Alive, alive-oh!

Îmi amintesc de un cîntecel de-al domnului Andrieş cu Am furnici pe toată talpa, arde podeaua ca un bec. Cam asta s-a întîmplat sîmbătă şi duminică, fie că am mers, fie c-am stat pe o bancă, la o masă, într-un pat, în tren.

Mai întîi o cucoană scîrbită, vag resemnată: „Eu cînd eram pe vremea mea aveam uniformă, voi de ce n-aveţi?“ Cum n-avem? Că avem: blugi!(de obicei)

Pe urmă ascultat Brahms în căşti, cu picioarele ameninţător către cucoană şi cu Lord Nevermore în braţe.

În Iaşi o căldură de-ţi venea să dai jos pielea, nu doar paltonul, soarele plutitor peste trenuri, peste gunoaie şi peste cerşetori, peste maşini şi acoperişuri. În fine, după atîta contemplaţie şi cercetat trei suspecte de a fi Anca, i-am întîlnit pe Ionuca, Jen, Andrei şi Raluca. Chiar nu ştiu cum or fi rezistat la trezit dimineaţa, călătorit cu trenul, vorbit întruna şi maratonul ieşean aleatoriu. Chiar aşa, cum? Că eu cînd am ajuns la o „acasă“ n-am avut stare nici să dorm, aşa că am numărat jaluzele de la stînga la dreapta la stînga la dreapta...

Cred că îi voi lăsa pe ei să povestească pe unde am fost, ce-am mîncat, ce-am băut, cît am aşteptat, ce-am conversat. Eu am deocamdată cîteva secrete de strigat în gura mare: m-am îndrăgostit de o cafenea, de un tip de la cafenea, de un ceai şi de o staţie de autobuz. Zic că e de rău.

(va urma)