miercuri, 30 ianuarie 2008

Da.Nu.Nu ştiu.

Să lăsăm puţin indivizii umani şi alte obiecte pentru o dilemă. Era într-o zi de marţi, deşi aş fi preferat să fie vineri, cînd n-a mai nins din senin şi n-a căzut nici o oglindă peste oraş. Aşadar mergeam pe bulevardul istoric. Şi în loc de blîndă clădire scorojită, gălbuie -Cinema Tineretului, despre asta vorbesc-, se găseşte un print imens, o perdea pictată, o altă clădire. În fine, iluzia unei clădiri, plus un citat din Iorga. Înainte, înţelegem, nu a fost nici un cinema, ci Coloseul Bragadiru, berăria, hala de bere; o frumuseţe, după cum arată fotografiile. Şi acum dilema:

1. acoperi o clădire "oarecare" cu un praf de cultură, cu o spoială măreaţă şi serveşti asta ca pe o mişcare ingenioasă?

2. dărîmi clădirea în care a fost cinema şi probabil acum sunt şobolani şi reconstruieşti din temelii berăria, eventual ca muzeu? adică ştergi o istorie mai cenuşie pentru una nouă, reluată?

3. scoţi perdeaua şi laşi clădirea cu şobolani aşa cum e, eventual cu un semn turistic "aici a fost Coloseul Bragadiru, aşa arăta"?

------
foto comparate sunt pe orasuliasi
edit: ce se vede pe sub perdea.

duminică, 27 ianuarie 2008

Cu faetonul printre porţelanuri

Alene, se plimba şi astăzi timpul pe strada noastră, îmbrăcat în costum scump, cu frunze aurii de lauri majordomeşti brodate pe rever, la patru ace adică, întreţinând o conversaţie din mers cu propriul avocat, diavolul. Ăsta din urmă, târându-şi apatic coada prin imala cleioasă pe care soarele n-apucase să o rideze, poate la vară, poate că mâine, depinde de bunul plac al principalului astru al zilei, care avusese la el ţigări, dar i se terminaseră, surprinzător, înainte de intrarea noastră în emisie

băi, ce mi-a făcut-o individul ăla, m-a luat cu binişorul, pe cuvânt, şi-a întins şcolile la uscat în lumina decolorantă a verii, măcar ele să se zbicească, înfricoşat de gura oficială a nevesti-sii, măiculiţă, ce retragere maiestuoasă şi dezonorantă a trupelor din încercuire, ce împărţire solidară a ultimelor merinde pe meterezele în ruină ale curţii vechi, nu ştiu dacă asculţi cu atenţie expunerea mea orală, căci după festinul de ieri, pentru a-şi căra conţinutul ameţitor şi în mişcare al pântecului îi va fi de folos o roabă, mmm, picioare de porc de închegat apa cu ele, genunchi de gâscă îndesată, ce bune trebuie să fi fost, te lingi pe buzele tale, pentru că pe ale altora ţi-e oprit, stă scris,

nu toată lumea se poate săruta în voia exerciţiului de stil al limbii cu oricine îi aţine calea, există cutume, reglementări de ordin cultural, pentru care au murit numeroşi taţi primordiali şi mame devoratoare, raskolnikovi, smerdeakovi şi mîşkini, parcă am fi pe vremea lu' taica freud, când intelectualii burghezi bolnavi de atâta gândire se cinsteau cu psihanalişti la cină, la prima durere mai acută de inconştient, nu-i ăla bai mare, baiul e că creşte nivelul apelor în giudeţ, chiar dacă şeful mare al apelor giudeţene ne spune că e o nimica toată, nu au pierit decât oameni şi vite, nu au fost inundate decât case şi holde, credincioşii ortodocşi îşi făcură în grup o cruce atotcuprinzătoare şi intrară, de voie, de nevoie, în postul mare, iar vecina ieşi curioasă cu mătura la trotuar, încercând să-l facă mai bun, mai iubitor de semeni, cucernic şi primitor.

Ieşirea

Şi cum zici că ai găsit ieşirea? Te rog, povesteşte mai departe. Am coborât din tren şi deodată i-am zărit ochii verzi abia dezveliţi din muguri, ca prin aprilie frunzele, aşa, mai către final. Privirea mi-a adăstat puţin pe cele două frunze aprilitice, deşi începusem să păşesc, inutil, mai departe. Şi ea, ea ce făcea în acest răstimp? Ea urca în tramvai, încet, fără să vadă nimic, urmându-şi drumul, pierzându-se, apoi, în oraş. Şi, atâta tot?

Nu, cartea mi se scrie singură, dar numai în cap, în timp ce mă întorc spre casă, seara, cu mintea rătăcindu-mi pe întinderile uscate de secetă ale stepei rusești. Şi ce legătură are asta? Are, pentru că, întorcând capul cu cinefilie să asist la urcarea ei în vagon, mi s-a părut că o văd zăcând în pat, mângâindu-şi sânii unşi bine cu cremă de ghete, dar nu era ea.

După ce se îndepărtă controlorul, flăcăul cel grozav, abia întors din armată, ceru o ţigară, încercând astfel să-şi ascundă emoţia prin care trecuse când fusese întrebat de bilet; se înconjură grăbit de o perdea de fum, care însă nu izbuti să-l facă mai puţin jalnic în ochii mei.

vineri, 25 ianuarie 2008

Post de un rând

Vreau, simt nevoia ardentă de a mărturisi: site-ul Editurii Humanitas este nul, o insultă! Aproape toate titlurile sunt epuizate şi cred că nimeni nu a mai actualizat nimic acolo. La "În pregătire" nu se află absolut nimic nou! Cică societate franco-română de promovare a cărţii...
Am zis.

Funcţia castratoare a blogului

Una din vocile bărbăteşti piţigăiate ale Radio România, la Cultura Net, acele voci bine ştiute, neschimbate încă de pe vremuri, cu dicţie bună, dar timbru de precupeţ ceva mai educat, adică peste 7 clase. Citeşte un editorial scremut în care le-o zice bloggerilor, tratându-i cu superioară condescendenţă. Se întreabă retoric şi făţarnic ce-i mână pe e-jurnalişti să scrie zilnic pe site-urile lor. Bineînţeles, comentariile acelea „naive", „subiective", „părtinitoare" şi fără valoare.

Dacă tot s-a întrebat singur, singur şi-a şi răspuns la propria întrebare, înşirând o serie de „motive"; primul fiind hobby-ul, apoi „dependenţa" de spaţiul virtual, „nevoia de o oglindă în care să-şi privească eul". Aşteptam degeaba să pomenească, simplu, plăcerea de a scrie! Nu fu loc în mintea şi inima "editorialistului" nostru pentru a admite că sunt foooarte mulţi bloggeri care scriu din plăcere şi (din) cu pricepere. Şi a mai adăugat, la fel de incontinent, că informaţia de pe bloguri e gata rumegată, că nu e prea credibilă, că ar fi doar bravură şi că le lipseşte autorilor şcoala de editare şi minime cunoştinţe de jurnalism... Lasă că, dacă faci Jurnalismul la Spiru Haret ai de la cine învăţa. Cum ar fi: de la Adrian şi Andrei Păunescu. Şi dai examene cu întrebări din C.V. Tudor, O. Goga şi lirica naţionalistă a lui Eminescu.

O mai cheamă în direct şi pe Ioana Avădani, care, probabil, ascultând editorialul ranchiunos al redactorului emisiunii radiofonice, „se scuză" cumva că are blog, afirmând că a fost sfătuită să o facă, prietenii şi binevoitorii apropiaţi au „împins-o" într-acolo, Doamne feri să-i fi venit dumneaei ideea.

Nu ştiu ce jurnalism independent apără doamna I.A., dar vreau mai întâi să dovedească cineva că avem jurnalism pur şi simplu în România şi apoi să vedem dacă se cere să-i câştigăm independenţa. Până atunci, sunt bloguri nenumărate scrise extrem de bine, mult mai de calitate decât gazetele şi audiovizualul autohton.

joi, 24 ianuarie 2008

A fost

Blog Meet Iaşi în cafeneaua Maideyi, locul grozav, oameni interesanţi, idei teribile. Într-un fel, am trişat în interdicţia mea (fostă) secretă de bloguri, întîlnindu-i pe cei care le scriu, dar mă aşteptam să fac aşa. Mi-a plăcut! (revin am revenit)

Ca idee, întîlnirea a apărut cînd s-au numărat bloggerii din Iaşi aici. Ciprian a fost organizatorul, gazda, cum vrem să-i spunem, şi s-a achitat foarte bine de îndatoriri :)

Eu am întîrziat, evident, neieşită din casă de multe zile, uitasem cum e traficul şi cum să te orientezi printr-un oraş care sărbătorea Unirea. Nu mai văzusem pe nimeni dintre bloggeri, cu excepţia Ginei şi a lui Nico, dar nu m-am simţit străină. Suntem în acelaşi spaţiu pînă la urmă, nu avem cum să nu ne intersectăm, chiar mai mult decît credem.

Mi-au plăcut (de acum încep cu linkurile) Gabi de la Haipa, celebrul necunoscut cu rîsul fermecător, Maddish şi de Cosmin Vaman, cele zece voci diferite care au rostit „dezvoltare personală”, l’homme de théâtre, ideea 360city, o dezbatere pasionată despre a fi sau a nu fi pe domeniul propriu... întreaga atmosferă: vie, dinamică, ne-obligantă. Şi bineînţeles, mi-a plăcut ceaiul din locul cu nume snob, ilustraţiile de pe pereţi, scrisul...apropo, ştie cineva ce însemnau acele cărţi poştale lăsate pe mese? Pentru că potrivirea dintre textul lor şi întîlnire a fost perfectă.

Un raport pe puncte la Alexandru Toma. Poze la Marius.

Mood

Nu-i doar pentru că iau drept adevăr incontestabil tot ce a zis Ernest (Hemingway), dar vorba lui, dacă femeia asta avea numai vocea, i-ar fi fost de-ajuns să-ţi frîngă inima.
Poftim:

miercuri, 23 ianuarie 2008

Literatura gsm

Pentru contestatarii de profesie, veşnic-postmodernişti-militanţi-onegişti (care, aud, citesc şi la noi trântiţi pe jos prin librării, sau şezând turcesc-cretineşte că „aşa se face în vest"), pentru cei care deja strâmbă din nas când aud de un Hesse sau de Dostoievski, a apărut o nouă mană cerească: romanele pe sms. Poate că cei care îl citesc pe japonezul Banana vor fi excitaţi de ştire.

„(Tinerii) Nu citesc operele scriitorilor profesionişti deoarece propoziţiile lor sunt prea greu de înţeles şi poveştile nu le sunt familiare”, explica Rin, citată de EVZ - o autoare de asemenea "romane" în vogă, deocamdată, mai ales în Japonia. Criticii japonezi văd în acest fenomen declinul romanului tradiţional. Şi al literaturii de calitate în ansamblu. Pentru că "operele" semesiste sunt de un simplism ce frizează idioţenia.

Ştiam că Japonia mai păstrează, sub imperiul hipertehnologizării, doar o umbră a spiritualităţii vaste de odinioară. Azi ea se apropie tot mai ameninţător de statutul de ţară-desen animat. Păi nu se tund şi se poartă tinerii ca personajele din manga? Scuip în sân!

Germania - ca o "bananieră" oarecare

Frau Angie Merkel cuvântează seni(l)n că "înţelege" chemările la boicotarea produselor Nokia. Ce model de atitudine cumpătată şi civilizată regăsim noi mai la Vest, în aces caz? Ce mai putem cere preşedintelui Băsescu, în ceea ce priveşte corijarea limbajului său frust, când aflăm cum cutare parlamentar german zice că va da afară orice subordonat care va intra în biroul lui cu telefon Nokia la purtător?! Bine, noi ştim că pe nemţi îi poate apuca lesne isteria, numai să aibă cine să gândească în locul lor şi să le transmită mesajul lătrat, sacadat, şi cu accent bayernez. Însă nu ne-am fi aşteptat chiar la o asemenea escaladare a ostilităţii în secolul XXI.

Fără deosebire de orientare politică, politicienii care au luat poziţie faţă de afacerea Nokia au avut doar cuvinte de îmbiat la ură şi răzbunare. Se comportă cu toţii ca o adunătură de creiere înfierbântate dâmboviţene ce cer scoaterea pe loc a hidrogenului din apă. E treaba lor să se agite cât poftesc în graniţele federaţiei teutone. Numai că, mai nou, privirile peste gard către România, locaţia Jucu, se înteţesc, iar limbile-s tot mai slobode şi mai "incorecte" politic, taman după regulile stabilite de intelighenţia verde şi cea marxistă. Aceasta se numeşte simplu atitudine infantilă, La grădiniţă, dacă erai descoperit ca fiind făptaşul unei prostioare parcă era mai uşor să înduri pedeapsa dacă mai turnai încă un coleg-doi. La fel, bunăstarea (citeşte "creşterea") vecinului ai zice că ţi-ar potenţa propria nefericire.

"Muncitorul român face treabă de mântuială", zbiară însuşi preşedintele grupului socialist din Parlamentul European, Martin Schulz. Nu ştiam că şi socialiştii se pricep la declaraţii de catalogare rasistă, precum duşmanii lor de moarte din extrema dreaptă, naţionalistă! Gata cu "Proletari din toate ţările, uniţi-vă!", nenorociţilor? Gata cu "solidaritatea internaţională a oamenilor muncii", cretini făţarnici şi îmbuibaţi ce sunteţi? Degeneraţi obişnuiţi cu braţele călduţe ale statului mai ceva ca noi sub cizma roşie. Nu mai cântaţi prin metrou ca să vă faceţi un ban? Şi apoi să vă luaţi de cap cu naziştii la Rostock?

Creştin-democratul Jürgen Rüttgers a ţinut să marcheze şi dânsul un gol de creier, susţinând foarte sigur pe el că "muncitorii germani sunt şi mult mai cinstiţi decât românii". Nici eu nu afirm contrariul de cele mai multe ori, dar să nu amestece cu prefăcută nevinovăţie perele cu nucile care le ţin loc de inteligenţă. Să procedăm şi noi, oare, în reciprocitate în cazul în care o firmă germană, ca Siemens, îşi va lua bagajele şi va pleca în Manciuria? Să le blocăm drumul către gară? Să nu amintim că salariul mediu la Siemens în Timişoara este pe undeva la 500 euro, în condiţiile în care chiriile din acest oraş sunt cel puţin la nivelul Berlinului, dacă nu mai mari? Una e să plăteşti 400 euro chirie pe un apartament comunist din salariul amintit mai sus şi alta e să-i plăteşti dintr-un salariu de 2000 de euro.

Economia germană e obosită de şomeri încurajaţi să stea acasă, primind lunar indemnizaţia pe care o are la noi un middle level manager. Jumătate din tineri merg la şcoli superioare pedagogice şi apoi risipesc banii statului (ai contribuabililor cinstiţi) şi ai bisericilor naive prin lume, mimând acte de caritate. Normal că mişcarea de protest are o asemenea amploare. Dependenţii de subvenţii reacţionează spasmodic când un ce anume le ameninţă privilegiile şi putoarea.

Cunoaşteţi cum investiţia Ford de la Craiova a fost pusă în stand by de organisme UE, pentru a fi luate la puricat contractul şi eventualele legiferări ale Guvernului român care ar fi fost de natură să ofere facilităţi funciare sau scutiri de taxe companiei americane. Astăzi, viitorii foşti angajaţi ai Nokia de la Bochum cer fonduri europene (şi li se va aproba aşa ceva) pentru a li se plăti compensatoriile. Mai departe, imaginaţi-vă.

marți, 22 ianuarie 2008

Plânsul de mai târziu

Am promis şi obişnuiesc să mă ţin de cuvânt: voi lăcrima solidar cu angajaţii Nokia din Bochum. Dar mai târziu, nu acum. Mai întâi, am de cercetat nişte arhive, să văd în ce măsură hohotele de plâns umanitar au cuprins Germania în 1990, când şandramaua de făcut telefoane mobile de la Bochum tocmai fusese adusă din Finlanda, lăsând în urma ei şi în ţara celor o mie de lacuri şi vopsele primele mii de şomeri dintr-un lanţ care nu se va săvârşi în România.

Ăia şi-au scos deja steagurile roşii cu IGM, organizează un miting amplu, cer boicotarea produselor Nokia, de zici că toate acestea au loc în Rusia putinistă nu în Germania. Şi ne urăsc, încet, social-democratic. Şi multicultural. Vai, dar ce puţin îmi pasă. Şi vai, de cât timp trăim noi această tragedie (minoră la ei) la un nivel generalizat şi nimeni nu ne dă un umăr să plângem. Niciodată nu m-am simţit mai de dreapta. Ce reconfortant!

luni, 21 ianuarie 2008

Pledoarie pentru cuvânt

Zece articole de-ale mele despre soarta presei şi mersul ei triumfal prin noroiul subvalorii nu fac cât acesta:


Dese şi înspăimântătoare sunt momentele în care îmi doresc să fi avut presă vândută oligarhilor, părtinitoare, whatever, doar să fie bine scrisă. Şi să fie SCRISĂ, scrisă = conţinând cuvinte, nu o înşiruire imbecilă de fotografii cât pagina.

A se citi, după voie, şi Mii de cuvinte.

sâmbătă, 19 ianuarie 2008

Am


O idee şi o vrere. Nu ştiu dacă e originală (presupun că nu), grozavă, fantastică sau bună de pus în practică. Dar dovedeşte că nu mi-am umplut capul de concepte şi că nu mi-am suflat aiurelile în cele trei pachete de batiste consumate.
Deci.
I want a tea party.
---
poza e de pe art.com

The pulsating rhythmical remedy

Minute în şir, cu ochii pironiţi pe scenă, erau vii, erau Ei - regali, aroganţi - mişcam cât să dau prietenilor un semn că sunt prezent şi conştient şi-mi venea totodată să le cârpesc duios nişte palme amicale, că mă trăgeau de haine, nu atât ca să mă trezească din catatonie cât să-şi demostreze lor înşile că se află cu adevărat acolo.

În 1994, deja înnebunit de ritmul şi de sunetele acelea necuminţi, m-am aruncat asupra primei casete audio găsite, la prima tarabă cu pirătăciuni întâlnită în cale. Era o versiune incompletă a Music For The Jilted Generation. Skylined, Full Throttle, Claustrophobic Sting erau tăiate "discret". Dar, pe lângă cele deja cunoscute de la MTV, se mai găseau delicateţuri surpriză cum fu Their Law, pe care o ascultam obsesiv, iar şi iar, având o putere de a mă mişca fără origini pământeşti. Chitarele frecate cu cuţitul, preludiul lor, apoi boom!, What we're dealing with here is a total lack of respect for the law, boom! Şi în mijlocul dezmăţului - acel sunet trist-ameninţător-afon, specialitate Liam Howlett, de fost cursant la pian ce se răzbună pe orele de chin petrecute acasă la profesoara aia stafidită. Sunet sintetic, menit şi reuşind să te răpească din concreteţe, din raţional, din facilul explicabil, dintre cărţi şi dintre ruinele unor impresii grandomane despre tine însuţi, din simfonie şi din baroc. Scurta regăsire şi împăcare cu inconştientul. Fereastra promisă către afară din nevroză.

Beat-ul sincopat, de trip hop, dar altfel decât i-a ieşit şi înainte, şi după aceea oricărui muzician de rave-techno. Cu pauza aceea de o fracţiune, când totul se suspendă şi nu îndrăzneşti să respiri. 1,2 - 1, 1,2,3 - 1, 1 - pauză - 1. Aproape graţios poţi să-ţi mişti trupul, un balet demonic, o vălurire delicată, nu e necesar să sari, dacă nu ţii neapărat. Dar ce frumos să încerci deşart să birui chemarea gravităţii! Tot mai sus, până când reuşeşti să cazi, lin, în tine.

Abia la Poison am început să sar, şi am văzut Piaţa Mare din Sibiu de deasupra, cu mult deasupra celorlaţi. Am ştiut, şi am aşteptat cu mare răbdare, că Poison o să mă cheme pe nume. Mai ales aşa, anunţată de sunetele ei esenţiale - subbass-ul caracteristic, de ţap ce ştie şi lătra dacă e băgat la 220 v, and surviving, vraci izgonitor de oftică - introduse ca un aperitiv de Liam ca să înfioreze Piaţa. I've got the fucking what? The fucking rhythmical what - ţipa isteric Maxim Reality cutreierând scena în salturi imposibile. Nu voiam să dansez, am sărit doar ca să le arăt zadarnic că sunt acolo, voiam numai să plâng şi să fiu lăsat în pace.

Clătinând din cap a neîncredere, a minune.

Nu am avut nevoie niciodată de piercinguri sau de creste verzi ca să îi pot iubi mai îndeaproape. Cred că pe măsură ce îi iubeşti şi ei îţi vorbesc mai mult, mai clar, obsesia asta devine tot mai intimă, nemaiavând aceeaşi foame de manifestări exterioare.

Dealul nostru. Ziua Ancuţei, trecut de miezul nopţii. Eu, ca de obicei, la butoane; mi se năzare deodată că I've got the Poison. Toată suflarea atinge la unison cu palmele, în salturi bine calibrate, tavanul târnaţului colnei lu' Şuşter. Chiar şi cei care se taie la braţul stâng după manele. Nu am văzut ceva care să mă scuipe mai abitir de pe scaun, afară din invidie, din putoare, din bătrâneţe şi din bun simţ mumificator. Nimic care să-mi inoculeze acelaşi mesaj de sfidare, care să-mi înlesnească drumeţii Dincolo cu acelaşi firesc, care să-mi unească mai bine trecut cu prezent ca The Prodigy. Abia aştept să povestec nepoţilor mei despre asta!

Since 1994.

vineri, 18 ianuarie 2008

"Laşicitatea" tradiţională a gauchismului francez

Prezidentul N. Sarkozy capătă voce tot mai sonoră când face vorbire despre rădăcinile "essentiellement chrétiennes de la France", discursul şefului de stat câştigă în ceea ce priveşte dimensiunea lui religioasă, premieră şi această atitudine într-o Europă tot mai delicată (citeşte excesiv tolerantă) cu "alteritatea" extracontinentală, în detrimentul preocupării fireşti pentru conservarea propriilor tradiţii. Dar relativismul generalizat cu forţa după 1789 trebuie şi el supus discuţiei, laicitatea idem, de ce ar fi devenit acestea două mai sacre decât însăşi sacrul? Cine a mai văzut relativizare tabuizată?

Aţi dedus, probabil, dacă nu aţi şi constatat cu ochiul liber, presa roşiatică a Hexagonului face deja spume de aceeaşi culoare à la une. Peste tot vezi républicanisme în relaţie cu l'anticléricalisme. Şi dăi, şi boceşte. Ştiţi, polemicile acelea infinite, pătimaşe, care fac deliciul media şi care implică toate elitele franceze. În plus, se mai vântură şi aerul ăsta de falsă groază, ca în filmele horror ieftine, vehiculat şi întreţinut de neputincioase formule patetice cum ar fi: la laïcité à la française sau Inquiétudes sur le rôle conféré aux religions par Nicolas Sarkozy, sau il confère à la religion un rôle presque supérieur à celui donné aux éducateurs de la République (F. Hollande - PS). Dar ce oroare, soro! Să nu îţi faci seceră şi ciocan, pardon!, cruce şi să scuipi în sân?

Dl Sarkozy, precaut, a subliniat, desigur, mai întâi rolul catolicismului în formarea spiritualităţii şi civilizaţiei franceze, dar nu a uitat nici religiile franceze prin adopţie, e.g. islamul ("Dieu est dans le coeur de chaque homme" - predică N. Sarkozy). În acest fel, se pune cumva la adăpost faţă de cutrele socialiste (îi numesc astfel "în amintirea" anilor în care acopereau cu neruşinare cu propriile labe teroarea din lagărul sovietic), foarte grijulii cu respectarea obiceiurilor minorităţii (mă rog, e comic să zici minoritate unei "populaţii" de peste 5 milioane de imigranţi) islamice, dar neiertătoare cu "fascismul" catolic, cu clericii care "vampirizează" le brave peuple şi-i inoculează opiu spiritual. Probabil că numărul avorturilor "de protest" va creşte semnificativ.

Nicolas Sarkozy veut remettre la religion au cœur de la vie de la cité
Devant les délégués mondiaux des religions, Nicolas Sarkozy loue le modèle français de laïcité

joi, 17 ianuarie 2008

Constatare


Mătuşile, nu, mecanismul mătuşesc s-a dereglat în ziua de ieri, primăvara zdrenţuită de ieri.
(pentru că nimănui nu-i foloseşte prezenţa reală a cuiva dacă nu-l mai găseşte în apropierea minţii sale)
(pentru că ar fi trebuit să îi rămînă spiritul în casa asta, spiritul ei cel blajin, supus, făcut să se supună)
dar nu ştiu dacă fantoma cuiva n-ar putea fi opusul realului.
şi-atunci mai multe lucruri ar avea sens.
oare e rău dacă-mi vine să-i zic acestui cioran: Ia-ţi un inhalator, omule?
(cred că da)

miercuri, 16 ianuarie 2008

e-migraţie

Am o întrebare pentru cei care se simt competenţi să răspundă. Fie că ştiţi din surse originale, fie că aveţi prieteni care au aplicat.

Cum pot afla detalii despre programul statului francez privind imigraţia organizată (oficială) a proaspăt absolvenţilor provenind din ţările est-europene? Am înţeles (bine) că este în derulare un astfel de "program", de câţiva (nu mulţi) ani. Nu vreau articole de presă, discuţii fără concluzii pe forumuri, ci, dacă e cu putinţă, ceva credibil, oficial.

Evident că este interesant ce categorii profesionale sunt pe "lista" de solicitări. Şi mai ales, dacă sunt acolo pomeniţi absolvenţii de franceză.

luni, 14 ianuarie 2008

Necrobia - variaţiuni

Refăcut după accesele de meningită inimoasă ca prima dragoste la a doua vedere cumpărată de la mare şi neexpediată nici în ziua de azi, bourul carpatin îşi ridică privirea către văzduh, îşi scuipă în copite, frecându-şi-le cu zahăr ars la rece ca unul ce se respectă, suflă în balega-i prea maronie să se răcească pentru a putea muştele şi musculiţele să se adape în tihnă dintr-însa, îşi puse ştergar alb, năfrană cu motive şi raţiuni populare paleolitice în coarne şi se aşeză pe o piatră filosofală, predându-se turcilor, năvălitori neobosiţi pe toţi cu vorbăria asta a voastră pe pământul încercat al principatelor moldovlahe, neostoiţi de setea viscerală a pântecelor burţii ce nu au mai cunoscut apa potabilă, dar bună de băut, în fântânile incendiate de ghiaurii fugari, destoinci utilizatori ai tehnicii pârjolirii şi pustiirii, vai ce mulţi "i" pe morfem pătrat în casa asta, că nu mai ai loc, paharnice, să-ţi sufli naibii nasul pe jos, pe sub mochete pufoase, stolnietzsche Ulea, în care piciorul cel mic al domniţelor de neam bun, ce locuiesc la bloc, se afundă neauzit, lăsând în urma lui parfumul acrişor al unei zile istovitoare de huzur în cele iştălaie, la muls vacile şi pieptănat cozile cailor uitaţi într-un colţ de grajd şi prinşi în nevăzute fire de păianjeni harnici şi săritori la nevoie, că doar nu era să-şi facă cele puturoase chiar acolo, pe loc, la propriul nas finuţ, obişnuit din pruncie cu organze, armani şi tone de brânze topite după băieţii chipeşi de cartier, care încep a se întoarce spăşiţi de la cele facultoase, unde s-au ales cu ceea ce a rămas în urma festinului general valabil.

Poate v-aţi întrebat ce făcea acolo sus Şendor, şi anume, încerca să lipească la loc frunzele căzute, urmărind în acelaşi timp cu sufletul la gură, cu inima cât un purice, luată în dinţi, cu pofta în cui şi cu tesla familiei la cingătoare mersul greu al frazei care ameninţa să devină nezgubănă, dacă mai continua să ceară multe asemenea cuvinte de duh, de tată şi de spirit păros pe picioare încât rar ajungea apa la piele, ca să poată supravieţui şi vietăţile de acolo cerinţelor tot mai neîndurătoare ale acestei lumi ininteligibile, rizibile şi necrofile ori necroloage, de la negreala de sub unghiile cu grijă şi cu premeditare netăiate, pentru a putea scobi mai adânc, cât mai adânc, în secretele neştiute ale unei limbi de porc nefierte, ajunsă în gura cui nu trebuie, din întâmplare adevărată, de la bărbat la bărbat, adică fără să se ogoaie.

Edit: foto - Primăria Arad, uluitor pusă în valoare de arhitecţii luminii.

sâmbătă, 12 ianuarie 2008

Austerian


Oare asta să fi văzut M.S. Fogg la fereastra camerei sale goale? Oare cîţi foggi din Iaşi văd de la fereastra lor Palatul lunii? Coincidenţa e tulburătoare, oricum, sună ca o mărgea în cutie. Şi trecusem de atîtea ori pe lîngă clădire, fără să ridic ochii.

vineri, 11 ianuarie 2008

"Look at Me"

De la Suplimentul de cultură am ajuns aici. Sunt unele fotografii pe Look at Me care - oare e ruşinos să declar? - mi-au frînt inima. Poze cu necunoscuţi, dar mai apropiaţi decît îmi pot imagina, caraghioşi, stranii, nerevendicaţi.

miercuri, 9 ianuarie 2008

Hârtop beletristic 2007

Lecturile anului 2007 m-au readus puţintel în rând cu lumea. Chiar cu două linii deasupra unei lumi care face parte, în prezent, din familia multinaţionalelor cu reprezentanţe în România. Mi-au fortificat precara încredere în sine (self confidence sună mai adecvat, din păcate) şi au amânat pentru o vreme totala-mi despiritualizare, paşte la colţ, alienarea aia de însoţeşte munca de 8 ore în faţa unui computador tâmp, şi drumul cretinizant acasă-birou-acasă (cu priviri languroase pe geamul autobuzului la oamenii ce văndrălesc pe stradă, la tinerii care chiulesc atemporal de la liceu…).

Iată şi topul promis, de fapt o parodie după nominalizările la Oscar. Nu sunt interesat de replici de genul, ah, eu am citit cutare carte menţionată de Cristian acum 12 ani şi pe vremea aceea…, dar aştept dezacorduri şi completări. Nu scriem ca să facem paradă cu titluri, mai ales că numărul cărţilor citite de mine în 12 luni nu depăşeşte numărul săptămânilor din an. Şi nu le voi încadra pe toate, a se reţine, ci doar pe acelea care se cer a fi împărtăşite cu prietenii.

Ex abrupto:

Categoria Albert Camus *
Göran Tunström – Bărbaţi celebri care au trecut prin Sunne
Truman Capote – Alte glasuri, alte încăperi
Milan Kundera – Insuportabila uşurătate a fiinţei (traducere în alte limbi, că-mi place cum sună: The Unbearable Lightness of Being, L'insoutenable légèreté de l'être)
Eugene Ionesco – Antidoturi
Eugene Ionesco – Note şi contranote
Bohumil Hrabal – O singurătate prea zgomotoasă
M.V. Llosa – Elogiu mamei vitrege
*cuprinde cărţi absorbite prin toţi porii, cărţi aşteptate, cărţi obsedante, citite pe burtă, într-un picior, la... În anii '95 - '97, A. Camus a fost pentru mine genul de scriitor despre care n-aş fi putut spune sub jurământ dacă, dimpotrivă, îl citesc sau mă citeşte. Nu ştiam, îl scriu eu sau se scrie el, înadins pentru bucuria sufletului meu.

Categoria fără speranţă sau dacă-l prind,… l’ucid*:
Philip Roth – Everyman
Milan Kundera - Iubiri caraghioase
Paul Auster – Cartea iluziilor („This artful and elegant novel may be Auster’s best ever”)
Îmi este permis să introduc aici şi filmele-cărţi ale lui Ingmar Bergman?
*când Tanatos îşi râde de Eros, cărţi care te fac să te uiţi în jur după cruce sau un prieten

Categoria voi unde eraţi până acum, mai vreau, hai, poftiţi, nu vă descălţaţi!:
Max Frisch – Montauk
Gaetan Soucy – Fetiţa care iubea prea mult chibriturile
Alvaro Mutis - Isprăvile si necazurile gabierului Maqroll
Flanery O’Connor – Sfetnicul din sânge
Daniel Pennac – Dictatorul şi hamacul
Vladimir Makanin - Underground

Cu subgrupa jos pălăria:
Imre Kertesz – Altcineva
J.L. Borges – Cartea de nisip

Categoria nu ştiţi voi scrie aşa:
António Lobo Antunes – Întoarcerea caravelelor
Cuvânt către crocodili
Raymond Queneau – Sf. Aşteaptă

Categoria Faulkner:
William Faulkner - Pogoară-te, Moise

Categoria incertitudini, nelămuriri, what the hell am I doing here:
Isabel Allende – Casa spiritelor

Categoria unde eşti tu, Marquez, doamne!:*
Isabel Allende – Eva Luna
*adică, déjà lu, dar a nu se arunca

Categoria la numai 50 de pagini de un je ne sais quoi şi quelque chose:
Nicole Krauss – Istoria iubirii (cu o primă parte scrisă jenial)
Philip Roth – Complexul lui Portnoy (aceşti evrei autoconfesivi!)

Categoria un insular, kafkian malgré soi
Bruno Schulz - Manechinele

Categoria am întâlnit români care mai scriu:
Gabriel Chifu – Visul copilului care păşeşte pe zăpadă fără să lase urme

Despre cruci. Iaşi

Pertinent, curat articol:

Crucea şi gândul

"Privirea absentă, pletele fluturând în vânt, degetele împreunate alunecând de la frunte peste pieptul plin, abia acoperit de o bluză roşie, cu decolteu. Nici o privire spre biserica pe lângă care ştie că trece. Mi s-a părut cea mai şocantă dintre imaginile inteligent surprinse de tânărul artist Dan Acostioaie în video-instalaţia sa numită Crossroad (acum expusă la Tate Modern, Londra) şi având ca subiect obiceiul românilor de a-şi face cruce când trec pe stradă prin dreptul unei biserici."

Grozav (merci, Vio)

...sau groaznic.
O memorabilă de pe blogul lui Dan Cârlan:

"Dintr-o traditie populara simpatica, fasolea noastra cu costita (sau cu ciolan, sau cu carnati, nici nu conteaza) a fost demonizata de Primar"

:| :|

marți, 8 ianuarie 2008

4, 3, 2 and the winner is...

"With abortion illegal in Romania at that time, the women seek an illicit termination at the hands of one Mr. Bebe (Vlad Ivanov) in a seedy Romanian hotel - but Bebe refuses to accept money in return for his services and demands a certain "alternate" commodity instead".

Hehehe! Hohohohohoo! Mr. Bebe...hehehehe! The hands of one Mr. Bebeeeehehehe! Parcă citat în NYT -4 Months, 3 Weeks and 2 Days (2007), acest nick ne arată o dată în plus cât de bine ştim noi să contorsionăm numele serioase, maiestuoase, nume cu care ne tragem în felul nostru specific de bretele. Aşadar, Gheorghe, spaima balaurilor, devine cu repeziciune Gigi, Ghiţă; încă din primii ani de grădiniţă, Constantin împăratul va fi numit Costel, Costi; Ioan, desigur, e Nelu, ce s-o mai lungim. La fel, Mişu, Gogu, Titi dar şi, ohooo, Mitică (Dumitru), Fane, Fănel, Fănică, Ştefi, grrrr. Şi, uite-aşa, iată-l pe Mr. Bebe în New York Times.

luni, 7 ianuarie 2008

Mi-a scăpat! Iarăşi despre impostură

Nu ştiu cum (ba ştiu, din cauza preastufoşeniei sale) am sărit peste articolul din Dilema Veche (Anul IV, nr.202 - 22 decembrie 2007), ilustrat prin fragmentul următor:

"Cei ce ajung în facultăţi vin dintr-o şcoală ea însăşi destructurată şi astăzi o universitate onestă este cam ce era pe vremuri un liceu bun. Ce-o să facă cu diploma? Treaba lor – responsabilităţile s-au privatizat. Pe noi ne interesează doar să-şi achite taxa. Şi să primim banul de la buget „pe cap de student“. Şi, dacă se poate (şi cu puţină bunăvoinţă se poate), să mai prindem o normă. Somme tout, Universitatea e azi o afacere bună: copii „de familie“, ce ar răci la aerul rece al pieţei, găsesc aici un adăpost, o şansă de afirmare, o ocazie de onorabilitate socială şi – dacă ştiu cum să „se-nvîrtă“ – vine şi banul. Poveştile astea „europene“? S-a pus la punct, de multă vreme, un mecanism capabil să imite tot (s.m. CS): „norme“, „hotărîri“, „regulamente“. Aşa că, cu aceiaşi oameni şi cu aceleaşi metode, s-a trecut de la comunism la tranziţie şi de la tranziţie la Europa ca de la un anotimp la altul. Acum sîntem europeni şi capitalişti – şi ciclul s-a-ncheiat. "

Excepţional, asta venind de la un lector de ştiinţe socio-umane de la Universitatea din Oradea - Mihai Maci. Mă întreb dacă a mai rămas în funcţie după o asemenea "impertinenţă", vezi doamne, deranjându-i, îmi închipui, cumplit pe sclerozaţii vânători de ore în plus, de opţionale...obligatorii. O cunoştinţă (ştie ea cine, nu o numesc, să nu se lege dinozaurii de ea, fiind în anul IV, Limbi străine, Bucureşti), a "beneficiat" de apostrofarea profesoarei de curs practic (o idioată neumblată, cu accent execrabil în franceză) pentru că a cutezat a avea inspiraţia să petreacă primele trei luni din noul an universitar într-o "tabără" lingvistico-pedagogică în Belgia (Eurolangues): "Decana asta, nu ştiu, dar îşi dă semnătura pentru orice". Ameninţând-o, fără a o evalua în prealabil pe fată, că nu va lua examenul, din cauza...absenţelor. Din nou, pentru că a plecat pentru un trimestru la studiu în Belgia, în loc să stea la Bucureşti ca să asiste preţ de cel puţin o lună şi jumătate la cursuri neonorate cu prezenţa de profesori, la modificări amatoristice de orar (cu zile de cursuri până la orele 20 sau 21, şi alte zile - desigur, nu vinerea - cu doar două ore amărâte, să le iasă cadrelor alergătura de la o particulară la alta), la alte detalii din acestea de doi lei. Îmi spunea, mai an, că un prof nu a venit la examen pe considerentul că "Nu aţi văzut ce vreme a fost afară?!"...

Da, de "profi" din ăştia avem noi parte, frustraţi anchilozaţi într-o rostire primitivă, cu cursuri mucegăite, răspredate, cu "metode" pedagogice "de pe vremea lor", indivizi sărmani cu intelectul, care nu sunt în stare să se bucure, să se mândrească atunci când un student de-al lor este acceptat la o bursă de profil (deci nu internat la dezalcoolizare!) în ţară străină, sau la un atelier de limbă, numai pentru motivul că ei, illo tempore, nu au avut asemenea oportunităţi. Nu tu: lasă că recuperezi cu alte grupe, rezolvăm noi, să văd atestatul; nu tu: descrie-mi ce ai făcut acolo, şi cum ţi se pare, la prima auzire, franceza vorbită de valoni în comparaţie cu cea din Hexagon, şi, şi...

În universităţile normale (de fapt, noi nu avem învăţământ superior, ăsta e o făcătură la care consimţim toţi din ipocrizie şi nevoie de hârtii justificative pentru prostie, iar asta e din ciclul Nu avem capitală, dar ne prefacem că ea ezicstă!), stagiile de pregătire ale studenţilor, petrecute în alte ţări, sunt obligatorii, sunt un lucru absolut firesc şi aducător de experienţă inestimabilă (danezii de la Pedagogie, de exemplu, îşi aplică timp de 6 luni (!) pe an în practică ştiinţa acumulată în amfiteatru, într-o instituţie de învăţământ special din afara graniţelor, aleasă de ei dintr-o anumită listă).

Eh, dar la noi, o cretină din asta cu coafură înaltă şi fuste ample, de monton, se înăcreşte odată în plus când, după milenii, are şi ea, în sfârşit, un student-doi interesaţi (şi nu mulţumită şarmului ei profesoral) de a aprofunda limba studiată acolo unde ea e vorbită nativ şi nu în prăfuitele cabinete de limbi, dotate ultimul răcnet cu... tablă şi cretă.

Toate cele de mai sus scrise fiind de un fiu de dascăli şi dascăl (formaţia de bază) la rândul meu. Am pretenţia că ştiu să deosebesc valoarea de improvizaţia cu ştaif. Am văzut mita dată pe la colţul şcolii pentru supraîncărcarea organigramei cu un post de oarece, am văzut BAC-ul in corpore cumpărat cu cotizaţii anuale ilicite şi cu plimbat şef comisie prin staţiuni, l-am văzut pe taică-meu, după 5 ani de liceu pedagogic (adevărată facultate în anii 60/70!) şi 35 de ani de muncă cu toţi tâmpiţii patriei, plecând de musai din şcoală, înlocuit fiind de un absolvent de colegiu făcut la FF, pe lănţişoare de aur şi mobile de bucătărie cumpărate examinatorilor. Am mai văzut inspectorii judeţeni şi comisiile de la minister plecând cu portbagajele pline de ajutoare, primite de la bisericile evanghelice nemţeşti cu destinaţia iniţială: copiii orfani din şcolile speciale. Şi mai văd că după retragerea la pensie a venerabililor mei profesori, şi, pesemne, după retragerea unora din venerabilii voştri dascăli, va rămâne potopul incompenţei şi al imposturii.

Eu unul m-am retras de 4 ani din cloaca aia de întrajutorare. Lăsat mereu codaş din punct de vedere bugetar, învăţământul a sfârşit prin a deveni refugiul celor care nu sunt capabili să facă nimic altceva pe cont propriu în viaţă. Dintr-un sector de elită.

sâmbătă, 5 ianuarie 2008

Recomandare

Iaca şi blogul.

Urări de bine şi urmează un top voit subiectiv

Sibiul "între" ani






Va urma...

De musica

Dragă Supercalifragilisticexpialidocious,

Eu sunt o ascultătoare cuminte, fericirea frecvenţelor radio fără pretenţii şi fără urlete sau ritmuri de Bohrmaschine. Mă tulbură diverse amănunte pe care le aud în drumul meu, dar nu înseamnă că sunt foarte atentă la versurile melodiilor din playlist (ceea ce ar putea să-mi aducă dispreţul înrăiţilor în muzică). Sau, spus mai exact, sunt atentă doar după ce le ascult îndeajuns de mult, încît să nu mai fie un nor de vrăjitorie care-mi intră pe sub piele, ci note-cuvinte-mişcare prin aer.

În ultima vreme, cele mai vesele melodii mi se par dansurile ungureşti cu violonistul Oistrakh, iar trist sună Bessie Smith, Johnny Cash cu Born to Lose. Domnul respectabil şi pervers e Leonard Cohen. The White Stripes au un cîntec idiot şi dulce, dar depinde de unde-l asculţi, Well it's true that we love ...

Cel mai vechi cîntec din playlist e My Sweetie Went Away, cel mai nou e Tea for Two, un cover descoperit după ce toată lumea se plictisise de fredonat. Hey Eugene e cel mai recent adăugat (şi cîntat prin casă) cîntec.
Cel mai agresiv e Mein Teil -Rammstein
Cel mai lung titlu este You're Gonna Make Me Lonesome When You Go - Bob Dylan.

Ceea ce-mi aminteşte că ar trebui să fac ordine în dulapul cu CDuri, prin ce m-a entuziasmat acum un an, doi, trei, şi-acum zace prăfuit.