numai urletele acelui părinte mai puteau avea acest devastator efect asupră-mi.

Am citit, în câteva ore, peste 150 de pagini scrijelite cu lama, în câteva ore!, numai pentru a nu fi nevoit să scriu cuvintele astea. Nu a funcţionat.

Un râs trivial e uşor de expediat. Dispreţul pentru sforţarea aceea sonoră, pentru strădania detestabilă a cuiva de a capta atenţia şi bunăvoinţa, de a-şi afişa indecent o putere închipuită, îţi instalează deîndată pe chip o binefăcătoare grimasă a respingerii. Dar când hahahaul capătă culoare în obraji şi devine un rumen şi din rărunchi hăhăhă, ştim că totul e pierdut. Că nu suntem unici, de neînlocuit. Iar în suflet numai tu ştii ce e.

Diavolul îşi râde prada, haha, ce calambur căznit produci! El intră cu un fâs pe gura căscată a prostire voluntară şi conferă acustică unui hohot ce ar fi avut, în alte împrejurări, o soartă anonimă. În sufletul tău, zdrenţe.

miercuri, 15 aprilie 2009

Smerenie vs prostească admiraţie

O să dau două exemple, bucăţi puse de mine în ne-voită oglindă (nedreaptă oglindă!), luate din Dilema veche, pomenită deja în postarea precedentă. Unul ce re-prezintă un intelectual vast-inteligent, dar mai ales cu minte deschisă (nu inteligent degeaba), un teolog lipsit de închistare dogmatică - face un frumos elogiu Fragmentului. Altul, de altă factură: de la rubrica de poante, care trădează infantilism, afişare grosolană a aroganţei, părtinire indigestă, lipsă de măsură.

"Nihilistă, raţionalistă sau dedicată absurdului, filozofia 'modernă' se reazemă pe soclul melancolic al fragmentului. Pascal, Kirkegaard, Nietzsche, Cioran, Camus, Alain (şi mulţi alţii) au fost adversari conştienţi ai voinţei hegeliene de a topi lumea în scheme pretins exhaustive. Toţi simţeau că fragmentul rămâne cel mai avansat instrument al cunoaşterii. Aveau dreptate. Banchetul platonic e frugal. Poemele mitice şi tratatele mistice sau alchimice din afara Occidentului n-au fost niciodată dogmatice. Evangheliile s-au difuzat parţial, într-un cadru de ghirlande apocrife. Ideile Antichităţii au supravieţuit antologic.(...)
Prefer linia întreruptă a gândirii pulsatile, aforismul, eseul, ba chiar şi eşecul, întrucât el omagiază cel mai subtil spiritul aristocratic." (Teodor Baconsky)

***

"Deschid blogul luciatei, cel mai inteligent, mai adecvat în comentarii (chiar aşa!, n.m) şi mai decent blog despre cărţi din România (no shit?, n.m.), şi ce văd?" (Simona Sora) Nu are sens să redau restul intervenţiei - lipsită de un minim umor, care ar fi fost impus de "tradiţia" rubricii. Am, însă, o importantă remarcă de făcut. "Companioana" mea, Hiacint (de fapt, binevoitoarea şi răbdătoarea mea gazdă pe acest blog), se va simţi stânjenită de proastele vorbe ce urmează, dar, poate, le va aprecia mai târziu: dacă am lua la socoată numai recenziile dumisale de pe site-ul bookblog.ro (Mihaela Butnaru), şi tot "hârjoneala" căutat infantilă al luciei t iese extrem de şifonată din această neasumată confruntare. Textuleţele acelea, care nu depăşeau ca nivel intelectualo-cronicăresc "stilul eseistic" al unor compuneri de liceu, clasele IX - X...

Mai zic doar atât (pentru că munca Mihaelei şi a celorlalţi bookeri grăieşte singură; pare-se, totuşi, că unora ca S.S. nu le sare în ochi - mergeţi şi vedeţi, cei care nu aveţi cunoştinţă): vorbele amabile adresate M.B. de-a lungul timpului de tot soiul de celebrităţi de diverse talii au sfârşit prin a mă înăcri, nu altfel simţea şi "companioana" (dar din alte raţiuni). De ce m-au înăcrit: nu din veninoasă invidie, ci pentru gratuitatea lor, pentru orbirea şi muţenia care urmau apoi, venind dinspre aceleaşi "celebrităţi". Ce sens are să lauzi câtă vreme nu faci ceva pentru a promova ce lauzi? Şi am nişte întrebări, mai cu seamă retorice, cu care vreau să închei, lăsând deschisă, însă, discuţia: cui îi este frică de scrisul serios, în presa on paper, cine se teme să tipărească o cronicăreasă ca M.B. ("oficial", neprofesionistă, dar...contează?) într-o revistă de prestigiu? În ciuda aprecierilor îndreptăţite pe care le-am citit pe acest blog şi pe altele, la adresa M.B., de ce a fost preferată în mai multe rânduri LT, în paginile atâtor publicaţii, în defavoarea gazdei mele sau a (aproape) oricărui coleg de-al ei de pe bookblog (uite, pentru un plus de obiectivitate: de ce să nu fi fost solicitate textele scrise de white noise sau de foarte... caligraful alexandru - mult mai solide)?

Création et Internet

Legea franceză Création et Internet - un recent ”copil drag” al preşedintelui Sarkozy - NU a fost adoptată, aşa cum un 3,14 dilematic s-a pripit să proclame. Joi, 9 aprilie 2009, actul normativ respectiv a fost respins de Camera deputaţilor, prin votul majoritar contra al socialiştilor (!), dar şi graţie unui foarte slab interes (destul de bine întemeiat) al deputaţilor din UMP (absenteism, poliţe de plătit preşedinţiei, stilului tot mai antipatizat al lui N. Sarkozy de a-şi pune colegii, din majoritatea care l-a şi generat, în faţa faptului împlinit).

Legea în cauză îşi propunea să combată descărcările ilegale de pe internet (de comun acord numita piraterie) şi să protejeze astfel drepturile de autor. Le Monde de sâmbătă, 11 aprilie, susţine, onest, că dezbaterile iscate încă din faza de proiect a legii, între internauţii febrili şi autorităţile grijulii cu impunerea regulilor pe www, au cam demonstrat că, tehnic şi juridic, textul ar fi fost aproape inaplicabil - în forma actuală, cel puţin. ”Proiectul guvernului s-a arătat gata depăşit înainte chiar de a fi fost supus votului” - notează cotidianul pomenit - ”juridic şi tehnic, incert, în întârziere în raport cu „lumea nouă„ a unei culturi pe cale a se naşte.” Ba, mai mult, nu sunt omise nici potenţialele neconcordanţe cu dreptul european.

Până una-alta, adepţii neintervenţionismului în lumea virtuală jubilează. Ei considerau legea ca fiind o tentativă de a prezerva interesele corporatiste ale câtorva industrii ”out of date”. Reprezentanţii ”autorilor”, de cealaltă parte, se îngrijorează privitor la ”degradarea majoră a veniturilor lor, survenită în ultimii 5 ani”.

Cât despre mine, îmi pare cel puţin la fel de cutremurătoare şi de debatable problema stocării şi utilizării fără permisiunea noastră a datelor (a se citi tema din ultima Dilemă veche) personale, introduse pe diverse site-uri (cel mai grav, în adresele de mail!). Cum scrie Cristina Foarfă: "urmele noastre online". Doar că domnia sa afirmă că "ne expunem singuri şi ne place asta". Sincer, nu identific nici un dram de plăcere, nici măcar una perversă, în a-mi şti fotografiile personale colate pentru youtube, de un terţ, fără a prinde chiar de veste.

marți, 14 aprilie 2009

Amoruri în alb-negru. La confusion nourrit le fantasme

Socoată. Aceste trei-patru ore zilnice în care, presupun eu, fac ce-mi doresc. Trei înmulţit cu cinci (zile lucrătoare). Rezultatul înmulţit cu cincizeci şi doi. Din care scădem concediul. Viaţa mea an de an. Asta, atunci când duminica despărţirilor nu se face, dintr-o dată, luni.

De câte repetiţii aş mai avea nevoie pentru a concepe că viaţa este ceea ce mi se întâmplă acum?! Nu-mi mai am la îndemână acel cândvoifimare...

Gândul la casa noastră, la salonul acela larg, bun pentru reflecţiune şi muzică - zidit deocamdată doar în imaginaţie. La dormitorul nostru, tapiţat cu umbre mămoase. La biblioteca cea înmiresmată cu pulbere de cărţi în descompunere.

A fost odată o dimineaţă în care m-am trezit, împărat, scoborând dintr-o caleaşcă pufăindă. Împărăteasa mă ţinea, caldă, în divanul mâinii sale. Când în stânga, când în dreapta. Fiind ziua frumoasă, am poruncit să se dea liber servitorilor şi am purces la o plimbare pe jos, printre supuşii şi clădirile cărora le eram perfect străini. Era gustos caldarâmul, mestecat fără pâine. Era înspăimântător să mă surprind respirând cu dificultate, printre gene, măreţia celor văzute.

Nu aveţi idee ce bine se descurcă o împărătiţă în calitate de chelar al Curţii - redusă la ea însăşi plus suveranul - şi de primă-ceainicăreasă! Cheile klingen-klingen la cingătoare, ceaiul poate fi servit, picior peste picior, cu ciorapii lucind, noi, de ameţeau pulpele îmbrăţişându-se cu dânşii. Nimeni acasă, bătrânii aleseseră fie să moară, fie să petreacă învierea la ţară. Am băut apă mai întâi şi abia apoi am dat cheile spre înghiţire, pentru posteritate, cutiei poştale. Nu mişcă nimeni! Prizonieri în puţul scărilor, privind doar în sus, către singurul lucru în schimbare: peticul de cer.

Nu am cui imputa chipul (chinul?) meu neinspirat, mal fait. Înăuntru, găzduiesc, totuşi, o persoană nemaipomenită, un prieten drag, un mic înţelept, bântuit mai mereu de aproape reconfortante îndoieli.

Mă prăbuşisem cu tot cu pat în înaltul tavanului - vederea nu se putea întâlni cu înălţimea lui fără să sufere de inoportun vertij. Înălţimea sa nu se putea întâlni cu... întâlnirea înălţimii sale cu... nu era cu putinţă, cu suferinţă, cu dependinţă. Cu tot cu pat. Mă agăţasem de candelabrul înflorit de jos în sus în ciorchini de becuri economice. Simţeam în continuu apăsarea aceea pe sânul stâng: capul somoros al împărătiţei, cheile juisând mângâiate în divanul palmei. Nu pleacă nimeni! Febra miilor de paşi coborând în fragmente - ca-n atenţie, cad pietre - dinspre fese, încercuind coapsele, până în tălpi: este momentul când se somatizează amintirile. Vii cu mine.

Lupt pentru notele finale ale parfumului Lacoste. Pentru şosete abandonate pe te miri unde, prin camere. Ce camere? Apăr dreptul odăii la nemurire şi, uneori, aş vrea să mă întorc şi eu în vremea când nu cutezam să denumim nenumitul. Acum, însă, că i-am spus pe nume, el, arogantul, se cere definit periodic, ocrotit, înveşmântat.

Am visat că eram un trenuleţ de jucărie, cu buline în loc de roţi şi steluţă galbenă, de foarte bine, lipită în frunte. Mă urmăreau zece creioane colorate, amarnic ascuţite, zece coli albe de desen cu dunga tăioasă, zece surori tăcute, îmbrăcate în mame, un profesor fără catedră, care semăna cu Ravelstein al lui Bellow - domnişoară! - Coborâţi aici? - Nu, domnule, acesta nu-i sfârşitul.

marți, 7 aprilie 2009

Dacă

Dacă pe undeva ar fi o bătălie, înăuntru sau afară, aş putea spune că am pierdut-o. Cred că e ceva ce oamenii teoriei numesc "turning point". Zilele calme, apatice la suprafaţă îşi duc războaiele ,după ce mă scufund în somnul dorit mai acum cîteva luni, în vise pe care mi-e frică să le notez dimineaţa. Lucrurile amînate la nesfîrşit, uitucelile şi toate efuziunile blocate rapid. Într-un fel sau altul, trebuia să fie un deznodămînt (dragă cititorule, nu te îngrijora dacă observi că nu e nici un sens)

Inundaţii

Oamenii stau prostiţi în stradă, se uită aiurea la locurile pe unde, ieri, treceau apele ieşite din matcă, urmele apelor - imprimate cu mâl pe temelia caselor; pelerinajul tâmp al familiilor „de condiţie bună" ale oraşului, al bunicilor cu nepoţii de mână şi al nostru continuă, trecem în revistă, de la cuvenita distanţă, năpasta semenilor mai puţin norocoşi, dăm o lecţie pe viu odraslelor: să ţină minte şi să facă la fel şi ei când veţi creşte mari, adică, în caz de catastrofă, să alerge să privească. Străzile oraşului fuseseră populate până la oră târzie aseară, şi nu pentru veghe, nu dintr-un subit civism, ci pentru a lua parte la gestul monden care a devenit urmărirea mersului inundaţiilor. Puţini cei care îndrăzneau să susţină că, gata, a trecut, altă viitură nu mai vine, se găseau repede alţii, mai vocali, care studiaseră ei problema mai îndeaproape, dând asigurări din cele mai ferme că apele, în loc să curgă la vale către Ungaria, se întorc înapoi, nu, nu am scăpat, ies şobolanii din pivniţe, nu puteţi să ne luaţi şi ultima speranţă, catastrofa nu s-a încheiat, unii ar plăti să mai plouă, să mai vină un val, asta a fost tot?, păi, s-a isprăvit cu plimbările de seara, nu-i nimic de văzut când toate-s bune şi frumoase, haideţi, copii, înapoi la meditaţii, ce-a fost rău s-a petrecut deja, ce-i bun nu prezintă nici un interes.

luni, 6 aprilie 2009

Lada de zestre

Trebuie că e destul de dureros - mamă fiind - să-ţi contempli plozii scotocind prin lucruşoarele tale dragi (lipsindu-ţi voinţa necesară de a interveni ca să-i opreşti), atâtea câte au mai rămas, salvate cu grijă din vara perpetuă a copilăriei. Să-i priveşti cum se joacă (şi le rătăcesc) cu monede vechi, ilustrate adunate cu greu, pliante turistice din locuri vizitate doar cu speranţa, caiete de amintiri din anii de şcoală (filme, actori, cântăreţi)... Şi să nu rosteşti un cuvinţel. Pentru că, în timp, îţi doreşti chiar şi tu să uiţi de ele şi de ceea ce au însemnat vreodată pentru tine.

Copiii vin să-ţi risipească verile din lada de zestre, cruzi şi răsfăţaţi cum le e obiceiul şi cum ne e felul de a-i creşte: departe de griji; te cruţă şi de ultima aducere aminte şi te lasă să îmbătrâneşti senin, ca şi când nu ai fi avut niciodată copilărie.

vineri, 3 aprilie 2009

Re-prize. Întoarcerea publicatului

Pură iubire, aşteptată, amânată până în prag de renunţare laşă, finalmente şi trăită, şi iarăşi aşteptată. Prima iubire matură din viaţa ta. Şi descoperi cum matur nu e neapărat încărcat de un car inutil de ani. Matur poate însemna sfat nocturn plăcut epuizant, dialog; înseamnă construit, natural, plimbat prin odaie complet nud, dintr-o dată ferice şi conştient de propriul trup (în timp ce un altul rămâne, învelit sumar, în pat), scuturându-te cu un fior de trupul-mască al scrisului surogat. Aproape peste noapte - după o noapte ce dura de zeci de ani - ţi se arată cum o mie şi una de postări pot fi atât de uşor şi netraumatic înlocuite cu o răbdătoare drumeţie tandră, cu palma, cu vârful novice al degetelor, pe spinarea tensionată de speranţe a Celuilalt.

Nu e nevoie să mi se amintească: ştiu cum e să taci la telefon despre motivele tale închipuite de autosuprimare, despre sfârşitul impetuos-narcisic al lumii clădite într-o vară cu picioarele-n râu, în timp ce contorul măsoară sutele de euro de hău financiar şi goliciunea sufletească, netaxabilă. Minutele dumneavoastră la contor! Cine a intrat mai nou în discuţie, vă rog, prezentaţi abonamentele sau cartelele reîncărcabile. Sufletele dezgolite ulterior nu vor fi luate în considerare.

Teama de mâine mă face evlavios, aproape smerit. Nu vreau să-mi însuşesc o credinţă din teamă. Vreau să cred pentru a mă întregi şi nu din fuga de vreo pedeapsă. Muncesc cumva cu respect obsesional, privesc monitorul cu drag, cu ochi blânzi şi protectori. Din vinovăţie.

Iulius Meinl viennasleadingcoffeeroasterfor145years îmi rânjeşte conspirativ şi negru, dar fără urechile clăpăuge ficţionalizate de Echenique, de sub coiful lui înalt, şi eu cocoţat pe cataligele scaunului văd doar picioarele cu multe degete sandalizate ale clientelor ce umblă pe sub mese, o Susana bărnace cu două, cu mai multe, şuviţe de protecţie antitimiditate şi ochi pisiceşti, aşa mă trezesc fără convingere la realitatea unui oraş care nu mă cunoaşte.

poţi număra în deplin calm degetele lucioase de la piciorul dorit al fetei nemaiîntâlnite, redusă cu totul la piciorul ei cu degete nervoase, nerăbdătoare, poţi să-i stârneşti râsul numai schiţând gestul atingerii, râde cu balele dorinţei prelingându-i-se încet pe la colţurile în spume ale gurii, nu-i uşor să povesteşti o aşa grozăvie lumii întregi, dar nici să o ţii în tine nu-i sănătos, pentru hernie,

nimic însă mai mântuitor decât a urmări jocul ei molcom de picioare, să o vezi înnodându-şi degetele cu un infantilism bine interpretat, încălecîndu-şi-le, adică, măiestru în timp ce răsfoieşte o revistă, tolănită într-un fotoliu sau pe o canapea moale, plină de perniţe bine îndopate cu pene, nu m-ar absorbi altceva decât degetele acelea, picioarele acelea, până la glezne, lăsate pradă neatârnării obţinute cu sacrificii pe la 1877-78, şi care, ca orice eveniment istoric de mare însemnătate naţională, le poate poseda în voie mai mult timp şi de mai multe ori decât mine, un biet intrus, înghesuit sub formă de fantezie prin cea dintâi gaură de cheie lăsată neacoperită, în formă de ochi uman împodobit cu semne de întrebare stilizate, arabescuri interogative, păreri de rău sâcâitoare că nu pot cuprinde mai mult cu privirea mea

muzica lor acută, dacă te face să dormi, e pentru vecie, cu degetele picioarelor mele strânse, înfipte, încremenite, între cerul gurii şi limba ta cea moale şi fără repaos, picături mici de salivă scurgându-se deja din vârfurile lor lustruite, de pe unghiile luate în grijă de mâini pricepute, nuditate completă, neruşinată, cere să ţi se redea drepturile primordiale şi, dacă ne duci pre noi în ispită, bucură-ne atunci întru totul de deliciile acesteia.

Scrisorile mele sunt scrisorile pe care nu le-am primit niciodată, dedublarea mea nevinovată şi reversibilă. Prinzându-se în joc, câte o fată mi-a trimis epistole care au sfârşit prin a mă încânta. Introspecţia nemiloasă, ţesută cu fire de fină observaţie a exteriorului, un stil halucinant, psihedelic, ca o consecinţă a consumului de stupefiante. Un stil voit haotic, ce era singurul în măsură să uite uşa deschisă pentru adevăr. Chiar aşa era.

FOTO: http://www.anetabartos.com/