Socialismul caviar literar
Avem următoarele date biografice:
En 1968, Michel Vinaver a 41 ans et est PDG de Gillette France. Vingt ans plus tôt, il a publié son premier roman chez Gallimard. Il a bifurqué vers l’industrie dans les années 50, pour des motifs alimentaires. Et trouvé du travail en passant une petite annonce dans le Figaro: «Jeune licencié en lettres présentant bien cherche emploi.»
Le-aţi reţinut? Se vor dovedi in cele ce urmează de o importanţă crucială. Pentru că, precum orice PDG francez care se respectă, câştigând cine ştie câte sute de mii de euro anual de la Gillette, domnul Vinaver are simpatii socialiste. Aţi dedus, desigur, cu inteligenţa ascuţită ce vă caracterizează, dânsul este PDG doar aşa, de formă, de fapt, servind cauza celor mulţi. Ce zic eu, de fapt, fiind un infiltrat în patul duşmanului imperialist american, care - o ştim, e dovedit - suge sângele boborului, departe situându-se de generozitatea şi umanismul pretenului sovietic.
Ca o supapă pentru greaua povară pe care este constrâns să o înfrunte zi de zi în corporaţia americană, martirul nostru literat scrie. E dramaturg. Piesele i s-au jucat la TNP (Teatrul Naţional Popular). După cum notează (fireşte: laudativ, elogios) Libération, ediţia matinală din 28 martie 2008, autorul-manager scrie tematic, militantist, dinamitard. Adică, probabil, cam cum scriau un Paul Everac, Mihai Beniuc la noi sau un Titus Popovici. Sau cum picta S. Bălaşa. L’ entreprise comme palais de la tragédie contemporaine. Hihihihohohuhu! Vreau în codru!
Contribuţia sa "inovatoare" (cât mai poate aceasta fi numită astfel în zilele noastre) la dezvoltarea dramaturgiei universale este, cică, dată de lipsa punctuaţiei în frază, numărul actorilor implicaţi (peste 30), textul - liber, la îndemâna rostirii, abordării, inventivităţii actorilor şi întinderea piesei pe parcursul a 7 ore! Cotidianul de stânga citat se trezeşte în plin în delir ideologic, vorbind despre Par-dessus bord (titlul piesei) ca despre o operă majoră. "Războiul dintre vechi şi nou." "Critică a capitalismului". "Viaţa cotidiană a întreprinderii". "Personaje revelatoare ale antisemitismului într-o Franţă prosperă şi amnezică". Adică, tot tacâmul dogmatic. Sunt toate expresii care în Libé ţin loc de judecăţi de valoare, de critică, de spirit critic, în general. Dacă opera militează bine, nu mai importă calitatea ei strict literară, nu?
Şi eu, care tocmai învăţasem să-i iubesc şi mai mult pe bolşevicii francezi, citind cu nesaţ despre acţiunile lor de sabotaj îndreptate împotriva propriilor fabrici, a propriei armate (şi aşa, schiloadă), înainte de intrarea în al doilea război mondial (care pentru Franţa a durat circa două săptămâni). Ţin minte cum se întrebau ei indignaţi, în acea vreme, tare "solidari" cu fraţii lor polonezi, proaspăt dispăruţi ca stat sub cizmele naziste şi sovietice: Pourquoi mourir pour la Pologne? Şi manifestând public, ca nesimţitii, pentru neintrarea în beligeranţă. Nu uităm: erau internaţionalişti, pacifişti cu preţul laşităţii. Să nu mai menţionez colaboraţionismul masiv, livrarea evreilor către cuptoarele germane în timpul dulcei şi de griji feritei ocupaţii naziste. Unde erau socialiştii atunci? Nu, nu ei formau grosul Rezistenţei. Erau aciuaţi prin cluburi, frecventau saloane de târfe ideologice, finanţaţi de URSS: dezbăteau. Au devenit vocali şi isterici doar prin 1945, post coitum, cînd lucrurile erau cam clare. Atunci, abia, s-a trezit antifascismul curajos în ei, instigând, după modelul terorii iacobine, la linşarea, la executarea fără proces a colaboraţioniştilor.
Foarte războinici aceşti marxişti de felul lor. Numai că nu se arată întotdeauna. Stau în umbră. Şi-şi ascut încruntaţi creioanele.
En 1968, Michel Vinaver a 41 ans et est PDG de Gillette France. Vingt ans plus tôt, il a publié son premier roman chez Gallimard. Il a bifurqué vers l’industrie dans les années 50, pour des motifs alimentaires. Et trouvé du travail en passant une petite annonce dans le Figaro: «Jeune licencié en lettres présentant bien cherche emploi.»
Le-aţi reţinut? Se vor dovedi in cele ce urmează de o importanţă crucială. Pentru că, precum orice PDG francez care se respectă, câştigând cine ştie câte sute de mii de euro anual de la Gillette, domnul Vinaver are simpatii socialiste. Aţi dedus, desigur, cu inteligenţa ascuţită ce vă caracterizează, dânsul este PDG doar aşa, de formă, de fapt, servind cauza celor mulţi. Ce zic eu, de fapt, fiind un infiltrat în patul duşmanului imperialist american, care - o ştim, e dovedit - suge sângele boborului, departe situându-se de generozitatea şi umanismul pretenului sovietic.
Ca o supapă pentru greaua povară pe care este constrâns să o înfrunte zi de zi în corporaţia americană, martirul nostru literat scrie. E dramaturg. Piesele i s-au jucat la TNP (Teatrul Naţional Popular). După cum notează (fireşte: laudativ, elogios) Libération, ediţia matinală din 28 martie 2008, autorul-manager scrie tematic, militantist, dinamitard. Adică, probabil, cam cum scriau un Paul Everac, Mihai Beniuc la noi sau un Titus Popovici. Sau cum picta S. Bălaşa. L’ entreprise comme palais de la tragédie contemporaine. Hihihihohohuhu! Vreau în codru!
Contribuţia sa "inovatoare" (cât mai poate aceasta fi numită astfel în zilele noastre) la dezvoltarea dramaturgiei universale este, cică, dată de lipsa punctuaţiei în frază, numărul actorilor implicaţi (peste 30), textul - liber, la îndemâna rostirii, abordării, inventivităţii actorilor şi întinderea piesei pe parcursul a 7 ore! Cotidianul de stânga citat se trezeşte în plin în delir ideologic, vorbind despre Par-dessus bord (titlul piesei) ca despre o operă majoră. "Războiul dintre vechi şi nou." "Critică a capitalismului". "Viaţa cotidiană a întreprinderii". "Personaje revelatoare ale antisemitismului într-o Franţă prosperă şi amnezică". Adică, tot tacâmul dogmatic. Sunt toate expresii care în Libé ţin loc de judecăţi de valoare, de critică, de spirit critic, în general. Dacă opera militează bine, nu mai importă calitatea ei strict literară, nu?
Şi eu, care tocmai învăţasem să-i iubesc şi mai mult pe bolşevicii francezi, citind cu nesaţ despre acţiunile lor de sabotaj îndreptate împotriva propriilor fabrici, a propriei armate (şi aşa, schiloadă), înainte de intrarea în al doilea război mondial (care pentru Franţa a durat circa două săptămâni). Ţin minte cum se întrebau ei indignaţi, în acea vreme, tare "solidari" cu fraţii lor polonezi, proaspăt dispăruţi ca stat sub cizmele naziste şi sovietice: Pourquoi mourir pour la Pologne? Şi manifestând public, ca nesimţitii, pentru neintrarea în beligeranţă. Nu uităm: erau internaţionalişti, pacifişti cu preţul laşităţii. Să nu mai menţionez colaboraţionismul masiv, livrarea evreilor către cuptoarele germane în timpul dulcei şi de griji feritei ocupaţii naziste. Unde erau socialiştii atunci? Nu, nu ei formau grosul Rezistenţei. Erau aciuaţi prin cluburi, frecventau saloane de târfe ideologice, finanţaţi de URSS: dezbăteau. Au devenit vocali şi isterici doar prin 1945, post coitum, cînd lucrurile erau cam clare. Atunci, abia, s-a trezit antifascismul curajos în ei, instigând, după modelul terorii iacobine, la linşarea, la executarea fără proces a colaboraţioniştilor.
Foarte războinici aceşti marxişti de felul lor. Numai că nu se arată întotdeauna. Stau în umbră. Şi-şi ascut încruntaţi creioanele.
1 urmari:
Franta marxista a fost totdeauna pentru mine un mister.Prin anii 80 aparuse si la noi o carticica acuzatoare la adresa Noii Drepte, unde erau infierati Glucksmann si BH Levy, printre altii. Monica Lovinescu vorbeste si ea, edificator, despre atmosfera aceea pentru mine stranie in care unii admirau ssmd-ul socialist, prin cafenele, si reviste sustinute de sovietici. Ma intrebam ce naiba le lipseste francezilor de o tot tin cu marxismul? In anii 85 pina si iugoslavii publicasera Barbaria cu chip uman, ma rog. As vrea sa ti aflu parerea despre Drieu si al sau Jurnal.
Trimiteţi un comentariu